Calvarul românilor dezrădăcinaţi

Note de lectură la volumul De la refugiu la deportare. Mărturii ale refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina (286 de pagini). Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2021. Colecţia „Istorie orală”. Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. Editor: Georgeta Pop, Cuvânt înainte: Mariana S. Ţăranu

Motto:

Primirea atât de călduroasă făcută refugiaţilor
basarabeni şi bucovineni de către fraţii din ţara liberă
a potolit în foarte mare măsură durerea acestora.
În nenorocirea lor, refugiaţii vedeau şi simţeau
că nu sunt pribegi în pustie, ci călători fără vrere, în ţara lor.
De aceea dragostea ce s-a revărsat asupra rănilor pricinuite
de vijeliosul cataclism dovedesc un lucru extrem de important:
BUNĂTATEA NEAMULUI NOSTRU
(„Raza”, nr. 547, 30 august 1940)¹.

Vasile ŢEPORDEI

Cartea se citeşte cu strângere de inimă, pentru că textele sunt mărturii vii şi răscolitoare ale românilor care au cunoscut şi suportat realităţile invocate. E păstrată oralitatea expunerii, cu reluări şi expresii neaoşe, fapt ce sporeşte autenticitatea şi emotivitatea discursurilor. Parcă îl auzi pe narator povestind aievea şi eşti obligat să faci pauze şi să te reculegi după fiecare dintre mărturisirile protagoniştilor celor 22 de interviuri – toate alcătuind un tablou tranşant şi obiectiv al periplului dezrădăcinării de vatra strămoşească. Reper sugestiv şi edificator în concretizarea obiectivelor lucrării îl constituie sumarul, transmiţând peste decenii mesajul unor vremi tulburi cu reverberaţii puternice şi azi în sufletele românilor (Mircea Pâslaru, Am urcat în căruţă şi am plecat în necunoscut (p. 31-43); Eugen Năilescu, Hai să ne schimbăm numele să scăpăm de Comisie (p. 44-58); Ecaterina Sîrghii şi fiul Ananie Sîrghii, A fost vorba să ne ducă înapoi în Basarabia (p. 59-75); Ananie Sîrghii, Toţi basarabenii au fost deportaţi (p. 76-90); Elena Teodorescu, Basarabenii fugeau şi se ascundeau pe unde puteau (p. 91-99); Galina Olteanu, I-au obligat să plece înapoi (p. 100-106); Stela Popescu, Eu înapoi nu mă duc (p. 107-112); Gheorghe Leahu, Se întâmplă ceva îngrozitor în Basarabia (p. 113-119); Valerian Pocotilă, Întreaga gospodărie a rămas acolo (p. 120-124); Elena Antonescu, Ne-a dus în câmp şi ne-a lăsat bagajul la un ţăruş (p. 125-136); Sofia Racu, Eram refugiaţi şi aveam grijă şi frică (p. 137-150); Lucia Cireş, S-au salvat cu adeverinţe false (p. 151-165); Ileana Popovici, Ai mei au venit ca venetici (p. 166-177); Ion Lazu, Am rămas cu dorul de Basarabia (p. 178-198) – toţi descendenţi din Basarabia; Aurel şi Vasile Nichiforeanu, Noi am fost mereu suspectaţi de autorităţi (p. 199-212); Maria Daricescu, Am rămas cu copii în colibă (p. 213-227); Marin Eftimie, Comunismul ăsta a fost un fel de nazism (p. 228-235); Irina Spânu, Era o teamă continuă (p. 236-240); Mihai Hinescu, Voi aţi fugit de comunism, las că vă aranjăm noi (p. 241-246); Teofil Lupu, Ne era teamă că ne duce în Siberia (p. 247-253); Aurel Socolescu, Ne căutau ruşii să ne ducă în Siberia (p. 254-260); Constantin Ţibuc, În colonia de muncă aveam numai obligaţii (p. 261-270) – descendenţi din Bucovina). Evenimentele, faptele, trăirile te copleşesc, dramatismul situaţiilor descrise te urmăreşte îndelung. Or, paginile volumului înfăţişează concentrat şi sugestiv destinele unor familii, ale unor persoane concrete, care au îndurat în ţara natală calvarul refugiului², ulterior şi al deportării.

Numeroase familii de basarabeni şi bucovineni au devenit „călători fără vrere” din cauza expansiunilor bolșevice s-au refugiat peste Prut în două rânduri (în 1940 şi 1944), din cauza expansiunii bolşevice şi a politicii sovieticilor „de a extermina tot ce era fiinţă românească” (p. 201) în aceste provincii, părţi ale Moldovei istorice. „Probabil că au vrut să depopuleze satele de români şi cred că asta a fost motivaţia pentru patimile ce au urmat” (p. 168). Refugiaţii au căutat fireşte peste Prut adăpost în spaţiul statului naţional. Au purces pe drumul bejeniei „pentru a nu rămâne sub ruşi...” (p. 77). Or, cei care cunoscuse deja „raiul” sovietic, aşa cum a fost preotul refugiat în 1935 din dreapta Nistrului, la Bălţi, conştientizau că România este unica salvare: „Dacă cumva (ruşii) vor veni, că ei vor veni încoace, să nu aşteptaţi nici un moment, să nu vă închipuiţi că aveţi posibilitatea să scăpaţi” (p. 92). Evenimentele atunci s-au petrecut fulgerător, iar „cine nu a avut o viteză de reacţie destul de mare, cine n-a fost conştient cât de gravă e situaţia, a rămas pe loc şi apoi nu a mai avut ce să facă” (p. 105). Multă lume, indiferent de starea socială sau fizică, a ales să caute linişte şi pace peste Prut, râu care după 28 iunie 1940 devenise un adevărat vad al celor mai cumplite încercări.

Cartea cuprinde amintiri tulburătoare, situaţii oribile ce oglindesc despotismul feroce al autorităţilor sovietice având scopul de a-i persecuta aspru pe cei care manifestau curajul de a trece Prutul. De o brutalitate fără seamăn este, de exemplu, cazul povestit de către Galina Olteanu, născută la Chilia: „Fratele meu, Mihail, avea 20 de ani şi făcea armata la Chişinău, el săracu a venit primul, dar a fost prins în tren la Ungheni de nişte comunişti de i-au scos toţi dinţii din faţă, ăştia patru dinţi de sus şi de jos. A venit fără ei, dar a reuşit să treacă după ce imediat au intrat ruşii, deci el a venit primul. Tata şi mama au venit în septembrie 1940” (p. 100).

În 1944, în altă conjunctură politică³, tragedia s-a repetat: „... Ţin minte foarte bine, cel de-al doilea refugiu. Toţi ţipau, toţi cu bagaje, cu copii. Veneau trenurile şi plecau către România, erau ultimele trenuri. Oamenii se înghesuiau acolo, pe mine m-au aruncat printr-un geam. Stăteam pe jos, pe un geamantan, aşa. În fine, am ajuns în ţară şi după asta graniţa s-a închis” (p. 98), povesteşte Elena Teodorescu, născută în Bălţi.

Puşi în situaţia de a-şi abandona meleagurile natale, românii au avut nenorocul de a cunoaşte, în special după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, dramatismul existenţial în propria Ţară, peste care s-a extins odiosul tăvălug al comunizării, supravegheat cu severitate de către oamenii Moscovei. Traversând Prutul pentru a scăpa de teroarea regimului sovietic, basarabenii şi bucovinenii nu au reuşit să evite diabolicele coerciţii politice. Dimpotrivă! Dar nu mai puteau face cale întoarsă, pentru că în Basarabia ocupată se proceda şi mai despotic la anihilarea „elementelor periculoase”, „repatriaţii” fiind, de regulă, trimişi în gulaguri. Lucia Cireş (1943), cunoscută cercetătoare în domeniul etnologiei, cu rădăcini în fostul judeţ Orhei, povesteşte: „Ai mei, dacă ar fi fost întorşi în Basarabia, nici nu ajungeau acasă, erau duşi direct în Siberia, asta a fost. Unii au fost de bună credinţă, s-au întors şi au ajuns în Siberia” (p. 163).

„Tatăl tatălui meu, bunicul, nu s-a refugiat în 1940 şi a fost deportat în Siberia, pentru că ruşii pe toţi oamenii gospodari şi intelectuali i-au deportat şi acolo au rămas numai te miri cine! Şi au colonizat satul cu ucraineni. Pe bunicu’ l-au deportat în Siberia, unde a murit. A fost împreună cu o fiică, Valeria, care s-a întors după vreo şapte ani, săraca, s-a reîntors la locurile natale”, mărturiseşte Irina Spânu, originară din Budeni, Storojineţ (p. 237).

Anevoioasă, marcată de nebănuite suferinţe s-a dovedit a fi adaptarea (în Banat, Ardeal, Bihor sau mai târziu, ca deportaţi, în Bărăgan) la un alt mod de viaţă decât cel de „acasă”, deoarece, în pofida sentimentelor de fraternitate şi a unei bunăvoinţe creştineşti, au fost primiţi de către unii conaţionali nu doar cu înţelegere şi condescendenţă, ci şi cu resemnare şi chiar cu o anumită neîncredere: „Unii vedeau în aceşti oameni deportaţi sau mai bine zis refugiaţi – basarabeni şi bucovineni – nişte oameni ai sovieticilor, puşi în slujba sovieticilor, iar majoritatea ne condamnau şi spuneau: «Domnule, dar de ce aţi plecat de acolo?»” (p. 202). „Nu ne-au primit foarte bine. Tot mă întrebau dacă am avut gospodărie, de ce am plecat şi am lăsat-o şi ne condamnau, credeau că suntem nişte pierde-vară. Abia când au venit ruşii (în 1944 – n.n.) în Avrig, când au pătruns şi le furau la oamenii de acolo porcii, abia atunci au înţeles şi şi-au dat seama de ce am plecat” (p. 238).

Personajele volumului, unii copii în anii primului şi ai celui de-a doilea refugiu (1940 şi 1944), sau după 1951, anul permutării forţate a numeroase familii de la graniţa de vest, româno-iugoslavă, în întinderile aride ale Bărăganului, au purtat în suflet, în gene soarta unui neam pentru care istoria a fost necruţătoare. Rămaşi între Prut şi Nistru, mulţi români au fost deportaţi în Siberia sau exterminaţi conform unor liste din timp alcătuite. Cei plecaţi în România, unde era instaurat regimul politic de sorginte stalinistă, au trăit ani mulți marcaţi de necazuri materiale şi morale. Protagoniştii volumului rememorează crâmpeie, amintiri triste din perioada sovietizării ţării. Adânc săpată în conştiinţa refugiaţilor şi a descendenţilor este „fenomenul represiv” din iunie 1951 „când aproximativ 44 000 de persoane, ce locuiau pe o rază de 25 cm de la graniţa cu Iugoslavia, au fost deportate în Bărăgan într-una din cele mai secrete, rapide şi represive acţiuni organizare de autorităţile comuniste”⁴.

Drumul în necunoscut, către spaţiul unor vicisitudini greu de imaginat, bunăoară, este descris în mai multe pagini ale cărţii. Tulburătoare în acest sens se prefigurează soarta Mariei Daricescu din Iceşti, Bucovina, care a reuşit să ajungă în Ţară suferind la trecerea frontierei chinuri supraomeneşti, foame şi frig... Ulterior a fost repartizată într-un sat din Banat. De aici, la 17 iunie 1951, având copil mic, a fost urcată cu familia în tren. Porneşte aşadar din nou la drum, fără a şti unde merge. Destăinuirea ei este sfâşietoare: „Am fugit de duşman, am fugit în România, suntem români şi românii unde ne duc amu, că noi am fost săraci, am lucrat pământul, n-aveam nimică, nici bani, nimică. Că noi am lucrat cu ziua şi am arat şi am semănat” (p. 218).

 Notăm în acest context şi un dialog uluitor prin duritatea şi indolenţa situaţiei descrise: „Şi pe 21 iunie am ajuns aici în gară la Perieţi (în Bărăgan – n.n.). Pe drum întrebau oamenii pe şeful care era cu eşalonul nostru, cu garnitura, un locotenent major de Securitate:

– Domn locotenent major, unde ne duceţi?

– Oameni buni, fiţi liniştiţi că unde vă ducem e un loc unde fiecare primiţi cheia în mână, băgaţi cheia în uşă şi deschideţi uşa şi intraţi în casă.

– Da mama zice: Domnu ofiţer, nu-mi trebe nici casă, nici cheie, nici o casă, supt cerul liber să ne aruncaţi. Dar pe pământu românesc, să nu ne duceţi în Siberia, că noi, refugiaţii bucovineni şi basarabeni, avem frică mare de Siberia, să nu ne ducă în Siberia” (p. 257).

În Bărăgan condiţiile de viaţă s-au dovedit a fi de-a dreptul infernale. Evident, nici pomină „de case la cheie”. Ajunşi la locul de destinaţie, coborând din vagoanele pentru transportarea vitelor, „duşmanii noului regim” (în realitate, „o lume amărâtă şi necăjită”) au descoperit un câmp deschis, arid, împărţit în parcele, cu un ţăruş înfipt în pământ indicând locul unde urma să fie ridicat viitorul sălaş. Pe acest teren era aproape imposibil să înjghebi nu o casă, dar nici măcar o colibă sau un bordei. Bieţii deportaţi trebuiau să caute material de construcţie – lut, lemn, stuf sau paie pentru acoperiş, fiind obligaţi să construiască nu numai propriile case, dar şi şcoala, primăria, sediul miliţiei, dispensarul, magazinul etc. Necazul cel mare era provocat de lipsa apei, distribuită limitat cu maşinile. La venirea acestora, oamenii ”alergau, ziceai că-i pojar, aşa alerga lumea când vedea cisterna că vine cu apă. Când venea acolo, care mai lua, care rămânea şi fără căldare. Se băteau acolo cu căldările în cap. Cu furtunul acela mare, când îl îndrepta spre oamenii aceia acolo, îi dădea la pământ” (p. 69).

Căsuţele, ridicate cu mult greu, după un anume calapod, erau lipite cu lut amestecat cu pleavă şi paie, în care mai rătăceau boabe de orz. Aşa se explică faptul că iarna „pereţii erau verzi ca un lan de orz, crescuse atât de mare. Cine aude nu crede. Cu căldura aia câtă era au încolţit boabele şi a crescut orzul pe pereţi. Doamne!” (p. 132).

Locuitorii noilor sate, apărute pe harta Bărăganului, aveau statut de condamnaţi, li se interzicea să părăsească „domiciliul”, viaţa lor aflându-se sub continuă supraveghere: „Erau mitralierele în capul satului, în poziţie de tragere, şi armata” (p. 252). Dezastruoasă era şi soarta generaţiei mai tinere: „Noi, copiii celor strămutaţi, nu aveam voie să învăţăm la şcoală şi eram folosiţi la vârste fragede (10, 12, 13 ani) la munci agricole la foste CAS-uri şi apoi IAS-uri. Noi, copiii, eram folosiţi la muncile astea de grădinărit, la plivit legume, la cules, la plantaţii de bumbac, la orezării, pentru a ne câştiga existenţa. Nu se punea problema să ne continuăm studiile...” (p. 200).

Salvarea, şi acest adevăr îl mărturisesc mai mulţi autori intervievaţi, venea dinspre profesorii deţinuţi politic, care organizau „în particular” lecţiile, pentru că „nu aveam voie să fim înscrişi în învăţământul de stat” (p. 200), situaţie care a durat până în 1955, când au fost ridicate/anulate restricţiile de domiciliu” .

Ironia sorţii, dar şi în Bărăgan refugiaţii nu au avut multă vreme viaţă statornică. „Până a murit Ceauşescu”, mărturiseşte Ecaterina Sîrghii, născută într-o familie de ţărani din Peresecina, Orhei, „de asta nu făceam nimic, aşteptam să ne mai mute undeva” (p.75).

Mai apoi, locuinţele înjghebate în pripă şi cu mari sacrificii, utile elementar pentru adăpost, „au trebuit demolate. 16 aşezări au fost rase total, acum e pământ arabil”. Planificându-se demolarea caselor, locuitorilor li s-a ordonat să părăsească aceste sate, fără a li se indica noile adrese, din care motiv basarabenii şi bucovinenii s-au pomenit iarăşi pe drumurile fără orizont. Apăsătoare era nu numai instabilitatea locului de trai, dar şi atmosfera de teroare psihologică, de om urmărit şi vânat, starea de spirit în măsură să spulbere până şi speranţa zilei de mâine: „Eram întotdeauna sub urmărirea organelor de securitate, pentru că ei ştiau cine sunt eu şi urmăreau ce fac, ce gândesc, ce spun la şcoală. Supravegherea aceasta m-a urmărit tot timpul, până în pragul anului nou 1990” (p. 270).

Vremea trecea, evenimentele se succedau, dar esenţa lucrurilor nu se schimba. Mai târziu, „Noi, cei refugiaţi, eram etichetaţi că suntem pro-moscoviţi. Şi, în sfârşit, necazurile s-au ţinut lanţ” (p. 244). „Mi se spunea: Reacţionarul! Eşti împotriva regimului comunist! Oamenii erau şi ei după vremuri. Eu n-am ascuns niciodată faptul că sunt din Basarabia, dar vorbeam numai între prieteni, pentru că acest cuvânt, Basarabia, a fost tabu până în 1989” (p. 192).

Da, în viaţa refugiaţilor s-au întâmplat evenimente ce le-au modificat în totalitate cursul vieţii. Li s-au inoculat teama congenitală şi sentimentul de neîncredere în faţa viitorului: „Am fost învăţaţi să ne fie frică, pur şi simplu să ne fie frică şi să ne vedem fiecare de treaba noastră. În aceasta a constat marea putere a comuniştilor, că au reuşit să insufle această teamă pe care o mai poartă şi astăzi unii dintre noi” (p. 268).

Deşi la vremea refugiului erau tineri, aveau circa 40 de ani şi au trăit mai mult în ţară decât la baştină, întreaga lor viaţă basarabenii şi bucovinenii au dus dorul pământului natal, ,„cu sufletul au fost mereu acolo” (p. 196). „Bunica, povesteşte Lucia Cireş, citea presa, stătea cu ochelarii pe nas ca să vadă dacă nu ne dau Basarabia înapoi” (p. 163). Cutremurătoare în acest sens este şi mărturisirea actriţei Ileana Popovici (născută în 1946): „Părinţii mei nu s-au mai întors niciodată în Basarabia. Mama mea a murit cu «Of-ul» acesta, pentru că a fost foarte legată de Basarabia. Părinţii mei au tânjit după viaţa pe care o duceau în Basarabia, de aceea mâncarea pe care o făceam acasă, toate celea erau ca la Baimaclia. Tot ce era mai bun şi mai frumos pe lume era ca la Baimaclia. (...) Şi eu sunt legată de Basarabia, pentru că am fost foarte legată de maică-mea şi de aceea am cercetat şi am ajuns până la urmă acolo. Când am ajuns la Baimaclia prima dată, am căzut în genunchi şi am plâns jumătate de oră în hohote. Asta venea de la mama mea, care atâta şi-a dorit să se întoarcă şi, probabil, a trebuit eu să mă duc şi să descarc energia ceea pe care ea a purtat-o. Toată viaţa i-a fost dor de Basarabia. Oamenii aceştia au fost traumaţi în felul lor” (p. 176- 177).

Omagiu celor forţaţi să plece din Basarabia şi Bucovina, interviurile, realizate pe parcursul anilor 2001-2021, ilustraţiile şi documentele de epocă de la sfârşitul cărţii constituie un puternic îndemn de a scruta cu luare aminte realităţile trecutului totalitar, marcate în egală măsură de dramatism şi suferinţe pe ambele maluri ale Prutului. Pe fundalul atrocităţilor provocate de invazia ruşilor în ţara vecină, a exodului fără precedent al ucrainenilor în lume, inclusiv în spaţiul românesc, actualitatea paginilor creşte, volumul De la refugiu la deportare. Mărturii ale refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina, transformându-se într-un manifest uman şi documentar contra războiului.

Note:

¹ Vasile Ţepordei, Iubim Basarabia, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998, p. 107.

² „Ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, între 28 iunie şi 4 iulie 1940 (50 500 kmp cu o populaţie de 3 700 000 de locuitori), a avut consecinţe grave pentru toţi românii, în primul rând pentru cei 3 500 000 de basarabeni şi bucovineni rămaşi între Prut şi Nistru, cărora, la 8 martie 1941, li s-a impus cetăţenia sovietică şi regimul social-politic existent pe teritoriul URSS, cu toate consecinţele sale. 220 501 dintre ei au reuşit să se refugieze (cum şi cu ce au putut) la vest de Prut, fiind cazaţi în diferite zone ale ţării. Majoritatea familiilor fără venituri au primit, prin structuri special constituite, ajutoare lunare între 1 000 şi 12 000 lei, fără ca prin aceasta să li se asigure toate nevoile. În perioada următoare (până în iunie 1941), au mai venit în România, în mod clandestin sau cu acordul sovieticilor, alte câteva mii. Numeroase au fost şi situaţiile în care militarii sovietici i-au împuşcat pe cei care încercau să plece din teritoriile ocupate, la Fântâna Albă având loc (1 aprilie 1941) un adevărat măcel” (Alexandru Duţu, 1940, 1944. Drama românilor basarabeni şi bucovineni refugiaţi [Disponibil: https://alesandrudutu.wordpress.com/2017/07/07/1940-1944-drama-romanilor-basarabeni-si-bucovineni-refugiati/]).

³ „În primăvara anului 1944, după ce trupele sovietice au ajuns din nou la Nistru şi au pătruns în nord-estul României, a urmat un nou calvar pentru basarabeni şi bucovineni, mulţi dintre ei părăsindu-şi iarăşi pământul natal: 82 580 din Basarabia, incluşi în planurile de evacuare (12 148 din judeţul Bălţi, 7 850 din Cahul, 5 320 din Cetatea Albă, 4 084 din Chilia, 22 136 din Lăpuşna şi municipiul Chişinău, 5 136 din Orhei, 10 300 din Ismail, 5 360 din Soroca, 10 246 din Tighina) şi 32 958 din Bucovina (1 400 din judeţul Câmpulung Moldovenesc, 4 817 din Cernăuţi, 8 740 din Rădăuţi, 1 681 din Storojineţ, 2 958 din Suceava şi 12 500 din Hotin), acestora adăugându-li-se numeroşi alţii care s-au retras pe propria răspundere. Majoritatea au fost plasaţi în zona rurală, de câmpie, a României, în judeţele Vâlcea, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Arad, dar în Făgăraş” (Alexandru Duţu, op. cit.).

⁴ Claudia-Florentina Dobre, Deportările în România: scurtă incursiune istorică. [Disponibil: http://www.memorialuldeportarii.ro/?p=370]

The ordeal of uprooted Romanians

Keywords: Bessarabia; Bucovina; refuge; deportation; Bărăgan; exis tential drama; testimonies; sovietization

The article presents the volume From Refuge to Deportări. Testimonies of Refugees from Bessarabia and Bucovina, published in 2021 by the Publish ing House of the Academia Civică Foundation. Reference is made to the 22 interviews included in the work, which reconstruct the route of 22 families from Bessarabia and Bucovina, refugees after the ultimatums of June 1940, then, four years later, before the invasion of the Red Army in northern Bu covina and Bessarabia.