1859: rosturi şi semnificaţii ale Unirii Principatelor*

Începând cu anul 1859, data de 24 ianuarie a căpătat o importanţă aparte în istoria românilor, datorită evenimentului petrecut atunci – Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească prin alegerea ca domnitor, la Bucureşti, a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care deja fusese ales domnitor la Iaşi. Cuza a fost unul dintre factorii exponenţiali ai unei generaţii de excepţie, însumând o pleiadă de personalităţi care au avut şansa de a ridica, la propriu şi la figurat, o întreagă ţară. Această generaţie extraordinară din istoria românilor a dat măsura valorii sale nu doar cu ocazia evenimentelor de la 1848-1849, ci şi timp de câteva decenii după aceea – datorită ei s-a ajuns, în plan european, la afirmarea şi la discutarea „problemei româneşti” şi a fost posibilă realizarea Unirii Principatelor prin intermediul dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. Tot datorită acestei generaţii s-a împlinit, în 1866, o altă dorinţă importantă exprimată în Adunările Ad-hoc din ambele Principate, anume aducerea prinţului străin la conducerea ţării, iar 11 ani mai târziu, ca rezultat al unei întregi efervescenţe naţionale, s-a putut profita de conjunctura externă, fiind proclamată şi cucerită independenţa de stat, recunoscută, în plan internaţional, în anul 1878. În fine, punctul de apogeu al activităţii acestei generaţii este reprezentat de proclamarea Regatului României, în 1881.

Iată, foarte succint descris, mediul uman extraordinar în cadrul căruia a trăit şi a activat cel supranumit „domnitorul Unirii” şi care a avut meritul de a contribui, în mare măsură, alături de alte personalităţi ale neamului nostru, la edificarea României moderne. Trebuie spus că Alexandru Ioan Cuza a fost, în primul rând, un om al schimbării, un om al noilor timpuri, care trebuiau să îndrume ţara pe o nouă cale de dezvoltare, una modernă şi europeană, ruptă de trecutul aflat sub influenţă orientală. Inclusiv din această perspectivă, datele de 5/17 ianuarie şi 24 ianuarie/5 februarie 1859 constituie, prin intermediul dublei alegeri, o ruptură hotărâtă faţă de influenţa pe care încă o mai avea, în Principatele extracarpatice, puterea suzerană, adică Imperiul Otoman.

Or, din acest punct de vedere, momentul 24 ianuarie a reprezentat o primă mare biruinţă a politicii faptului împlinit, pe marginea căruia, în istoriografia noastră ceva mai veche, s-a dezvoltat o întreagă teorie. Indiscutabil, ecourile unui asemenea eveniment au fost deosebite în ansamblul românimii, precum şi în plan general european.

Cel care a avut şansa de a fi considerat drept „domnitorul Unirii” a simbolizat, conform aserţiunii lui A.D. Xenopol, lupta dintre spiritul înnoirii, al modernizării, şi formele unui trecut pe care marele nostru istoric îl caracteriza drept „întunecat” şi de care românii trebuiau să se desprindă pentru a progresa¹. Inclusiv din acest motiv, pentru cei mai mulţi dintre oamenii politici români de atunci dubla alegere a lui Cuza nu a reprezentat un scop în sine, ci un mijloc pentru realizarea obiectivelor naţionale. Dovedind o deosebită inteligenţă speculativă, aceştia au interpretat Convenţia de la Paris, din august 1858, în spiritul şi nu în litera sa², înţelegând să folosească la maximum posibilităţile de acţiune ale momentului.

După cum se menţionează la nivelul istoriografiei noastre, ajuns la cârma statului naţional românesc modern format prin Unirea celor două Principate, Alexandru Ioan Cuza a primit ceva mai mult decât domnia, ceva mai mult decât o funcţie: a primit un mandat imperativ, rezultat din necesitatea continuării şi împlinirii proiectului enunţat la 1857, prin intermediul Adunărilor Ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti³. Respectivul proiect, eludat în punctele sale esenţiale de către reprezentanţii puterilor garante, întruniţi în cadrul Conferinţei de la Paris, viza Unirea Principatelor şi aducerea pe tron a unui prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare în apusul Europei. Faptul ca atare era evidenţiat de însuşi proaspăt alesul, care, într-o notă din 25 ianuarie 1859, adresată Puterilor garante, arăta că Unirea sub un prinţ străin rămânea o dorinţă importantă a ţării, el fiind dispus a se retrage în viaţa privată în momentul în care o astfel de idee se putea materializa⁴.

Chestiunea în sine nu era deloc surprinzătoare, deoarece dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza „are semnificaţii care depăşeau valoarea unui eveniment cu implicaţii numai pentru situaţia internă din Principatele Unite”, reprezentând o primă mare încălcare a Convenţiei de la Paris, din august 1858⁵. Nu întâmplător unul din artizanii evenimentelor de atunci, Mihail Kogălniceanu, caracteriza Unirea drept „o religiune politică”⁶ a naţiunii române.

De aici a rezultat şi situaţia specială a lui Alexandru Ioan Cuza, întrucât contemporanii săi au văzut în el nu atât un şef de stat, cât mai ales o persoană care trebuia să ducă la bun sfârşit acel mandat imperativ referitor atât la recunoaşterea Unirii administrative şi politice, cât şi la pregătirea terenului pentru aducerea în ţară a principelui străin, etapa următoare, logică şi legică, a acelui program enunţat la 1857, în cadrul Adunărilor Ad-hoc, şi reiterat de Adunarea electivă a Moldovei în ianuarie 1859. Iată de ce domnia lui Cuza s-a aflat, de la bun început, sub semnul provizoratului, fapt care şi-a pus amprenta imediat inclusiv asupra raporturilor dintre domnitor şi principalele forţe politice româneşti de atunci. Nu degeaba aproape toţi oamenii politici din Principatele Unite, indiferent de opţiunea politică exprimată, considerau necesară retragerea sau înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza după ce acesta ar fi izbutit să obţină recunoaşterea Unirii depline şi să pregătească terenul pentru aducerea prinţului străin.

Trecând însă peste entuziasmul popular, peste perspectivele mai mult decât luminoase pe care unii visători le trasau cu prea multă uşurinţă prin gazetele vremii pentru un stat care nici măcar nu primise consacrarea internaţională, diferiţi contemporani ai acelor evenimente au înţeles, în mod corespunzător, semnificaţiile şi rosturile profunde, de structură, pe care un asemenea moment urma să le aibă pentru naţiunea română. Propăşirea şi afirmarea elementului românesc se puteau face în cu totul alte circumstanţe, se deschideau interesante perspective în plan economic, politic, religios şi cultural. Şi aici, rolul lui Cuza a fost unul de excepţie, întrucât şi-a asumat, fără nicio ezitare, această calitate de îndrumător al naţiunii în direcţia reformelor şi a modernizării, deschizând calea luminoasă pe care avea să păşească, ulterior, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen.

Beneficiind de serviciile unor colaboratori apropiaţi, conştienţi, ca şi el, de importanţa deosebită a misiunii pe care o aveau în fruntea tânărului stat naţional român, fostul pârcălab de Galaţi a dat dovadă de pricepere, iscusinţă şi demnitate în ipostaza de domnitor al Principatelor Unite. S-a bucurat de o imensă popularitate în toate zonele locuite de români, fapt deloc bine văzut, mai ales la Viena şi la Sankt Petersburg. Badea Ion, cum îi spuneau românii transilvăneni, a fost în egală măsură preocupat atât de afirmarea şi dezvoltarea statului român, cât şi de problema naţională românească în ansamblul său.

Deşi s-a aflat doar şapte ani la cârma ţării, Cuza a avut timpul necesar pentru a introduce şi a aplica numeroase reforme, care au contribuit la modernizarea societăţii româneşti. Destule din realităţile vremurilor noastre nu pot fi corect înţelese şi analizate fără cunoaşterea începuturilor, care se regăsesc tocmai în vremea lui Cuza-Vodă.

În acest context, pare indicat să efectuăm o anumită precizare, deoarece de destul de multă vreme, mass-media noastră cea de toate zilele, alături de diferite organizaţii şi structuri civice mai mult sau mai puţin culturale şi ştiinţifice din România, dar şi din străinătate, propagă, poate din necunoaştere, în primul rând, poate din neatenţie sau, cine ştie, din interes, o idee foarte periculoasă pentru ceea ce înseamnă trecutul istoric al românilor şi al statului român. În esenţă, se arată că „Unirea Ţării Româneşti cu Moldova înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care stă la baza României moderne şi a formării naţiunii române”⁷. Dacă în ceea ce priveşte edificarea statului naţional român şi Unirea Principatelor orice istoric onest nu poate fi decât de acord, în ceea ce priveşte a treia chestiune – formarea naţiunii române începând cu ianuarie 1859, trebuie să arătăm că aici avem de-a face nu doar cu o gravă eroare de ordin istoric, ci şi cu o foarte periculoasă afirmaţie utilizabilă şi utilizată deja, de fapt, de către diverşi contestatari ai istoriei românilor.

O naţiune nu se formează, din senin, la o anumită dată. Că există momente în care o naţiune se manifestă şi, în acest mod, îşi afirmă şi îşi demonstrează existenţa, este cu totul altceva. 24 ianuarie / 5 februarie 1859 este o dată cu valenţe fondatoare numai pentru statul naţional român modern; din punctul de vedere al naţiunii, însă, reprezintă doar unul dintr-o serie de momente de excepţională importanţă. Naţiunea română nu a apărut brusc odată cu întemeierea statului român modern. Până la începutul anului 1859 au existat diferite procese şi acumulări de substanţă care au permis cristalizarea unei conştiinţe naţionale şi au făcut posibile evenimente precum dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Cu alte cuvinte, nu statul a fondat naţiunea, ci naţiunea, reprezentată prin elitele sale, a fondat statul!

O altă idee nefericită, promovată cu nonşalanţă la nivelul mass-media din România şi din afară, este cea referitoare la caracterizarea evenimentului din 1859 drept „Mica Unire”⁸, pe motivul că „Marea Unire” este cea de la 1918, când aproape toate teritoriile româneşti s-au regăsit într-un cadru politic şi istoric firesc, întruchipat de România Mare. Din punct de vedere al edificării structurii statale româneşti moderne, semnificaţiile anului 1859 sunt cât se poate de evidente, cu perspective şi consecinţe asupra întregului proces ulterior de modernizare şi de unificare naţională. Având în vedere fie şi doar acest aspect, pare de-a dreptul reducţionistă şi total injustă utilizarea formulei „Mica Unire”. Deşi unii istorici, printre care, de exemplu, şi Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop⁹, au arătat că exprimarea şi ideea ca atare trebuie evitate, chestiunea aceasta a devenit, deja, un adevărat clişeu mental şi lingvistic, utilizat ca atare în planul faptului de presă, cu toate consecinţele de rigoare.

Însă, dincolo de toate aceste chestiuni şi discuţii, trebuie să recunoaştem că, pentru orice român, data de 24 ianuarie 1859 are (sau ar trebui să aibă) semnificaţii care nu au nevoie să fie oficializate prin vreo lege, aşa cum s-a întâmplat în anii din urmă. Celebrarea momentului în sine, alături de rememorarea epocii care a dus, pe bună dreptate, la edificarea societăţii româneşti moderne, pot fi privite ca lucruri fireşti, ce trebuie să se desfăşoare nu neapărat din obligaţie, ci, în primul rând, dintr-un impuls interior, provenit din conştientizarea identităţii naţionale şi a apartenenţei la comunitatea românească.

Note:

¹ A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană. Ediţia a III-a, revăzută de autor. Volumul XIII, Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866. Partea întâia, Bucureşti, s.a., p. 23: „La această luptă crâncenă şi îndărătnică, dată de noua concepţie civilizată a vieţei de stat contra formaţiilor unui trecut întunecat, era să prezideze domnia lui Cuza, şi conducătorul de căpetenie al falangei răsturnătoare era să fie tocmai – prin caracterul lui – noul domnitor al ţărilor române”.

² Vasile Russu, „Monstruoasa coaliţie” şi detronarea lui Al. I. Cuza, în L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Cuza Vodă in memoriam, Iaşi, 1973, p. 505.

³ Ibidem.

⁴ Acte şi documente relative la istoria renascerei României. Publicate de Dimitrie A. Sturdza şi J.J. Skupiewski. Volumul VIII – 1858-1859, Bucureşti, 1900, p. 640.

⁵ Vasile Russu, op.cit., p. 506.

⁶ Radu Dragnea, Mihail Kogălniceanu, Cluj, 1921, p. 221.

⁷ Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, articol accesibil online la adresa http://www.favorittv.ro/traditii-obiceiuri-unirea-tarii-romanesti-cu-moldova, accesată în ianuarie 2023. Aceeaşi exprimare (uneori uşor modificată) poate fi regăsită şi la alte adrese din mediul online: https://www.referatele.com/referate/istorie/online16/Unirea-principatelor-romane-referatele-com.php, accesată în ianuarie 2023, unde se regăseşte referatul intitulat Unirea  Principatelor Române; Constantin Tudor, Documente călărăşene din vremea lui Cuza Vodă, articol accesibil online la adresa https://costeltudor.com/2018/01/23/documente-calarasene-din-vremea-lui-cuza-voda/, accesată în ianuarie 2023: „Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859 prin dubla alegere ca domn al Moldovei şi al Munteniei a lui Alexandru Ioan Cuza, reprezintă actul politic care stă la baza României moderne şi a formării naţiunii române”. Vezi, de asemenea, articolul Cercul Militar din Şimleu Silvaniei în sărbătoare!, accesibil online la adresa https://www.magazinsalajean.ro/eveniment/cercul-militar-din-simleu-silvaniei-in-sarbatoare, accesată în ianuarie 2023: „De mult timp, Unirea Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, este sărbătorită şi la Cercul Militar din Şimleu Silvaniei. De fiecare dată, cu acest prilej, instituţia se află în sărbătoare, toate activităţile având menirea ca cei prezenţi să rememoreze şi să transmită mai departe importanţa acestui act istoric şi politic, care a stat la baza României moderne şi la formarea naţiunii române”.

⁸ 1859. Cine a făcut posibilă Mica Unire, articol accesibil online la adresa https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/coroana-de-otel/1859-cine-a-facut-posibila-mica-unire-865041, accesată în ianuarie 2023; Exemplul generaţiei de la 1859 şi Unirea Mică, articol accesibil online la adresa http://www.universdecopil.ro/exemplul-generatiei-de-la-1859-si-unirea-mica.html, accesată în ianuarie 2023; Unirea cea mică de la 1859, un prim pas spre Marea Unire de la 1918, articol accesibil online la adresa https://ziarulunirea.ro/unirea-cea-mica-de-la-1859-un-prim-pas-spre-marea-unire-de-la-1918-240687/, accesată în ianuarie 2023; Iaşi – Chişinău: 24 ianuarie 1859 – Mica Unire, articol accesibil online la adresa https://www.zdg.md/stiri/stiri-sociale/iasi-chisinau-24-ianuarie-1859-mica-unire/, accesat în ianuarie 2023; Alexandru Stan, Mica Unire din 1859 dintre Ţara Românească şi Moldova s-a realizat datorită Războiului din Crimeea, articol accesibil online la adresa https://www.mediafax.ro/cultura-media/mica-unire-din-1859-dintre-tara-romaneasca-si-moldova-s-a-realizat-datorita-razboiului-din-crimeea-20476414, accesată în ianuarie 2023; Carmen Zanfir, Mica Unire, 24 ianuarie 2021. Cum se sărbătoreşte Unirea Principatelor Române în pandemie, articol accesibil online la adresa https://alephnews.ro/cultura/mica-unire-24-ianuarie-2021-cum-se-sarbatoreste-unirea-principatelor-romane-pandemie/, accesat în ianuarie 2023.

⁹ Ioan-Aurel Pop, Testamentul făuritorilor Unirii, în „Vitraliu”, XXVI, nr. 48, Bacău, aprilie 2018, p. 4: „Tot aşa, ideea că unirea de la 24 ianuarie a fost una «mică» rămâne nefericită. Unirea de la 1859 a fost exemplul de urmat, temelia pe care s-au clădit unirile ulterioare şi actul de voinţă naţională înfăptuit peste planurile marilor puteri”. Regretabil este şi faptul că inclusiv unii din reprezentanţii disciplinei istorice au utilizat şi au promovat această nefericită sintagmă. O reacţie şi aici: Florin Şperlea, Cât de mică a fost „Mica Unire”?, articol accesibil online la adresa http://presamil.ro/cat-de-mica-fost-mica-unire/, accesată în ianuarie 2023: „A ajuns să irite insistenţa celor care obişnuiesc (printre ei şi profesori!) să numească Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca fiind «Mica Unire», un «concept» nefast, în opinia mea, care s-a iţit şi înstăpânit în mentalul colectiv în ultimele decenii”.

1859: reasons and significations of the Union of the Principalities 

Keywords: Alexandru Ioan Cuza; double election; Moldavia; Wallachia; imperative mandate; unity

The double election of Alexandru Ioan Cuza, in 1859, as ruler of the Principalities of Moldavia and Wallachia, was not an accident of history, but a result of the struggle of an exceptional generation in Romanians’ history. Essentially, this generation is responsible for the emergence of the Romanian issue at international level, the achievement of the 1859 Union, the bringing of the foreign prince, the gaining of state independence, and the proclamation of the Kingdom of Romania – in other words, the building of modern Romania. Alexandru Ioan Cuza was one of the exponential factors of this generation; between 1859 and 1866, he was the bearer of an imperative mandate, by which the wishes expressed in 1857 by the ad hoc Divans of Moldavia and Wallachia had to be carried out. Therefore his reign was another phase on the path the Romanians had to follow towards full unification and independence.