Poză de familie lângă bustul lui Eminescu

Ceva se întâmplă totuși. Se-ntâmplă. Ne facem poze la bustul lui Eminescu de la Putna și poza asta trece într-un album care va încerca să le spună urmașilor noștri cine am fost noi, ce am făcut, ce am știut și pe cine-am știut, care ne-au fost valorile, reperele și ce am căutat tot lăsând în urma noastră drumuri, locuri și timpuri. Acolo, în poza de la bustul lui Eminescu, suntem, de multe ori, cu cei dragi, iar opțiunea devine una colectivă. Una de familie, dacă vreți. Aceea de a adăuga veșnicie geniului în bronz și de a ne lăsa străpunși de fulgerul lui.

Aceleași poze și la Teiul lui Eminescu. Cu copii pe brațe. Sau cu nepoțeii luminați de floarea de tei. Poze în care noi ne pierdem pe undeva, într-o umbră a lui și într-o disperată-ncercare de a cuprinde bolta verde a unui copac cu istoria intrată în sevele-i și cu înflorirea rămasă-n albume. Cu familia și acolo. Într-o altă străfulgerare a geniului.

Când mergem prin parc, dintre multele lui alei o alegem pe cea a Clasicilor. Cu Eminescu întroienit de flori într-un ianuarie ocărât de copii. Că nu ninge și că omului de zăpadă nu i se dă viză de călătorie în copilăriile lor. Miroase a busuioc pe Aleea Clasicilor. O fi fost cineva la biserică. O fi fost înainte ca să ajungă aici. Și mergem printre poeți, atingând cu-amintirile rimele. Ni se aud pașii pe caldarâmul vechi al unui manual de literatură, curioși să știm despre ce va fi oare lecția următoare. Despre Eminescu e. Că s-a născut dintr-un răsărit de Luceafăr și că acolo, în anii pe care i-a trăit, semăna foarte mult cu omul pe care îl vezi acum pe o stradă. Într-un palton neluat în seamă de vânturi. Într-o viață neluată în seamă de moarte.

E la niște pași de bustul lui Grigore Vieru. Vine un apus de soare la o vreme anume și umbrele lor ne lasă să știm că timpul trece și trece necruțător. Umbrele lor pe cadranul cu umbrele noastre.

Peste câteva zile, peste numai câteva zile, alte întroieniri de petale se vor lăsa pe Alee. La bustul lui Grigore Vieru. Peste numai câteva zile. Ca să înțelegem cumva, la aceeași lecție de literatură, că poeții se nasc, dar poeții și mor.

Vom face poze iarăși, ca și cum am avea o Putnă aici. Cu Eminescu ridicându-se din valuri de crizanteme. Și cu Grigore Vieru căruia îi dai „Buna ziua!” în plin Chișinău ca unui om în satul tău.

Ce se întâmplă totuși, dacă la casa de cultură din Baurci-Moldoveni, un sat la fel de uitat de ninsori, s-a celebrat ziua poetului Mihai Eminescu ca o sărbătoare coborâtă din calendarele bisericești. Femei în vârstă cu cărți deschise în fața lor, femei în vârstă în ie și în catrință au vorbit despre Eminescu.

Am tot căutat o explicație ca să-mi pot spune mie acum, de ce atunci când eram noi copii, acolo, în sat, pe Eminescu îl omagiau doar copiii? Niște copii într-o clasă sau poate în coridorul școlii, cu o foaie whatman prinsă-n piuneze la câțiva pași de cancelarie. Niște copii recitând poezii pentru care aveau deja nota cea mare-n agendă. Niște copii recitând în fața altor copii. Și în fața unei profesoare de literatură care nu a fost niciodată pe Aleea Clasicilor, niciodată la Putna, niciodată la Iaşi. Cu un tei care înflorea în alb-negru. Și mormântul poetului cu tăcerea lui ajunsă în manuale. Cu Caragiale la nicio umbră de pom de el. Cu Sadoveanu. Aproape. Că trec narcisele de la o cruce la alta. Când vin primăverile. Se spunea doar că a murit Eminescu. Într-o zi. Într-un an. Nimic despre mormânt. Ar fi trebuit, altfel, să ştim că e înmormântat la Bucureşti. Ar fi trebuit, dar se tăcea.

Şi când copiii de-atunci ajung să fie oamenii vârstnici ai unui sat, ajung să poarte ie şi să poarte catrinţă, de ce nu ar fi tot atât de firesc să se întâlnească într-o zi de cincisprezece ianuarie în jurul unei cărţi de poezie. O carte care poartă pe copertă un arbore. Un arbore care a devenit poză de paşaport. Un paşaport prin care ne identificăm ca literatură, cultură şi gândire.

Şi pare firesc acum să-i vedem celebrând. Sau, ca să nu fie prea concertistic spus, să-i vedem recitind nişte poezii, ascultând un poem, vorbind despre Eminescu. De aici şi poza aceea de familie la bustul lui Eminescu de la Putna. De aici şi poza noastră sub cerul de frunze al teiului din Parcul Copou, de aici şi buchetul de crizanteme-nflorite pe o filă de calendar scoasă de sub zăpezi. Pentru că poartă-n plămâni pulberea astrului şi colbul manualului de literatură. Nu aparatul Roentghen detectează pulberea asta. Nu. O găsim doar cu tâmplă şi o găsim doar cu ce e sub ea. Şi, aşa cum avem o fişă medicală pe undeva, avem, cred, şi una pe care se poate citi urma lecturilor, a adevărurilor şi a contactului nostru cu ceea ce ne reprezintă şi care ne strecoară sub aripi traiectoria zborului.

Înțelegem, după câte se-ntâmplă acum şi după câte le puteam constata astăzi cu uşurinţă, că şcoala şi doar şcoala este singura poartă prin care Eminescu ajunge în conştiinţa noastră. Cu puţinul cât ni s-a spus, cu prea atenta selecţie a poeziei, cu multul, preamultul Eminescu tăcut sau ascuns în spatele unor poezii de dragoste şi în spatele unui poem, e totuşi o poartă deschisă continuu. Şi e explicaţia pe care o căutăm pentru acea seară închinată lui Eminescu într-un sat în care parcă ai aştepta să vezi femei care torc, femei care deapănă amintiri despre hore. Şi e explicaţia pe care o căutăm pentru poza de lângă bust, pentru poza de lângă tei, pentru florile lipite într-un miez de iarnă de foaia rece-a granitului.

Ceva se-ntâmplă totuşi. Numai că nu se întâmplă de azi. De când îl citim pe poet se întâmplă.

Family picture next to the bust of Eminescu

Keywords: Eminescu; family; Putna; Bucharest; poem; Copou Park; Iasi

We’ll take pictures again, like we have a Deck here. With Eminescu rising from waves of chrysanthemums. And with Grigore Vieru to whom you say „Good morning” in full Chisinau like a man in your village.

Hence the family photo at the bust of Eminescu from Putna. From here and our picture under the sky of linden leaves in Copou Park, from here and the bouquet of blooming chrysanthemums on a calendar tab taken out from under the snow. Because they carry in their lungs the powder of Astur and the stub of the literature textbook.