Contribuții românești la dezbaterea problemelor păcii și războiului în perioada interbelică

Războiul din Ucraina a readus în dezbatere aspecte legate de o chestiune foarte veche, dar ignorată nejustificat în ultimele decenii. Este vorba de nevoia de pace, resimțită de omenire în toate epocile, și de atrocitățile războiului, care alternează periodic cu vremurile de liniște, stabilitate și prosperitate din viața popoarelor.

Binomul război-pace a constituit de-a lungul vremii esența interpretărilor despre relațiile interumane și interstatale, stând la baza teoriilor despre relațiile internaționale, fie ele realiste, fie liberaliste. În sens clasic, războiul reprezintă lupta armată între două sau mai multe state, între grupuri politice sau clase sociale, pentru a-și atinge prin utilizarea forței armelor scopurile lor politice, economice sau de altă natură. Potrivit semnificației uzuale a termenului de război, accentul este pus pe utilizarea forței armate între unități politice de mare anvergură, cum sunt statele sau imperiile, al căror obiect de dispută îl reprezintă controlul unor teritorii.

O serie de adjective asociate conceptului ilustrează aria largă de utilizare a acestuia, care nu se limitează la sensul clasic (război civil, război de gherilă, război limitat, război total, război rece, război comercial, război propagandistic, război hibrid ș.a.m.d.). În sens juridic, statele se pot afla în stare de război (declarativ) fără a utiliza în mod real forța unul împotriva celuilalt (război fals). Există și situații contrare în care anumite state pot recurge la folosirea pe scară largă a forței unul împotriva altuia fără a fi declarat în prealabil, în mod formal, că se află în stare de război, așa cum este cazul războiului actual purtat de Rusia în Ucraina.

Pe de altă parte, pacea desemnează, în sens larg, starea de drept rezultată în urma încheierii războiului dintre două sau mai multe state și a reglementării diferendului aflat la originea confruntării armate, a drepturilor și obligațiilor reciproce ale părților în relațiile lor. Există și o definiție „negativă”, prin care pacea desemnează acea stare a relațiilor dintre state caracterizată prin absența războiului sau a utilizării deschise a violenței armate.

În ambele ipostaze, pacea reprezintă opusul războiului, iar pacifismul presupune respingerea războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor.

Contribuții românești în perioada interbelică

În perioada complicată de două decenii care a separat conflagrațiile mondiale din secolul al XX-lea, cele mai mari prin amploare și consecințe din istoria lumii, gândirea științifică, politico-diplomatică și militară românească nu a reprezentat un fenomen izolat, ci a avut numeroase conexiuni și corespondențe cu gândirea europeană și internațională din epocă. Fără îndoială, România s-a străduit să se racordeze la Europa, prin concepție și organizare a instituțiilor, încă de la formarea sa ca stat modern (începând cu perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza și continuând cu funcționarea ca Regat și desăvârșirea unității naționale). În același timp, constatăm o preocupare a guvernanților și a corpului de experți (militari, diplomați, oameni de știință), indiferent de orientarea lor politică, liberală sau conservatoare, să valorifice tradițiile istorice și experiențele proprii și să pună bazele, cel puțin ca intenționalitate, unui corp închegat de principii și învățăminte cu specific național. În acest sens, vom menționa în primul rând faptul că angajarea României în războaie, cu deosebire cele de la 1877 și 1916-1918, a avut ca motivație principală atingerea unor obiective de interes național (mai întâi independența de stat, apoi ceea ce s-a numit visul secular al românilor pentru unitate în interiorul unor granițe stabile).

Din această perspectivă, în gândirea românească din prima jumătate a secolului al XX-lea putem identifica mai multe direcții de abordare. Noi ne vom referi la trei dintre acestea, care ni se par definitorii.

A. Aportul istoricilor și al teoreticienilor militari

Această direcție de abordare izvorăște direct din experiența participării României, alături de Rusia, la Războiul împotriva Turciei (1877) și, apoi, din alinierea sa Puterilor Antantei în Primul Război Mondial (1916-1918). Enumerarea succintă a câtorva dintre contribuțiile aduse de unii practicieni și teoreticieni militari, foști șefi de stat major sau cu funcții de comandă în cadrul Armatei Române, sunt relevante pentru modul specific de abordare a păcii și războiului.

În ordine cronologică, generalul Ștefan Fălcoianu (1835-1905)¹, descendent al unei vechi și prestigioase familii boierești originare din județul Olt, trimis de A.I. Cuza în Franța pentru a urma cursurile Școlii de Stat Major din Paris (1860-1862), șef de stat major al Armatei de Operații (din octombrie 1877) în războiul ruso-româno-turc, delegat militar pe lângă Congresul de Pace de la Berlin (1878), inițiator al mai multor măsuri de modernizare a armatei, fondator al revistei „România Militară” (1891), profesor la Școala Superioară de Război, senator în mai multe rânduri și membru titular al Academiei Române (din 1876), a fost unul dintre primii teoreticieni militari români care a lăsat o moștenire valoroasă urmașilor săi. Opera sa principală o reprezintă Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc, predată sub formă de lecții la Școala Superioară de Război și publicată în volum în anul 1895².

Mesajul cărții este rezumat astfel: „Armata română, prin biruința ce câștigase în ziua de 27 august-8 septembrie, în fața taberei întărite de la Plevna, dovedește țării neliniștită de soarta ei că ea figura pe câmpul de război cu toată onoarea...”. În același timp, „dovedea lumii întregi că dependența chiar normală a României de un imperiu păgân, care de secole o împilase și o umilise, era nedemnă de un popor”³ cu virtuți superioare.

Ilustrativă pentru orientarea care se prefigura în gândirea românească despre locul păcii și războiului în evoluția civilizației îl oferă și marele istoric A.D. Xenopol, care, în 1906, la Congresul internațional de sociologie desfășurat la Londra, prezenta o comunicare cu titlul „Le role de la guerre dans l`histoire de la civilisation”. Xenopol argumenta că o serie de evoluții în istoria lumii, precum civilizația elenică, pacea romană, reforma, revoluția franceză ș.a., care au favorizat progresul, au fost întotdeauna precedate de anumite războaie: „Războiul”, scria Xenopol, „este intim legat de toate faptele mari ale civilizației”⁴.

Un reprezentant strălucit al Armatei Române, cu merite incontestabile în elaborarea și perfecționarea doctrinei militare românești în perioada interbelică a fost generalul Florea Țenescu (1884-1941), fiu de țărani de la Turnu Măgurele. Pregătit la înalte școli militare din Occident, în perioada Războiului de Întregire a activat la Marele Stat Major, apoi a devenit pentru un timp adjutant al regelui Ferdinand I.

Pe baza experienței desprinse din Primul Război Mondial, Florea Țenescu a elaborat mai multe lucrări teoretice: Istoria militară. Studii critice și Rezumatul cursului de cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, ambele publicate în 1919.Cea mai importantă lucrare a sa rămâne însă o amplă sinteză publicată în trei volume (circa o mie de pagini) în anii 1921-1922, sub titlul Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui⁵. În această lucrare, pe lângă chestiunile strict militare, autorul abordează războiul în complexitatea lui, ca fenomen social. Despre motivele care stau la baza declanșării unui război, Florea Țenescu scria: „Este greu, dacă căutăm cu amănuntul cauzele unui război, să spunem că este numai o singură cauză. Totdeauna se va vedea că interesele de dominațiune politică și teritorială sunt unite cu cele de ordin economic, adeseori cu chestiuni de ordin național, cultural, religios sau surplus de populațiune. Interesul economic a fost amestecat însă întotdeauna și pare că în timpul din urmă a luat preponderența, alături de realizarea aspirațiunilor naționale”. Înaintea altor gânditori europeni, autorul sublinia legătura intrinsecă existentă între război și politica unui stat. Războiul, scria el, poate fi considerat „ca o continuare a politicii și se poate defini că este ultimul mijloc violent la îndemâna politicii, pentru a-și impune voința. El este, în același timp, un act social, fiind un produs inevitabil al relațiilor dintre state. Este un act brutal pentru că se bazează pe forță”⁶. 

Devenit în scurt timp unul dintre cei mai reputați teoreticieni militari români, Florea Țenescu s-a bucurat de o largă recunoaștere internă și internațională, fiind decorat cu numeroase ordine și medalii românești și străine, inclusiv din Rusia țaristă (1918), Italia (1918), Franța (1918 și 1938), Iugoslavia (1921 și 1938), Bulgaria (1934), Japonia (1938) ș.a. Numit șef al Marelui Stat Major, la 1 februarie 1939, și avansat la gradul de general de corp de armată în același an, când situația României devenea din ce în cea mai grea în contextul general al epocii, Florea Țenescu a participat la cele două Consilii de Coroană (din 27 iunie 1940), convocate de regele Carol al II-lea în urma notelor ultimative sovietice, în timpul cărora s-a opus intrării României în război împotriva URSS. Acuzat de unii politicieni că nu a pregătit armata pentru război, generalul a ripostat: „Mă acuzați pe mine? Atunci vă întreb eu ce ați făcut timp de 20 de ani pentru țară și armată? Care sunt aliații mei? Cu cine avem tratate de amiciție sau ajutor militar? De la cine și pe ce graniță îmi intră armament, muniții, dacă dau bătăliile? Voi da patru lupte despre care va vorbi Europa și în cinci zile voi avea rușii la Turnu Severin! (...) Sunt artilerist și cunosc în cele mai mici amănunte înzestrarea armatei, armamentul ei, posibilitățile de rezistență. Refuz să duc țara la un dezastru!”⁷.

B. Contribuții teoretice. Dimitrie Gusti

Dimitrie Gusti (1880-1955), intrat în conștiința publică românească în primul rând ca fondator al Școlii sociologice de la București, a desfășurat o bogată activitate și în domeniul relațiilor internaționale, iar conceptele de pace și război au fost analizate de savant în mai multe lucrări.

Filosofia păcii în concepția lui D. Gusti

Immanuel Kant a fost unul din idolii sociologului Dimitrie Gusti, care, așa cum mărturisea la sfârșitul vieții, i-a studiat opera în original încă din timpul studiilor universitare și doctorale din Germania (1899-1908). Punctul culminant al teoriei lui Kant, susține Gusti, este faptul că acesta consideră Umanitatea ca fiind „scopul suprem al educației, eticii, istoriei universale și al unei păci eterne”. Altfel spus, toate planurile de educație trebuie să servească idealul umanității viitorului, deoarece „în educație stă marele secret al perfecțiunii naturii omenești spre culmea ei, care este umanitatea”⁸.

1. Prima lucrare mai însemnată publicată de către D. Gusti în limba română – Sociologia războiului (1915) – debutează cu prezentarea „filosofiei pacifiste a lui Immanuel Kant”. Spre deosebire de predecesorii săi celebri, Kant reprezintă, în viziunea lui D. Gusti, prin lucrarea sa clasică Zum ewigen Frieden/Spre pacea eternă (ediția I, 1795, ediția a II-a, 1796), „adevăratul întemeietor al filosofiei păcii. Formularea kantiană a condițiilor și mijloacelor capabile de a asigura pacea între națiuni este atât de bogată și profundă, încât pacifismul modern n-a adăugat la ea nicio teză esențială”⁹. Comentând conceptul kantian privitor la pacea eternă, Gusti consemnează: „Pacea eternă, zice Kant, este posibilă; când se va realiza și dacă este în general realizabilă – aceasta este o altă chestiune; în tot cazul este un ideal către care trebuie să se îndrepte omenirea. Mijloacele prin care omenirea se poate apropia de acest ideal sunt două: libertatea înlăuntrul statului și arbitrajul în afară”¹⁰.

Dintre articolele redactate de Kant, pentru a favoriza înfăptuirea păcii, Gusti menționează în mod deosebit: „Să nu se încheie nicio pace cu rezervă ascunsă a provocării unui război viitor de revanșă”; „Niciun stat existent, mare sau mic, să nu fie alipit de altul prin moștenire, schimb, cumpărare ori dar, deoarece în acest caz statul nu ar mai fi o persoană morală, ci ar deveni un lucru”; „Niciun alt stat să nu se amestece cu forța în constituția și guvernarea altui stat”; „Statele care se află în război unele cu altele să nu recurgă la astfel de acte dușmănoase și necinstite, care să facă imposibilă încrederea și posibilitatea unei reconcilieri la încheierea păcii viitoare”.

Potrivit lui D. Gusti, alternanța între epocile de pace și cele de război reprezintă o constantă a istoriei. De pildă, după o perioadă în care mișcarea pacifistă era predominantă, „ne-am trezit în plină anarhie internațională, martorii celui mai dezolant spectacol din câte au fost vreodată și când masacrarea omenească a ajuns la apogeul ei cunoscut de istorie, când o bună parte din Europa era pe cale de a fi transformată într-un imens cimitir”. Țesută din contraste, istoria universală este marcată de numeroase fapte care, scrie Gusti, „respiră de multe ori cea mai puternică ironie: aparițiile celor mai faimoase manifeste pacifiste pare că n-au fost altceva în istorie decât niște semne prevestitoare ale unor epoci mai războinice”¹¹. La finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, „ideea păcii preocupa mai toate spiritele. Europa părea fericită! Era fraternității internaționale părea că a sosit! Astăzi (este vorba de anul 1915, n.n.), Europa nu este decât un vast câmp de bătaie. Europa politică și culturală a murit, rămânând în locul ei numai o noțiune geografică. Până mai ieri era de actualitate teza pacifistă care critica cu vehemență instituția războiului, astăzi este de actualitate teza care o apără cu căldură”¹².

Pacifist convins, Gusti constată că războiul, chiar dacă reprezintă „un element esențial al vieții istorice”, pe fond el rămâne „o instituție profund imorală și criminală”. Prin amploarea atrocităților, Primul Război Mondial a provocat o adevărată răsturnare a valorilor. Războiul, scrie Gusti, din punctul de vedere al pacifistului, „este o adevărată școală a crimei (…). Cea mai elementară regulă morală spune să nu ucizi. Statul însă care în timp de pace oprește omorul prin legi speciale și pedepsește aspru pe asasini, același stat, în timp de război, poruncește, cere imperios: ucide!” Altfel spus, statul și societatea „preconizează două morale și două concepții juridice cu totul opuse și care se contrazic fundamental între ele: o morală și un drept în timp de pace, altă morală și alt drept în timp de război. Ceea ce este în timp de pace asasinat este în timp de război eroism”¹³. În plan juridic, argumentează în continuare Gusti, războiul înseamnă falimentul dreptului, pentru că este „suspendarea oricărui drept”. Cu alte cuvinte, războiul înseamnă „întronarea forței brutale, adică forța singură are toate drepturile, pe când dreptul nu are nicio forță”¹⁴.

Mergând pe firul propriei gândiri, dar atent mereu și la viziunea kantiană asupra păcii, Gusti nu se mulțumește doar să constate contradicțiile dintre adepții pacifismului și susținătorii războiului, ci caută o soluție, o „sinteză conciliatoare”, care, în opinia sa, „se întemeiază pe anumite tendințe de evoluție ale realității sociale și formează un nou aspect de perspectivă al războiului și păcii”. Savantul român consideră că, „prin socializarea crescândă a raporturilor dintre indivizi în stat și a statelor între ele, se dă și luptei colective între națiuni și state un caracter pronunțat de concurență și rivalitate culturală, care este menită a înlocui din ce în ce mai mult selecția biologică, imperfectă și inferioară a războiului”¹⁵. Socializarea crescândă, susține Gusti, este o condiție necesară a transformării războiului în concurență culturală, noțiune pe care savantul român o definește ca fiind „o concurență în toate domeniile activității omenești: economic, științific, artistic, politic, sport ș.a.m.d.”¹⁶. Prin urmare, afirmă Gusti, „luptei pentru existență” îi trebuie opusă „concurența și rivalitatea culturală”, deoarece „în concurența culturală vor triumfa acele națiuni la care munca creatoare și productivă va fi mai mare, la care munca de organizare va fi mai perfectă”, iar virtuțile civice manifestate în război vor fi canalizate spre scopuri sociale, economice și culturale constructive. De aceea, Gusti era ferm convins că, după marele război, după ce lumea va trece de această „catastrofă internațională momentană”, raporturile și cooperarea între națiuni vor cunoaște un „nou avânt de dezvoltare”.

Gusti are permanent în vedere, ca și Kant, dimensiunea morală a conduitei umane, la nivel individual, dar și al colectivității naționale: „O națiune trebuie să aibă un rang egal între națiunile lumii, căci ea este o unitate culturală proprie în varietatea celorlalte națiuni; ca un organ al umanității, ea are drept la viața integrală și trebuie să fie liberă pe destinele sale. De aici necesitatea principiului suprem al suveranității naționale, care trebuie să aibă de compliment principiul suveranității politice, așadar constituirea fiecărei națiuni în grup politic deosebit”.

 Desigur, raționamentele și sublinierile lui Gusti din această lucrare publicată în 1915 trebuie înțelese și puse în legătură cu comandamentele politice și morale care ghidau interesele Regatului Român de atunci, în consonanță cu idealurile celorlalte popoare din regiune care militau pentru eliberarea de sub diverse imperii și întregirea lor națională. De aceea, Gusti face o amplă pledoarie în favoarea țărilor mici și mijlocii, din rândul cărora făcea parte, atunci ca și astăzi, și România. Statele mari („marile puteri”), menționa Gusti, caută pe toate căile „să impună vederile și interesele lor statelor mijlocii ori statelor mici”, pe care le tratează ca „simplu obiect de compensații”. La rândul lor, statele mici „sunt suverane numai acolo unde nu sunt atinse de sferele de interese ale puterilor mari ori unde știu tocmai a specula rivalitatea acestor interese!” În asemenea condiții, argumentează Gusti, „națiunile mici asuprite ori statele mici tiranizate” nu trebuie să devină „victime veșnice” ale unor așa-zise păci definitive: „O pace definitivă va fi posibilă pentru toate statele și națiunile, mari și mici, când ea va fi și dreaptă. Așadar, nu numai când statele mari, din calcul, vor renunța la mijlocul războiului în tratarea conflictelor dintre ele, dar și atunci când restul statelor mici vor avea siguranța desăvârșită și garanția cinstită a autonomiei lor. O pace eternă va fi apoi dreaptă, când nu vor mai exista nici națiuni asuprite”¹⁷. O concluzie, să recunoaștem, care își păstrează pe deplin validitatea și astăzi.

2. Gusti va reveni pe larg asupra semnificației ideilor pacifiste ale lui Kant și a rațiunilor care îl diferențiază de predecesori într-una din prelegerile pe teme de politică externă organizate sub președinția sa de Institutul Social Român la începutul anilor ’20 ai secolului trecut. Este vorba de Originea și Ființa Societății Națiunilor¹⁸, în care Gusti polemizează cu cei care considerau că Societatea Națiunilor ar fi fost o inovație a tratatului de la Versailles, s-ar fi născut ca o concepție nouă, originală a președintelui american Wilson, fără a aminti nimic despre o anumită continuitate istorică¹⁹. Gusti este entuziasmat de actualitatea surprinzătoare a ideilor kantiene: „Citind paginile scrierii lui Kant (despre pacea eternă, n.n.), suntem loviți de interesul lor actual; el ni se adresează, după 125 de ani, ca și cum ar scrie azi, pentru noi”. Mai mult, scrie savantul român, doctrina lui Kant a fost sursă de inspirație pentru cele 14 puncte lansate de președintele american W. Wilson, inițiatorul înființării Ligii Națiunilor, pentru care lucrarea filosofului german era „lectura favorită și carte de căpătâi. Credoul wilsonian nu este decât o interpretare magistrală a crezului kantian”²⁰.

3. În 1930, după lansarea cu succes a Pactului Briand-Kellog, a intrat în prim plan o inițiativă a ministrului de externe francez Aristide Briand privind înființarea unei federații europene (un fel de precursor a ceea ce va fi mai târziu CEE/UE) menită să conducă la depășirea rivalităților și prevenirea războiului. D. Gusti a ținut pe această temă o interesantă conferință la Institutul Social Român în care, pe lângă susținerea inițiativei franceze, face o amplă analiză asupra vieții politice europene la momentul respectiv. Deocamdată, reținem din respectiva conferință, publicată de Gusti în revistă, apoi și în volum²¹, aprecierile autorului privind situația generală pe continent. În opinia savantului român, un nou război în Europa este nu doar posibil, dar uneori apare „chiar ca ceva inevitabil”, datorită intereselor divergente care separau diversele „grupuri de alianțe” care se conturau atunci. Gusti identifica patru astfel de grupuri, având în frunte Franța, Italia, Germania și Rusia:

a.    „Mica Înțelegere”, care includea și România, gravita în jurul Franței și milita deschis pentru apărarea statu-quo-ului teritorial instituit după Primul Război Mondial;

b.   Italia grupa în jurul său o serie de țări cu poziții revizioniste (Ungaria, Bulgaria);

c.    Despre Germania acelei epoci, în contextul ascensiunii nazismului, Gusti aprecia că deocamdată se menține un mister deplin;

d.   În privința „grupului rus” (URSS), Gusti constata fără ezitare că acesta „rămâne permanent o brutală și fățișă amenințare”²². Concluzia profesorului român era în concordanță cu analiza sa făcută încă din 1920, la trei ani de la instaurarea regimului bolșevic în Rusia, pe care îl caracterizase ca promotor al unui „cult al forței brutale și al dreptului celui mai tare”²³.

4. Inițiativa creării unui Institut Social de Cercetare a Națiunilor, în subordinea ONU (1946-1947). D. Gusti va reveni de-a lungul anilor asupra importanței înființării Societății Națiunilor, dar și asupra cauzelor insucceselor acesteia.

Ca sociolog și martor la dezastrele produse de cele două cataclisme mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea, Dimitrie Gusti considera necesar să pună accent pe nevoia de cunoaștere și respect reciproc între toate națiunile lumii, iar înființarea ONU oferea cel mai bun prilej de a lansa un amplu proiect pentru materializarea ideilor sale. Reluând unele preocupări anterioare privind nevoia unei științe a națiunii, Dimitrie Gusti își prezintă la 8 martie 1946, în fața membrilor Academiei Române, proiectul său referitor la necesitatea înființării unui Institut de Cercetare Socială a Națiunilor în subordinea ONU, inspirându-se după modelul Institutului Social Român creat de el însuși cu două decenii și jumătate în urmă. El susținea că „o mai bună cunoștință a Națiunilor despre ele însele va aduce după sine o mai bună cunoaștere și înțelegere a intereselor lor sociale și economice și a aspirațiilor lor etice, și deci o mai solidă cimentare a Unității lor..., înțelegerea mutuală și încrederea reciprocă, adică adevărata și reala organizație mondială către o pace durabilă, către progres și prosperitate”²⁴.

În prelegerea cu numărul XIV, ținută în fața studenților în sociologie, litere și filosofie de la Universitatea din București la 2 aprilie 1946, profesorul Gusti încerca să dea un răspuns la întrebarea cum vom putea avea o pace reală: „O vom avea dacă o vom clădi pe un fundament solid, nu pe fundamentele pe care au fost clădite până acum toate păcile care s-au succedat mereu în istoria umanității. Pacea reală, pacea aceasta definitivă, nu poate fi decât o pace economică și socială a națiunilor, și nu a statelor și numai atunci când va crea conștiința solidarității între popoare, când își vor da seama aceste popoare că într-adevăr toate fac parte din ceva care unește și că toate sunt numai reflexul unui întreg, pe care Kant l-a numit atât de frumos umanitate”²⁵. 

Cu acceptul membrilor Academiei Române, D. Gusti pornește într-o lungă călătorie în străinătate pentru promovarea proiectului. La 20 mai 1946 susține la Academia de Științe Morale și Politice din Paris o expunere cu titlul Vers une conception réaliste et scientifique de la paix²⁶, în care sociologul român își face cunoscute ideile despre cauzele eșecului Societății Națiunilor în perioada interbelică și avansează în premieră ideea înființării unui Institut Social de Cercetare a Națiunilor pentru mai buna cunoaștere a lumii, ca premisă a edificării unei păci durabile și a prevenirii unor noi războaie. O pace veritabilă, efectivă, sublinia savantul, „nu poate fi decât rezultatul eforturilor permanente și al unei voințe neclintite din partea majorității națiunilor lumii. Securitatea internațională nu poate fi fondată doar pe principii generale: ea trebuie să fie organizată în strânsă legătură cu viața concretă a națiunilor”. Mai mult, argumentează Gusti, o organizație internațională nu poate deveni o realitate vie decât dacă „națiunile ajung să se înțeleagă unele cu altele, și nu doar de o manieră provizorie, temporară și accidentală”. Pentru a garanta succesul noii organizații este necesar ca „înțelegerea să se bazeze pe interese comune trase cu claritate prin cercetări aprofundate. Pacea universală este indivizibilă în sensul că ea necesită comunitatea universală a națiunilor”. În acest punct crucial, care presupune mai buna cunoaștere a națiunilor pentru a facilita destinderea și înțelegerea dintre ele, ca fundament sigur și rațional al unei păci universale autentice, savantul român avansează ideea creării unui Institut Social Internațional în structura ONU și subordonat obiectivelor universale ale acesteia. Un asemenea Institut va avea ca misiune „cunoașterea sistematică a stării sociale, economice, politice și spirituale a națiunilor, cunoașterea comportamentului lor în interiorul frontierelor proprii, dar și în raporturile cu celelalte națiuni”. Pe o asemenea bază, se va putea ajunge la o mai bună cunoaștere reciprocă, la o mai bună înțelegere a nevoilor și aspirațiilor Umanității în ansamblu, ceea ce va permite organizarea Lumii pe baze cu adevărat noi, în care națiunile se vor uni în „cultul pentru adevăr, în respectul și stima reciprocă”, singurele care pot constitui fundamentul unei păci universale.      

Următorul pas, decisiv, l-a constituit deplasarea la New York și intrarea în contact direct, începând din 6 iulie 1946, cu reprezentanții comunității științifice americane și, desigur, cu funcționarii de rang înalt care tocmai își luau în primire posturile în diversele structuri în curs de constituire ale Catedralei moderne a Păcii, cum denumise un om politic francez noua organizație mondială.

Revenit în țară la începutul verii anului 1947, după ce obținuse acordul pentru ideea sa din partea reprezentanților comunităților științifice din SUA, Franța, Belgia și alte state occidentale, fiind chiar desemnat vicepreședinte al Institutului din subordinea ONU preconizat de el, D. Gusti va deveni în curând victima noului regim de sorginte sovietică, iar proiectul său va fi abandonat.

C. Acțiuni în plan politico-diplomatic. Nicolae Titulescu

După declanșarea Primului Război Mondial, Nicolae Titulescu s-a numărat printre autorii și oamenii politici care s-au pronunțat ferm în favoarea ieșirii României din starea de neutralitate și alăturarea sa puterilor Antantei pentru realizarea unității cu teritoriile românești din Vest, cu asumarea sacrificiilor umane care vor fi inevitabile. Este vorba de un discurs vizionar dedicat Transilvaniei, intrat în bibliografie sub titlul „Inima României”²⁷. Cu acest prilej, viitorul mare diplomat pune în mod tranșant necesitatea imperioasă ca România să adopte o decizie de importanță istorică. Ea are în față două opțiuni: „sau pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, și atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor seculare; sau, mioapă la tot ce e „mâine”, cu ochii mari deschiși la tot ce e „azi” nu pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfățișa pentru vecie exemplul, unic și mizerabil, al unei sinucideri viețuite! Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă!” După ce aduce un elogiu Ardealului și rolului său în istoria românilor, Titulescu reia teza nevoii de sacrificii asumate și a ieșirii din neutralitate: „Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipește carne de carne, fără să curgă sânge”. Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea și-a avut rolul ei, dar și-a trăit traiul (…). România nu-și poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuințelor sale și mai ales peste limitele demnității sale”.

Acest text se poate înscrie în ceea ce se numește pregătirea psihologică a populației în preajma unui război. El reprezintă, după părerea noastră, un nou exemplu în privința corpului de idei și teze științifice, politico-diplomatice și militare, care se coagulau la început de secol în gândirea românească în privința poziționării României față de tranziția de la pace la război și invers. Titulescu va deveni timp de două decenii, până în 1936, când a fost înlăturat în mod abuziv din poziția de ministru al afacerilor străine, un militant strălucit pe tărâm politico-diplomatic în favoarea apărării drepturilor istorice românești și a instaurării unei păci durabile și juste pe continentul european.

Titulescu a așezat în centrul preocupărilor sale valori fundamentale circumscrise dreptului internațional: dezarmarea, considerată „piatra de încercare a înțelegerii dintre națiuni”, respectarea tratatelor și a suveranității de stat, egalitatea în drepturi a tuturor statelor, mari și mici. În cazul diplomatului român suntem în fața unei doctrine, elaborate științific, deopotrivă națională și europeană, de prevenire a războiului și de asigurare a păcii pe termen îndelungat.

Jaloanele acestei doctrine, pe care doar le schițăm, opera sa fiind în general bine cunoscută, au fost creionate de Titulescu de-a lungul unei perioade mai mari de un deceniu și se regăsesc în conferințele și discursurile sale ce au ca temă predilectă apărarea păcii și prevenirea războiului. Din culegerea de discursuri și conferințe apărută sub titlul Pledoarii pentru pace²⁸, se pot aminti: convingerea pe care o avea potrivit căreia „războiul nu este niciodată soluția pentru un conflict”²⁹; rolul științei în calitate de călăuză în viața internațională și în demersul de realizare a unei păci durabile prin forțele morale și intelectuale³⁰; definirea păcii ca stare de organizare a lumii și ca stare de spirit³¹; necesitatea definirii clare a conceptelor politico-militare³² (cum sunt cele de securitate și agresiune) și rolul negocierilor, precum și importanța precizărilor legislative pe tărâm internațional³³.

Este important de amintit că Nicolae Titulescu, în conferința ținută la Universitatea din Cambridge în 1930, deci cu cel puțin două decenii înaintea multor gânditori de la jumătatea secolului al XX-lea, definea pacea ca un concept cu trei dimensiuni: în primul rând ca o stare de spirit, apoi ca organizare legală (instrument, reprezentat atunci de Societatea Națiunilor) și, nu în ultimul rând, ca acțiune (mijloc) de a dezvolta în conștiința universală imperativele păcii (educația pentru pace prin cultură, convins fiind că temelia păcii adevărate trebuie edificată în conștiința fiecărui om), idei care se armonizează cu tezele dezvoltate de către Dimitrie Gusti.

*

Din prezentarea, fie și succintă, a unora dintre contribuțiile de seamă la conturarea unui concept românesc privitor la relația pace-război, putem desprinde câteva idei esențiale:

1. Cele mai multe aspecte (disertații, conferințe, discursuri, lucrări teoretice) conduc spre concluzia că în România primei jumătăți a secolului al XX-lea, dar cu deosebire în deceniile trei și patru, a existat o convergență de idei politico-diplomatice, sociologice, economice și militare privind viziunea de abordare a chestiunilor războiului și păcii prin prisma intereselor naționale. Această viziune gravitează în jurul ideilor vizând apărarea independenței naționale și păstrarea integrității teritoriale, România devenind în această perioadă unul dintre cei mai dinamici și ingenioși actori care au militat pentru menținerea statu-quo-ului teritorial în cadrul ordinii europene stabilite prin tratatele de la Versailles.

2. Doi reprezentanți străluciți ai acestui concept românesc au fost sociologul Dimitrie Gusti și diplomatul Nicolae Titulescu. Deși au activat în domenii diferite, între concepțiile generale ale celor două personalități există multe elemente comune, de la relațiile de prietenie existente între ei, demonstrate și de scrisorile păstrate în arhive²⁸, până la colaborarea în două guverne în perioada în care Gusti era ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, iar Titulescu ministru al afacerilor străine (1932-1933). Nu lipsită de interes este și orientarea vizibilă a celor două personalități spre cultura franceză, ambele bucurându-se, în domeniile lor, de un mare prestigiu în cercurile politice și științifice din Franța.

Note:

¹ Pentru detalii: Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), Șefii Statului Major General Român (1859-2000), București, Fundația „General Ștefan Gușă”, Editura Nova, 2000, p. 23-32.

² București, Tipografia „Voința Națională”.

³ Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), Șefii Statului Major General român (1859-200), ed. cit., p. 30.

⁴ Comunicarea a fost publicată în „Annales de l`institut international de Sociologie”, tome XI, Paris, 1907 (apud, D. Gusti, Sociologia războiului, București, L. Sfetea, 1915, Nota 14).

⁵ Detalii în Teofil Oroian, Gheorghe Nicolescu (coord.), Șefii Statului Major General Român (1859-200), ed. cit., p. 204-215.

⁶ Ibidem, p. 213.

⁷ Ibidem, p. 211-212.

⁸ D. Gusti, Opere V, Fragmente autobiografice. Autosociologia unei vieți. 1880-1955, texte stabilite, comentarii, note, documente de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu, București, Editura Academiei RSR, 1971, p. 226-227.

⁹ D. Gusti, „I. Curentul pacifist și războiul”, în Sociologia războiului, București, L. Sfetea, 1915.

¹⁰ Ibidem.

¹¹ Ibidem.

¹² Ibidem.

¹³ Ibidem. „III. Aspectul etic al războiului”.

¹⁴ Ibidem, „V. Aspectul juridic al războiului”.

¹⁵ Ibidem, „VIII. Aspectul propriu-zis sociologic al războiului”.

¹⁶ Ibidem.

¹⁷ Ibidem.

¹⁸ D. Gusti, Originea și ființa Societății Națiunilor, prelegere publicată în volumul Politica externă a României, București, Editura Cultura Națională, 1937; republicată în Sociologia militans. Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, I, Fundația „Regele Mihai I”, 1946 și în Opere IV, ed. cit., 1970, p 149-178 (Din această ultimă ediție vom cita în continuare).

¹⁹ Ibidem, p. 150.

²⁰ Ibidem.

²¹ D. Gusti, Problema Federației Statelor Europene. Anexe. Bibliografie critică a problemei paneuropene, București, 1930, 95 pagini (Extras din „Arhiva pentru Știința și Reforma Socială”, în „Revista Institutului Social Român”, anul al IX-lea, Nr.1-3, 1930).

²² Ibidem, p. 8.

²³ D. Gusti, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism, București, Tipografia Gutenberg Soc. Anonimă, 1920, p. 53.

²⁴ D. Gusti, Un an de activitate în afară de țară. Crearea Institutului Social al Națiunilor, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, 1947. Citatele care urmează sunt reproduse după textul acestei Comunicări făcute de Gusti în ședința publică a Academiei Române, de la 11 iulie 1947.

²⁵ Idem, Autosociologia unei vieți, ed. cit., p. 401.

²⁶ Spre o concepție realistă și științifică a păcii. Textul în limba română a fost publicat de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu în D. Gusti, Opere IV, București, Editura Academiei RSR, 1970, p. 267-274.

²⁷ Discurs rostit de N. Titulescu la mitingul național de la Ploiești, din 3 mai 1915.

²⁸ Titulescu, Nicolae, Pledoarii pentru pace, București, Editura Enciclopedică, 1996.

²⁹ Idem, „Dinamica păcii”, conferință ținută în Reichstag, Berlin, 6 mai 1929.

³⁰ Idem, „Politica și pacea”, discurs rostit la a 54-a Conferință anuală a Societății Internaționale de Filologie, Științe și Arte Frumoase, Londra, 21 mai 1929.

³¹ Idem, „Progresul ideii de pace”, conferință ținută la Universitatea din Cambridge, 19 noiembrie 1930.

³² Idem, Discurs rostit cu ocazia vizitei ministrului de externe al Franței, Louis Barthou, București, 20 iunie 1934.

³³ Idem, „Nu putem salva pacea decât luptând pentru drept”, conferință ținută la Asociația Mutilaților și a Foștilor Combatanți, Bordeaux, 27 iunie 1937.

³⁴ George G. Potra, Pro și Contra Titulescu, (colecție de documente-scrisori în 3 volume), ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Fundația Europeană Titulescu, 2012, vol. II, p. 145-149.

Romanian contributions to the debate on peace and war in the interwar period

Keywords: Peace; war; League of Nations; I. Kant; Romania; A.D. Xenopol; Florea Țenescu; Dimitrie Gusti; Nicolae Titulescu

The war in Ukraine brought back into the debate aspects of a very old is sue, but unjustifiably ignored in the last decades: the need for peace, felt by mankind in all ages versus the atrocities of war, which periodically al ternate with times of peace, stability and prosperity in the lives of peoples.

In the interwar period, Romania was one of the most active supporters of the European stability and order established by the Versailles treaties, both by developing concepts and participating in scientific debates regarding the peace and war, as well as in terms of political-diplomatic concrete actions initiated in international relations.