O carte de referință despre renașterea Kazahstanului

De curând a fost lansată la București o carte unică în felul ei, avându-l ca autor pe actualul președinte al Kazahstanului, Kasîm-Jomart Tokaev. Cartea, intitulată Un cuvânt despre tata, a apărut la Editura Curtea Veche (traducere din limba rusă în română de Valeriu V. Turea).

Textul supus atenției cititorului, cu o mare densitate de fapte și evenimente din istoria recentă a Kazahstanului, scris într-un ritm alert, cu real talent jurnalistic și literar, poate fi privit dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, oferă evocarea pioasă a poveștii de viață a bunicilor și părinților autorului, iar pe de altă parte, prezintă fundalul complex al evenimentelor care s-au derulat după instaurarea puterii bolșevice pe teritoriul extins al Uniunii Sovietice, până la destrămarea acesteia și redobândirea libertății și independenței poporului kazah.

Autorul realizează o vie și sugestivă rememorare a vieții lui Kemel Tokaev, important ziarist și scriitor kazah, tatăl actualului președinte al Kazahstanului, a cărui copilărie a fost marcată profund de povestea tragică a familiei sale, plină de  întâmplări aproape neverosimile, care poate concura cu cele mai îndrăznețe creații s.f. imaginate de autori dornici de senzațional. În acest caz, viața bate filmul, cum se spune, iar autorul nu face decât să relateze cu sinceritate și fără patimă încercările care s-au abătut asupra bunicilor săi, implicit asupra tatălui, pe atunci copil, odată cu dezlănțuirea colectivizării forțate sub regimul totalitar stalinist.

Kemel Tokaev, personajul principal al cărții și tatăl scriitorului, s-a născut în 1923, într-o familie de „țărani mijlocași” dintr-un sat situat în apropiere de vechea capitală a Kazahstanului, Almaty (Alma-Ata). Era epoca de final a lui Lenin și începutul ascensiunii lui Stalin, cel care, patru ani mai târziu, în 1927, la Congresul al XV-lea al PC(b)US, declanșa o amplă campanie de colectivizare a agriculturii în toate republicile ce făceau parte din URSS. Kasîm-Jomart Tokaev, fiul mai mare al lui Kemel Tokaev, evocă pe larg consecințele dramatice ale colectivizării în toate satele de pe întinsul URSS, un proces în care „cel mai mult au avut de suferit locuitorii Kazahstanului și Ucrainei”: oamenii au fost împinși cu forța în colhozuri, a început o luptă surdă cu țăranii înstăriți („culacii”) și cu „țăranii mijlocași” care se opuneau puterii sovietice. Mulți au fost deportați, transmutați forțat în regiuni îndepărtate, întemnițați sau chiar executați prin împușcare. În timpul acestei campanii, menționează autorul, „au fost sacrificați kazahii care s-au ocupat din cele mai vechi timpuri de creșterea animalelor. Au fost siliți să se alăture gospodăriilor colective și să se despartă de propriile vite. Literalmente peste noapte, kazahii și-au pierdut toate sursele de existență și s-au trezit fără apărare în fața amenințării teribile venite de la Kremlin la adresa modului lor tradițional de viață”.

Represiunile sângeroase ale bolșevicilor (similare celor comise în fosta RASSM/1924-1940 sau în RSSM/după 1944, n.n.) , ale căror consecințe sunt încă în curs de cercetare și evaluare din punct de vedere politic și istoric, au provocat „daune ireparabile fondului genetic al națiunii kazahe”. În acea perioadă tragică a istoriei, subliniază autorul, „jumătate din întreaga națiune (care număra atunci mai bine de patru milioane de oameni) a fost practic eradicată, inclusiv intelectualitatea kazahă”. În acele împrejurări dramatice, rămas fără mijloace de subzistență, bunicul autorului, împreună cu soția, și-au luat cei trei copii și au plecat în orașul Frunze (astăzi Bișkek), pentru a găsi de lucru, în speranța că vremurile de restriște se vor termina cândva. La Bișkek, familia Tokaev a găsit adăpost la o familie rusă, care i-a găzduit într-o colibă în schimbul efectuării unor munci grele în gospodărie.

După câțiva ani, soția bunicului a căzut la pat, paralizată din cauza suprasolicitării, a sărăciei lucii și a condițiilor insuportabile. Era în 1933, când foametea provocată de regimul stalinist făcea ravagii, iar oamenii mureau cu miile. Într-o zi a acelui an, bunicul autorului a plecat la piața orașului să vândă niște vechituri primite de la stăpân, pentru a procura alimente. Tot atunci, cei doi băieți (Kasâm, fratele mai mare și Kemel, viitorul ziarist și scriitor, tatăl autorului) au plecat și ei la oraș în căutare de hrană. Pe drum au fost opriți de o patrulă a miliției care „vâna copii fără supraveghere”. În pofida strigătelor disperate ale băieților că au și adăpost, și părinți, patrula i-a amenințat că îi aruncă într-o fântână dacă se opun și i-a dus la un centru de plasament unde, în regim de urgență, li s-au eliberat acte de identitate și au fost conduși la un orfelinat. Astfel, consemnează autorul, „tatăl meu a rămas orfan cu părinții – care nu mai aveau mult de trăit – încă în viață”. Acest nefericit episod ne duce vrând-nevrând cu gândul la celebrul roman al regretatului Nicolae Dabija – Tema pentru acasă – în care copilul eroilor principali este luat forțat și dus la un orfelinat („Copiii lui Stalin”). Nu era vorba, deci, de o invenție a scriitorului moldovean, ci reflexul unor întâmplări de un tragism real greu de închipuit!

 Revenind la povestea familiei Tokaev, autorul  relatează cum, în aceeași zi fatidică în care bunicul și băieții au plecat separat după mâncare, bunica rămăsese acasă cu fetița cea mică. Aceasta se juca lângă soba în care ardeau lemne și, într-un moment de neatenție, s-a împiedicat și a nimerit în flăcări, iar mama, paralizată, nu a putut să intervină, privind îngrozită cum arde copilul. Femeia a murit și ea de durere la scurt timp după tragedie. Fără soție și copii, bunicul autorului a dispărut și el din colibă, fără să se mai afle ceva despre soarta lui.

La orfelinat, cei doi frați, traumatizați pentru toată viața, s-au resemnat cu soarta și s-au străduit să respecte regulile de conduită, fiind remarcați și apreciați de administratorii instituției. În 1939, fratele mai mare, Kasâm, a fost mobilizat, iar în februarie 1942 a murit pe front. Kemel Tokaev a rămas cu adevărat singur pe lume, fără părinți și fără fratele care-i purta de grijă. În 1941, la vârsta de 18 ani, Kemel a fost și el chemat sub arme. A luptat la Stalingrad, a ajuns pe câmpurile din Ucraina și Polonia, dar spre final a fost grav rănit. Tânărul se maturizase, iar grozăviile războiului aveau să-i modeleze conștiința de luptător pentru pace și înțelegere între popoare. Revenit pe locurile natale în cârje, ca persoană cu handicap de  gradul II, dar cu pieptul plin de ordine și medalii, în 1945 s-a prezentat la un examen de admitere la facultate. Impresionată de imaginea tânărului luptător kazah, comisia l-a întrebat la ce profil dorește să candideze. Întrucât nu stăpânea corect limba rusă, a răspuns în kazahă că în copilărie visa să devină jurnalist. A fost acceptat fără examen la Facultatea de Filologie a Universității de Stat „S.M. Kirov” din Kazahstan.

În facultate s-a împrietenit cu mulți tineri care vor forma intelectualitatea kazahă a epocii sovietice de după Stalin. După absolvire (1948), Kemel Tokaev a lucrat la diverse ziare regionale și centrale din Kazahstan. A debutat ca scriitor la jumătatea anilor ’50 cu volumul  Expediția stelară, dedicat pionierilor kazahi. Adevărata consacrare va veni peste trei ani, odată cu publicarea romanului Taskîn (Torentul), consacrat muncii dificile a polițiștilor pentru adevăr și dreptate. Au urmat și alte romane cu temă detectivistă (unele de mare răsunet precum Incidentul de la Sargaban, Soldatul a plecat la război, Pasărea zburătăcită din cuib, Urma misterioasă, Aurul însemnat, O împușcătură în noapte sau Ultima Lovitură), cele mai multe pornind de la cazuri reale, bazate pe documente din arhivele Ministerului de Interne sau chiar ale KGB,  scrise „cu sinceritate și simțul justiției”, cum aprecia un critic din epocă. În lucrările lui Kemel Tokaev, scrie autorul, există întotdeauna „un conflict ireconciliabil între interesele statului și dorința de îmbogățire exorbitantă a anumitor indivizi”. Prin asemenea cărți, Kemel Tokaev este considerat fondator al ficțiunii de aventură în literatura kazahă.

La scurt timp după decesul jurnalistului și scriitorului Kemel Tokaev, la Alma-Ata au izbucnit, în decembrie 1986, puternice manifestații de protest ale tinerilor kazahi față de regimul totalitar sovietic, manifestații reprimate cu brutalitate de autorități, care le considerau „naționaliste”. Evenimentele din 1986, notează autorul, s-au dovedit „un examen pentru maturitatea civilă și puritatea morală a întregii societăți kazahe. Nu întâmplător, în multe lucrări de științe politice publicate în străinătate, cronologia prăbușirii URSS începe cu evenimentele din Almaty”. Cum se întâmplă de obicei, și aici, când Moscova a început „restabilirea ordinii” în Kazahstan, s-au găsit intelectuali autohtoni care s-au grăbit să semneze declarații de condamnare a „naționalismului kazah”. Mulți dintre tinerii revoltați au fost bătuți cu cruzime pe străzi, arestați și întemnițați. Pe unul dintre ei, Kairat Rîskulbekov, decedat în închisoare, fostul președinte Nursultan Nazarbaev l-a declarat „Halîk kaharmani” (Erou al poporului). Au mai fost remarcați și alți participanți la revolte, ceea ce se înscrie în procesul de  „a perpetua în memoria poporului adevăratul eroism al tineretului kazah, care a contestat sistemul totalitar”. 

Cartea oferă, firește, o serie de mărturii interesante ale autorului și despre propria evoluție în sânul familiei Tokaev, atât de greu încercate. El a venit pe lume în 1953, când tatăl împlinise vârsta de 30 de ani, iar mama – studentă la Universitatea de Medicină din Alma-Ata – 22. Fiind primul din cei patru copii ai familiei, în amintirea fratelui dispărut prematur, tatăl i-a dat numele Kasîm, la care mama a adăugat Jomart (cel generos, în kazahă). După absolvirea Universității de Stat de Relații Internaționale din Moscova, Kasîm-Jomart Tokaev va lucra în diplomație, iar odată cu destrămarea URSS și redobândirea identității Kazahstanului, va ocupa funcții de maximă importanță în viața culturală și politică a republicii, între care și aceea de prim-ministru, iar astăzi de președinte al statului. Cartea de memorii a președintelui kazah (Amintiri despre tata) este născută din dragoste și recunoștință pentru părinții săi (tatăl decedat în 1986, mama în 2000), cărora le ridică un adevărat monument, dar și din dorința de a oferi cititorului o imagine sugestivă privitoare la renașterea unei Țări cu tradiții milenare, trecută prin purgatoriul regimului totalitar stalinist – Kazahstanul de astăzi liber și independent.

A key book on the renaissance of Kazakhstan

Keywords: Kemel Tokaev; Kasîm-Jomart Tokaev; Kazakhstan; USSR; totalitarian regime; forced collectivization; revival; independence

The book of the Kazakhstan President (Memories about my Father), born of love and gratitude for his parents, offers a suggestive image of the rebirth of a country with millennial traditions, passed through the purgatory of the Stalinist totalitarian regime – today’s free and independent Kazakhstan.