Lică SAINCIUC: Modernitatea lucrează fără întrerupere

Viorica-Ela CARAMAN: Stimate dle Lică Sainciuc, aș vrea să pornim discuția noastră de la recenta dumneavoastră expoziție de pictură de la Muzeul Național de Artă al Moldovei, care a surprins consumatorii de artă cu „noutatea” unor lucrări din prima tinerețe, din anii ’70. În primele momente pe care le-am petrecut în fața tablourilor, am avut senzația unei modernități flagrante (cum am putea privi altfel operele trecutului, având un ochi obișnuit cu noutatea?), dar apoi Eterna țigară din capătul sălii m-a făcut să privesc în acest registru al perenului toate celelalte tablouri, care te invită să reții, dincolo de tendința artistică a epocii, pur și simplu ciudățenia momentului ca frântură de eternitate. Acel aer vetust al maternității din Chișinău, cu inscripția de pe ușă „Maternitatea lucrează fără întrerupere” este însăși expresia amintirii, a înnoirii realității prin memorie și mie îmi vine să spun „Modernitatea lucrează fără întrerupere”, o modernitate care țintește eternul. V-aș întreba cu ce sentiment ați revenit la aceste creații din prima tinerețe ca să le oferiți (din nou?) publicului, spectaculoase prin subtilitatea lor? Cât de reprezentative vă mai sunt?

Lică SAINCIUC: Situația generală din prezent ne dă șansa să pronunțăm în voce tare adevărul, fiind de obicei obligați a-l evita, constrânși de circumstanțe, mereu în încercarea de a-l  ocoli, de frica consecințelor grave… că de, dacă taci, filosof rămâi. Răul cel mai mare însă s-a și întâmplat, independent de vorbele noastre — Europa e în flăcări, oamenii mor cu nemiluita.

Iar adevărul… „adevărul este ușor și plăcut”, observa Bulgakov în Maestrul și Margareta. Pe când răul e generat de minciună. Violența însoțește înșelăciunea. Lozinca părții agresive a societății actuale este „Credința în Ignoranță”.

Acesta este un preambul la întrebarea despre Modernitate. Pentru spațiul uman poreclit „basarabia” modernitatea a devenit o stare naturală, o normalitate încă înainte de revoluția rusă. De aici și apariția politică subită a Sfatului Țării, înzestrarea economică cu pământ a populației agrare, alfabetizarea prin învățământ obligatoriu, înființarea școlii superioare și a altor instituții culturale. Toate acestea vor fi nimicite începând cu 1940 prin lichidarea politicienilor, gospodarilor și intelectualilor. „Imperiul răului” duce un război perpetuu cu adevărul și modernitatea, armele fiindu-i minciuna și înapoierea.

Modernitatea este o stare firească a sufletului în mișcarea sa eternă, pe când „înapoierea” este un mers înapoi, în trecut, în posteritate, în ceea ce a și fost, un fel de narcisism spiritual… e mult mai comod să operezi cu cele știute, să te complaci în niște scheme, calapoade și sisteme trăite.

Reală, de fapt, este doar actualitatea.

Trecutul e dus, a și fost. Viitorul deocamdată e ambiguu, nerealizat, îndoielnic și dubios, doar niște frici și promisiuni. Și trecutul, și viitorul, ambele-s niște vise și amintiri de care nu te poți atinge în mod cuvenit.

Astfel că modernitatea nu este vreun merit al familiei noastre, ci o scăpare a celor învestiți cu lichidarea modernității.

V.-E.C.: Dar cum vă raportați la aceste lucrări atunci când le-ați pictat, erați absolvent de Arhitectură, ați avut conștiința de sine a pictorului care va expune aceste lucrări în 2022 la Muzeul Național de Artă? V-ați îndoit de acea etapă sau o regretați? Vă întreb pentru că eu, dacă aș fi văzut Eterna țigară la vremea la care a fost pictată (1972), dar nu aveam cum, aș fi avut mari așteptări în privința evoluției dumneavoastră ca pictor de galerie. Dar a intervenit o reprofilare în traseul dumneavoastră artistic, grafica de carte. De ce ați făcut acest salt?

L.S.: Mama mea, Valentina Rusu Ciobanu, la întrebarea „Care dintre lucrările dvs. vă este mai dragă?” răspundea: „Cea la care lucrez”. Este vorba de trăire, care nu poate fi altfel decât actuală — aici și acum. Restul sunt doar niște speculații mentale, de prea multe ori hăt departe de realitate.

În limba noastră există o vorbă bătrânească, un termen filosofic, „schimbăciune” care în variantă occidentală livrescă se desemnează prin cuvântul „impermanență”. Expresia descrie starea generală a lucrurilor, apariția lor și dispariția, adică orice are început are numaidecât și un capăt. Altfel zis, nimic nu durează veșnic. Eternitatea există doar în partea noastră nematerială, oricum i-am spune: suflet, spirit, duh, minte, cuget, cumpăt… și existența aceasta nematerială n-are cum să fie demonstrată rațional. Poate fi doar simțită, și tărâmul acestei simțiri poartă denumirea de Artă.

V.-E.C.: Dacă ar fi să alegeți din nou, tot grafică de carte ați face mai mult? Deși angajamentul artistic este poate mai puțin solicitant atunci când faceți grafică, ea povestind aproape aceeași poveste a textului din carte, decât în cazul picturilor care vorbesc solo prin ele însele despre ele, societatea noastră a avut enorm de câștigat astfel din calitatea cărții. Vă împlinește mai mult această misiune de facere a cărții decât construcția unei opere clasice picturale? Sau e o formă de rămânere prelungită în spațiul lecturii, pentru că aveți, iată, popularitatea celui mai citit grafician al nostru?

L.S.: Este doar un aspect, un caz aparte atunci când grafica urmează textul. Există însă și o altă modalitate de corelare a textului și imaginii. În anul 2020 am fost distins cu Diploma de Onoare a IBBY pentru grafică la cartea Moara de frig, text de Dan Coman. Desenele au fost realizate în 1980, textul scris în 2018, se poate oare spune în așa caz că pictorul „a povestit aceeași poveste a textului din carte”? Aici tocmai dimpotrivă, ar reieşi că Dan Coman a ilustrat textual desenele lui Lică Sainciuc. Eu însă pledez pentru independența creatoare a fiecăruia, interactivă fiind doar inspirația.

Și nu pot cădea de acord cu enunțurile despre existența unei răspântii decizionale dintre tehnici de exprimare în arta plastică, nici a antagonismului dintre făurirea artistică a cărții și a operei clasice.

V.-E.C.: Iată un detaliu pe care nu l-am cunoscut despre Moara de frig, cunosc cartea din biblioteca fiicei mele. Este impresionantă această întâlnire dintre grafică și text la o distanță de 38 de ani.

Cum v-a cucerit noua tehnologie ca instrumentar și limbaj artistic? De la acuarelă și ulei la calcugravură e o distanță notabilă. Vă dă curaj să inovați mediul nostru tradiționalist mai degrabă sau e de ajuns motivația interioară ca să vă mișcați în direcția asta?

L.S.: Trăim într-un timp când progresul tehnologic este conștientizat de majoritatea oamenilor, căci a existat el, progresul, întotdeauna, dar fără ca să ne dăm seama. M-am născut îndată după încheierea războiului. Când mama era gravidă cu mine, mâncarea o puteai procura doar cu cartele alimentare — când m-am născut, cartelele au fost anulate. Iată-l progresul evident! Lumină electrică era în casă, dar curentul se întrerupea des și atunci se aprindea lampa cu gaz, era o tehnologie avansată, căzută în desuetudine mult mai târziu: fitilul trebuia să fie curat, să nu fumege, sticla se ștergea pe dinăuntru mai întâi cu o cârpă, apoi cu hârtie de gazete, de obicei „Pravda”, „Izvestia”, „Moldova Socialistă” sau „Sovetskaia Moldavia”. Era bine să iei aminte să nu fie acolo poze ale unor persoane suspuse sau zeificate.

Hârtie era în casă, erau creioane, chiar de cele „colorate”, colorau însă cu greu. Părinții pictau cu vopsele de ulei, care mie nu mi se potriveau ca să le aplic pe hârtie, le puteai utiliza doar pe un mediu special — pânză sau carton, ambele cereau o preparare – să aibă un suport, grund. Tehnologiile primitive de pe atunci îți propuneau niște soluții domestice: încălzeai într-o baie de aburi clei de oase, și-l amestecai cu cretă, dădeai cu bidineaua pânza întinsă pe un „șasiu” chiar în ghilimele, din niște scânduri scoase din gard, un pic putrezite, un pic mâncate de cari.

Eu, deci, nu aveam niște vopsele anume pentru a lucra pe hârtie și mă descurcam împrumutându-le de pe alte opere, în special executate în guașă — stratul de vopsea era gros, udam pensula și luam ceva culoare. Alți pictori, prieteni de ai părinților, aveau acuarele, până acum țin minte mirosul lor de vrajă, eu însă nu aveam acces la acestea…  Visam mereu la vopsele, jinduiam. După ce le căpătam, visam la mai multe culori, mai efective. Cel mai simplu set de creioane colorate era din 6 culori, căpătându-l, voiam setul cu 12 culori; văzusem la un băiat un set din 24 de culori de acuarele care includea și vopsea albă – îmi doream și eu! Mama-mi zicea: „La ce-ți trebuie culoarea albă? ce ai să faci cu ea?” Nu-i puteam răspunde, deoarece răspunsul era transcendental. De atunci am înțeles că există foarte multe lucruri pe care nu le poți spune altora… nu ai cum spune.

V.-E.C.: Ați crescut într-o casă atelier cu ambii părinți, nu doar artiști, ci mari artiști, ca unic copil în familie. Cum a fost de fapt copilăria dumneavoastră în acest context, pentru că asta nu i se întâmplă oricui? Și cât a contat epoca în profilul acestei copilării? Postbelicul.

L.S.: Răspunsul la întrebarea aceasta se aciuează în cel precedent. Epocă de un progres cumplit, pot zice nebun. Pornind de la foamete și teroare ideologică și economică, prin dezgheț hrușciovist, liberalizare culturală, acces la informație universală, schimbări geopolitice…

V.-E.C.: Aveați prieteni de copilărie cu care gândeați la fel? Sau făceați o figură aparte de artist, eventual neînțeles?

L.S.: Nu cred să existe așa ceva ca „o gândire la fel”. De multe ori există o aderare comună la anumite valori, după care poate parveni dezamăgirea cauzată de contradicții motivaționale. Ideea de „artist neînțeles” pare să țină de afirmarea de sine, o patimă banală.

V.-E.C.: Aplecarea spre domeniul copilăriei în devenirea dumneavoastră artistică fără o atitudine didacticistă, dacă e să fiu de acord cu observația lui V. Kravcenco (Lică Sainciuc – patruzeci de ani în grafica de carte pentru copii, „Academos”), mi se pare un miracol în contextul unei epoci pline de restricții și convenții în care ați creat. Singura didactică pe care o practicați pare arta însăși: fascinația detaliului decisiv pentru mesajul artistic. Este un semn de mare libertate. Cum v-a fost dăruită aceasta sau cum ați cucerit-o? Se pare că nu ați fost un copil cicălit la viața lui. Care au fost atunci limitele între care s-a putut naște această libertate? Asta caută toată lumea să afle din literatura de parenting, de exemplu, dar cred că ar trebui chestionate modelele însele în acest sens.

L.S.: O, ce întrebare interesantă!

V.-E.C.: Sunteți și autor de carte, nu doar pictor grafician, un artist total deci, precum Sven Nordqvist, Judith Kerr, Torben Kuhlmann...  Aveți publicată o sumă de cărți care repovestesc ingenios din literatura clasică... Dar sunteți și un autor interzis (timp de vreo 13 ani?). Tirajul debutului Cele mai frumoase flori (1964) a fost oprit. Ce însemna atunci „lupta cu formalismul”? Pe măsură ce trece timpul, aceste realități par tot mai absurde.

L.S.: „Lupta cu formalismul” era un eufemism pentru lupta cu modernitatea.

V.-E.C.: Ați avut cândva un proiect, să editați Biblioteca de sub masă. Ce ați vrut să dezvăluiți cititorului și de ce nu s-a materializat sau de ce s-a materializat într-un târziu doar parțial?

L.S.: N-am noroc eu cu proiectul acesta… deci nici copiii nu-l au. Încerc de acum de 30 de ani. Chiar și anul acesta l-am aplicat la Ministerul Culturii, în cadrul Programului pentru editarea cărții naționale 2022. S-au bucurat de finanțare peste 50 de titluri de carte — dar nu și Biblioteca de sub masă. Cică nu le-a plăcut… Cui? De ce? Rămâne a fi o taină.

V.-E.C.: Sunteți, de asemenea, și un documentarist pătruns de orașul natal Chișinău. Ce înseamnă această pasiune, o coborâre în sine prin acest spațiu aflat mereu în metamorfoză sau o dorință de a „așeza” un loc instabil, ca punct de trecere a istoriei, ca loc al intersecțiilor deci? Și una, și cealaltă sau...

L.S.: În ceea ce mă privește, motivația pasiunii pentru oraș este compasiunea. Așa cum ți se face milă de un pisic abandonat, de o plantă însetată, de un copil sau bătrân neajutorat, se trezește în interior acel sentiment, care te sfâșie… nici nu știi ce să faci cu el.

V.-E.C.: Ce alte pasiuni vă dictează căutările și lecturile în prezent? Ce domenii vă ocupă atenția? Care dintre lumile care „nu există” vă reține fascinația?

L.S.: Probabil tot acelea pe care le avem cu toții — dragostea, curiozitatea, credința, admirația, visarea… pe lângă cele enumerate mai sus: modernitatea, compasiunea…

Iar domeniul – ceea ce este mai presus de noi…

V.-E.C.: Vă mulțumesc pentru accept și pentru răbdarea de a fi răspuns!

Modernity works without interruption

Keywords: Lică Sainciuc; art; modernity; childhood; censorship; artistic freedom; text and book graphics

A dialogue with the artist Lică Sainciuc about the historical context of creation that formed certain conditions for the development of inner freedom. A text about how the present and modernity meet to give meaning to the lived time and place and about the art that saves history, enriching the perception of compassion for a damned space – Chisinau.