A treia Unire a Românilor: prin alegere, prin necesitate sau prin voința altora

Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit
mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri
ca să cucerească pământul. 

Mircea Eliade

Cea de-a treia Unire este cea așteptată. Mai corect ar fi să o numim Re-Unire, deoarece teritoriul pe care este așezată astăzi Republica Moldova – subiectul în joc al Uniri așteptate – a participat la Prima Unire cu o parte a sa – județele Cahul, Ismail și Cetatea Albă – și cu tot întregul la cea de-a Doua Unire – cea Mare, respectiv în 1859 și 1918. „Pohta ce-a pohtit-o” Mihai Viteazul în preludiul său curajos de la 1600 s-a fructificat în actul de voință a unioniștilor moldoveni și munteni de la 1859, apoi și în cel al moldovenilor basarabeni și bucovineni, dar și al românilor transilvăneni de la 1918. Voia de Unire a izvorât din conștiința solidarității ancestrale de neam și adusă la împlinire din nevoia stringentă a supraviețuirii ca națiune. Pe dimensiunea externă, Unirea a fost și cu învoirea altora. În Europa mijlocului de secol XIX, Prima Unire a fost cu sprijinul și implicarea împăratului francez Napoleon al III-lea, de exemplu. A fost nevoie de aliați influenți și în cazul Unirii Mari de la 1918, început de secol XX. Altfel nu se putea, deoarece au existat și oponenți serioși în persoana imperiilor agresiv-posesive de primprejur. Cu siguranță, mijlocirea externă este și va fi actuală și în secolul XXI, în perspectiva celei de-a Treia Uniri, a Re-Unirii Republicii Moldova cu România. Asta, pentru că, pe de o parte, agonia celui mai dăunător, în relația cu românii, și mai rapace imperiu continuă azi. Convulsiile mari și duhul lui războinic încă mai fac victime în Europa. Din acest motiv, cele două state românești încă nu au ajuns la starea în care să-și poată hotărî în voce tare, să-și realizeze și să-și apere de unele singure unirea propriului popor fără să atragă furia muribundului imperiu. Explicații pentru situația în care poporul român încă nu-și poate rezolva de unul singur și în voie o sarcină eminamente națională, transformată cu rea-credință de ingerințe imperiale străine în problemă geopolitică, am putea găsi foarte multe. Cauzele stau la suprafața analizelor de circumstanță. Un recurs la înaintași ne-ar ajuta să le rememorăm nu doar în profunzime, dar și cu o doză necesară de paliativ istoric, deoarece ele sunt grele, dureroase și cu repercusiuni. 

* * *

Cu trimitere la Nicolae Iorga, Mircea Eliade îl probozea în eseul său, Teroarea istoriei și destinul României, pe strămoșul nostru pe linie tracă, Alexandru Macedon (Machedon): „Alexandru..., ajuns în culmea puterii, scrie Eliade, în loc să-și ridice privirile spre miază-noapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu..., s-a îndreptat spre Asia”. Pentru greșeala de a se lăsa „atras în orbita civilizației mediteraneene”, continuă Eliade, „tracii, care după spusa lui Herodot, erau «cel mai numeros popor după Indieni» au pierdut, prin Alexandru, singura lor șansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora... De aceea, conchide Eliade, Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul”.

Patru secole mai târziu, după eroarea imputată de Eliade Marelui Alexandru, un imperiu geto-dac în proporții mult mai mici – Dacia – apăru totuși sub sceptrul regelui Burebista. Acesta se întindea spre miază-noapte până către Munții Tatra, coborând la est spre Pontul Euxin pe fâșia de apă a Bugului, sprijinindu-se la sud de Munții Balcanilor și rotunjindu-se la vest cu Dunărea Mijlocie. Dacia dispare însă la un secol după începerea erei noi, pornind de la înfrângerea regelui Decebal în confruntarea cu Traian, împăratul Imperiului Roman. Fără un rege unificator, dacii s-au retras în munți, în văi și văgăune adânci, între dealuri și în păduri de nepătruns – eternele lor cetăți. Factorul autonom, pretins de Eliade, este îngropat sub veacuri de năvălitori și perioade lungi de mari cataclisme ce le-a amenințat însăși existența. În Teroarea Istoriei, autorul descrie una din ele: „O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică... Marea unitate etnică, lingvistică și culturală pe care în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea, chiar din secolul IV după Christos, România) a fost definitiv sfărâmată”.

Îndrăznim să opinăm că romanitatea sfărâmată definitiv a fost la sud de Dunăre. La nord de marele râu însă, urmașii dacilor și romanilor, daco-românii, au încercat să se adune întru a-și apăra țarina și a rezista în fața altor năvălitori, constituiți în alte imperii prădătoare. Pe la începutul celui de-al doilea mileniu după Christos, micile lor țări de printre munți, de prin codri și din jurul văilor de râuri s-au închegat în cnezate, voievodate, devenind apoi principate. Domnitori vrednici ca Basarab I, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare au încercat să restabilească, în măsura posibilităților pe care le aveau – factorul autonom, acea putere dată unora întru a decide suveran marginile domniilor lor și libertatea cârmuirii de sine stătătoare. Tentativa lui Dimitrie Cantemir de a smulge Moldova de sub suzeranitatea Porții Otomane și de a o pune sub protecția Rusiei Pravoslavnice s-a soldat la 1711 cu o catastrofă pentru ambele voievodate. Muntenia și Moldova intră de aici încolo în peste un veac de pustiitoare cârmuiri fanariote după ce domnitorul moldovean fuge în pribegie, iar cel muntean este decapitat. Este momentul istoric când, odată cu abolirea domnitorilor autohtoni, factorul autonom dispare cu desăvârșire din arealul domniilor valahe. În schimb, aducerea pentru prima dată la Prut a țarului Petru cel Mare are loc în ceasul cel rău al nașterii Rusiei imperiale. De aici încolo și până azi influența acesteia asupra factorului autonom românesc a avut consecințe eminamente catastrofice. Marele istoric ieșean, Gheorghe Buzatu, a dedicat acestui moment nefast studiul România și vecinătatea Rusiei, în care menționează: „... odată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizați deja (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru – n.n.) sau generației de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh. I. Brătianu, I. Petrovici, S. Mehedinți, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, P. P. Panaitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, C. C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea ş.a.) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de «brutală», pe atât de reală, și anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziției noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluției lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Tot acolo, istoricul constată că Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, cei trei titani ai presei noastre politice, nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României... Şi, într-adevăr, consemnează istoricul, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iașilor și Bucureștilor, mai apoi a României, o premisă, o condiție şi o rezultantă, de prea puține ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie şi un pericol de prim rang...”.

* * *

Observația reputatului istoric ieșean este produsul unei analize retrospective foarte exacte făcute în anii 1990, primul deceniu al perioadei post-comuniste. A fost deceniul speranței de regăsire a celor răpiți și înstrăinați de imperiul sovietic. Încă în anul când imperiul mai era viu, mai exact, în februarie 1991, în Parlamentul României fusese rostită o scurtă frază: Să ne ținem de neamuri! – al primului președinte al Republicii Moldova Mircea Snegur. A fost un salut în loc de Bună ziua, de Bun găsit (după atâția ani!), fără să indice în mod provocator și adresatul Fraților! O frază mai mult timidă și inocentă, fără urmă de iz revoluționar unionist, cum se aștepta. În același an, imperiul a pierit și s-ar părea că odată cu el ar fi trebuit să-i piară și memoria. Dar nu, nu s-a întâmplat acest lucru. Fraza nevinovată a fost văzută ca un strașnic apel la unire. Deja spre sfârșitul aceluiași an, Republica Moldova independentă, recunoscută ca atare, inclusiv de către România, era atacată de Rusia, iar în martie 1992 aceasta porni un război de agresiune împotriva micului stat de la Prut. Mai târziu, un oficial moscovit a recunoscut chiar în Parlamentul Republicii Moldova că războiul a fost aplicat ca măsură de prevenire a tentativelor de unire cu România. Prutul era considerat în continuare hotar de imperiu, iar Rusia – în continuare – vecină cu spațiul românesc, în condițiile în care până în 2014 a controlat Ucraina în totalitate și azi face război să o anexeze cu brutalitate. Rezultanta este cunoscută: reintrată în hazardul imperialist, Rusia menține la Tiraspol un regim de ocupație, iar la Chișinău a avut regimuri-satelit obediente aproape întreaga perioadă de independență și neutralitate.

Situația s-a schimbat întrucâtva după 2009, dar obsesia vecinătății ruse s-a resimțit mereu în politicile mutuale ale Chișinăului și Bucureștiului. Vizitele reciproce ale persoanelor de prim rang au loc într-o atmosferă de precauție, într-un cadrul sobru, distant, rece-oficial. Nimic în plus să dea de bănuit factorului rusesc: atmosfera Prutului geopolitic trebuie să rămână congelată, fără a fi periclitată de izvoadele fierbinți ale unor nedorite aversiuni de frățietate. Doar prezența alăturată protocolar a celor două drapele de stat, bănuitor de asemănătoare, ar putea să dea în vileag un secret știut de toți, dar omis în declarațiile celor mari: întâlnirea are loc între șefii a două state ale unuia și aceluiași popor. Un alt element probatoriu al acestui fapt ar fi fost imnul comun Deșteaptă-te, române!, dacă nu ar fi fost înlăturat cu lașă precauție de un regim obedient de la Chișinău în rezultatul războiului rusesc de represiune, deși imnul Limba noastră, cu care a fost înlocuit imnul Deșteaptă-te, române!, este despre cea mai concludentă dovadă a identității comune – limba română. De ceva vreme, mai exact de prin 2020, persoanele de prim rang fac exerciții de curaj în discursurile lor, încercând să depășească timiditatea impusă de factorul rusesc. Tot mai des aceștia fac uz de fraze cu nuanțe emotive, precum că cele două maluri ale Prutului sunt unite printr-o legătură extrem de trainică – comunitatea de limbă, cultură și istorie.

Desigur, acest lucru ar fi putea să dea de bănuit că la instalația de congelare de la Prut ceva nu funcționează cum trebuie. Digresiunea sentimentală poate fi însă ușor explicată vigilenților supraveghetori: Nicio grijă, tovarăși!, fraza este adresată inimilor prea fierbinți din partida chemătoare la unire imediată de pe ambele maluri ale râului de hotar. Polit-tehnologic, procedura se numește „evacuarea controlată a aburilor din vasul inimilor clocotind”. În rest, ia priviți cât de bine funcționează chichița: în peste 30 de ani de când cele două state românești au ieșit de sub crusta comunismului, de când sunt suverane și independente, nimic periculos din punct de vedere al status-quo-ului factorului rusesc nu s-a întâmplat. Nici tu cale ferată comună europeană, nici tu interconectare energetică, nici tu conductă de gaze funcțională. Nici tu suveranitate, nici tu independență, nici tu de-ocupare de teritorii. Vorbe, vorbe și iar vorbe... congelate. Mai mult, factorul autonom românesc a rămas tot acolo, în perioada deplânsă de Eliade și în dezavantajul semnalat de Buzatu, pe când factorul rusesc a funcționat la capacitate maximă în regimul anului 1940, adaptat la noua realitate.

* * *

Cu puterea unei aluviuni montane devastatoare, războiul din Ucraina vecină a dezgolit enormele vulnerabilități ale statului moldovean. Fără asistența multilaterală a României și a aliaților ei, americani și europeni, Republica Moldova a avut toate datele să cadă răpusă sub presiunea atacurilor hibride ale factorului rusesc în ofensivă. Cea mai gravă vulnerabilitate a statului moldovean este și cea mai veche: fundamentul stalinist pe care este așezat și pe care întârzie fatal să-l părăsească. A trebuit să vină focul războiului ca să amintească elitelor politice care o conduc – celei de azi, dar, mai cu seamă, celor de ieri – că în cei peste treizeci de ani de mimare a suveranității și independenței nu au făcut altceva decât să prelungească o suferință. Or nu există suplicii care nu ar fi fost îndurate de cetățenii Republicii Moldova în această perioadă. Statul pretins suveran, independent și neutru nu a putut să-i apere nici de dușmanii din afară, nici de cei infiltrați în interior și nici de bandiții autohtoni, dezlănțuiți în furturi grele și acționând în umbra ingerințelor rusești directe ori hibride. În asemenea condiții, populația, în mod special cea aptă de muncă, cea tânără, nu are decât alternativa refugiului.

Dezastrul de foc al războiului, pornit amenințător din est, pare să fi fost „inventat” de pronia cerească special pentru a convinge masa îndoctrinată de propaganda rusă a moldovenilor dintre Prut și Nistru să facă un efort și să rupă lanțurile minciunii în care au fost înfășurați. Ei sunt în pericol și ar trebui să dea curs chemărilor instinctului de supraviețuire, să se reunească neîntârziat cu poporul său. În acest sens au de făcut un mic, dar foarte important pas: să se constituie într-o majoritate democratică și să ceară de la conducerea sa politică reîntregirea cu România. Au rodat constituirea majorității democratice în scrutinele din 2020 și 2021, când au făcut alegerea geopolitică salvatoare. Ar putea să o formeze și acum. Desigur, este nevoie de o îndrumare mai punctuală, mai argumentată și, de ce nu?, mai afectivă din partea elitelor intelectuale și politice. Este unica și cea mai sigură cale pentru ca toate să revină la normalitate după cei peste 80 de ani de decimare fizică și maltratare mintală. Poporul, dar mai ales clasa politică, ar trebui să înțeleagă cât de prețios este momentul. Evadarea din suferință are acum o alternativă fericită, indicată precis și sută la sută garantată. Numai astfel, Republica Moldova ar putea să scape de necontenitele șicane geopolitice ale Rusiei neo-imperialiste – prin renunțarea la statalitatea hibridă și adaptarea comunității la o formațiune statală autentic națională, cu un potențial mult mai viguros de satisfacere a necesităților sociale, economice și de securitate a cetățenilor. Ar fi o dovadă a maturității populației Republicii Moldova și a elitelor ei politice, iar reunirea decisă prin instrumente democratice de o majoritate a societății – factorul autonom – în cea mai curată și modernă formă – ar fi în deplin acord cu spiritul integrator dominant al Europei secolului XXI.

Caracterul circumstanțelor geopolitice apărute în anul 2022 reclamă din partea actorilor politici ai momentului, în special din partea celor de la Chișinău, abordări și soluții extraordinare. Toate – pe potriva momentului istoric excepțional pe care îl trăim. E cazul să ne amintim aici din nou de legendara butadă a comunității istorice românești despre blestemul poziției noastre geopolitice. Ea relevă că vecinătatea Rusiei a fost întotdeauna o premisă, cel mai adesea, de dezavantaj și de mare pericol. Dar chiar și în acești 300 de ani de când am avut-o ca vecină, au existat și momente când Dumnezeu a îndepărtat Rusia de spațiul românesc, creând deschideri fascinante ca factorul autonom românesc să ia decizii uimitoare, de mare curaj și să se manifeste în cea mai sublimă formă. Astfel, Unirea de la 1859 a fost posibilă după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii din 1853-1856; Marea Unire din 1918 s-a produs în momentul în care Rusia țaristă s-a dezintegrat în rezultatul tulburărilor interne cauzate de Primul Război Mondial din 1914-1918. În fază deschisă de manifestare se află în prezent ce-a de-a treia îndepărtare a Rusiei. Marii istorici români nu au avut cum să-și închipuie – nici măcar în cele mai fanteziste scenarii – că în anul 2022, Moscova va ataca Kievul, că rușii vor porni război de genocid contra fraților lor ucraineni, transformându-se în dușmanii de moarte ai acestora pentru veacuri înainte. În pornirile lui expansioniste, Putin a vrut să-l imite pe Petru cel Mare, dar are toate șansele să devină exact opusul lui. Putin a încurcat veacurile, crezând că ceea ce i s-a permis în materie de expansiune înaintașului său în secolul al XVIII-lea i se va permite și lui în secolul XXI. O coaliție mondială de state civilizate s-a ridicat în apărarea ucrainenilor și există premise serioase ca Rusia să intre ea însăși într-un proces de dezintegrare. Mai mult, ea riscă, într-un final, să ajungă înapoi acolo de unde a pornit Petru cel Mare. Este punctul în care Rusia încetează a mai fi vecina spațiului românesc, cu toate consecințele ce decurg din această nouă realitate geopolitică.

The third Union of Romanians: by choice, by necessity, or by the will of others

Keywords: Union; Dacia; nation; neighborhood; the Russian factor; war; Ukraine