Cantemir. Adevăratul exil și trepte ale înțelegerii de sine (I)

La puțin timp după ce publică Divanul (1698), Dimitrie Cantemir elaborează, în limba latină, o lucrare de logică, Compendiolum universae logices institutiones / Mic compendiu privind învățătura logicii în ansamblu) și o alta, neobișnuit de amplă, de cosmologie creștină și metafizică, Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago / Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte, 1700). Readuce în atenție aici cam tot ce putea socoti important un filosof al epocii respective: „calea adevăratei cunoașteri”, cum singur spune, viziunea creației și cursul celor create, căderea și salvarea omului, timpul și veșnicia, viața particulară și cea universală, providența divină și voința liberă, soarta omului și rânduiala celor existente.

Ce anume însă doresc să spun? Cumva neașteptat pentru cititorul de astăzi, Cantemir revine continuu în această scriere la motivul cunoașterii de sine. Mai potrivit spus, al bunei înțelegeri de sine. Nu e de mirare acest lucru. Întrucât își propune să vorbească despre atâtea lucruri „din cer și de pe pământ”, își dă seama că e firesc să-și limpezească, înainte de toate, propria stare intelectuală și morală. Este ceea ce face loc unei lungi confesiuni – adesea cu accente dramatice – și dialogului plin de pasiune. De fapt, pentru Cantemir, acest exercițiu nu are doar un sens cognitiv. Și nu răspunde unei nevoi oarecare ivite la un moment dat. Dimpotrivă, privește însăși orientarea de sine în lumea dată și regăsirea unui mod propriu de a fi, încât are, cum spunem astăzi, un caracter existențial. Nu întâmplător sunt în atenție mai ales acele situații sau evenimente ce vorbesc despre un posibil curs al propriei existențe, despre unele stadii și praguri care îi apar decisive.

Această întoarcere către înțelegerea de sine este de o evidență izbitoare în unele pagini. De exemplu, în scrisoarea adresată dascălului său rămas la Iași, Ieremia Cacavela, scrisoare ce însoțește manuscrisul Icoanei de nezugrăvit... Sau în paginile intitulate Către Dumnezeu Tatăl. Închinare, unde dorința cunoașterii de sine se inserează nemijlocit în rugăciunea sa: „Îngăduie, așadar, Părinte veșnic, să mă cunosc pe mine, în afară ca vierme, nu ca om, iar pe dinlăuntru ca o făptură creată după chipul asemănării Tale...”¹. Dar și în alte locuri, precum cele în care se vede asemeni unui învățăcel ce așteaptă cuvântul lămuritor al celui inițiat sau, în cele din urmă, al Părintelui ceresc. Cum dorește să afle pentru sine „calea adevăratei cunoașteri”, e atent mai ales la ceea ce l-ar putea ține departe de o asemenea cale: încrederea nemăsurată în propriile puteri și în simțuri, în opinia obișnuită, în cunoștințele la modă sau în cele de simplu uz scolastic. Când mintea omului ajunge supusă acestora, survine inevitabil un mod de rătăcire. Sau de exil, cum preferă uneori Cantemir să spună. Constată ușor acest lucru – și nu o singură dată – avându-se în vedere tocmai pe sine². Știe bine că mai grav decât ceea ce se petrece în lumea agitată dinafară este ceea ce, pătrunzând adânc în sine, în simțurile și în mintea sa, alterează profund starea acestora.

Cantemir descrie într-o manieră foarte vie încercarea de a-și recunoaște locul și starea atinsă, cu drumul ei șerpuitor și cu unele praguri probate personal. De la bun început sunt sesizabile vocea narativă și efortul de aducere aminte („Îți amintești, dacă nu mă înșel, venerabile părinte, de vremea când deprindeam de la tine cele dintâi elemente ale învățăturii...”) (p. 5). Îi revine imediat în minte figura iubitoare a tatălui său, cel care avea multă grijă de buna pregătire a fiilor. Deopotrivă, aerul calm al acelor zile trăite în preajma unui dascăl generos și a cărților („lăcașul nostru dedicat muzelor”). Doar că, deodată, se petrece ceva greu de înțeles. Tatăl moare, iar fiul se vede aruncat departe în lume („încredințat, prin trădarea nu a fraților, ci a prietenilor, unei robii la Bosfor, cu nimic mai puțin îndepărtată ori mai slabă decât cea din Egipt”) (p. 7). Urmează atunci un șir lung de neajunsuri, „mai apăsătoare și cu mult mai greu de îndurat”. De fapt, ceea ce evocă în acest loc reprezintă o primă imagine a exilului pe care-l trăiește. Las acum deoparte măsura în care această imagine „corespunde” celor întâmplate la acea vreme. Mă opresc doar la ceea ce naratorul a dorit să lase mărturie cu privire la sine și la surghiunul din anii respectivi. Ar putea fi numit „exilul din afară”, căci tânărul Dimitrie e nevoit să părăsească pentru mulți ani locul unde a crescut, frații și prietenii, oamenii cunoscuți sau îndrumătorul său și, desigur, multe vise cu privire la sine. În acest fel, se desparte violent de sine, sau, mai bine spus, de acel personaj care s-a pregătit până atunci pentru un anumit curs al vieții.

Ce se întâmplase de fapt? În primăvara lui 1693, imediat după moartea tatălui său, ajunge domn al Moldovei, însă domnia sa, de numai câteva săptămâni, se încheie brusc în urma unor brutale intervenții străine. Se vede trimis iarăși la Constantinopol, drept garant al noului domnitor, fratele său Antioh. Deși reușește să facă de câteva ori drumul până la Iași, locul său nu mai era acolo. Se logodește în taină cu Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino. Averea părintească se împuținase în chip îngrijorător, iar relația cu fratele Antioh ajunge tensionată. Se simte părăsit și tot mai departe de ceea ce a sperat o vreme. Din toate aceste întâmplări și simțăminte, reconstituie imaginea unui greu surghiun. „Lipsit de frați și de surori, lipsit de rude și de cei apropiați, lipsit, în sfârșit, de proprietățile părintești și, cum se spune de obicei, de toate bunurile și – ce este cel mai apăsător dintre toate și mai greu decât orice se poate gândi – lipsit de tine, îndrumătorul meu, rămas fără dascăl, și încă la vârsta cea mai lunecoasă și de primejdioasă zdruncinare /.../. Au năvălit așadar, în casa mea neînsemnată, întâmplări – de dinlăuntru și din afară – dușmănoase, aprige, fără măsură și sălbatice. Sunt pustiit, jefuit și primejduit de întâmplări nemaipomenite” (p. 7)³. La un moment dat, stările de lucruri păreau să se îndrepte, cu posibilitatea de a reveni „în patria iubită” (p. 9). Însă nu se întâmplă astfel. Se refac vechile suferințe, atât în viața țării („nefericita noastră patrie, /aflată sub/ controlul atent și strâns al Porții”), cât și în cea a fratelui sau a unor prieteni („pentru toți și pentru fiecare în parte, o tulburătoare neliniște a sufletului în fiecare zi”). Se vede din nou departe de ceea ce ar fi însemnat locul propriu și adevăratul rost, așa cum le-a înțeles în anii timpurii. Ar fi putut spune, după toate acestea, că nu-i mai rămâne nimic de ales și că exilul la Bosfor, cu suferințele trăite atunci, amenință să fie singura ipostază în care se vede pe sine.

Însă, tot pe neașteptate, lasă deoparte asemenea întâmplări și se întoarce din nou către propria memorie. Coboară, de fapt, la un alt nivel al acesteia. „Dar la ce bun să-ți înșir mai multe, de vreme ce mi-ai fost martor nemijlocit la aproape toate? Târziu, în sfârșit, în frânturi și în grabă, îmi amintesc cu greu de fundamentele învățăturii, date de tine cândva, le cercetez pe toate părțile și, după vorba «câte ceva din detalii, cam nimic din întreg», scot, cum vezi, niște solecisme de-ale gramaticii amestecate cu grai barbar, care întruchipează cumva un Latium exilat în Scythia; grămezi nerânduite de retorică și ciment fără nisip; rămășițe de logică zdrobite mărunt; nu se arată nici urmă de fizică; din întregul disciplinei liberale și din știința universală nu vin dinaintea sufletului – după cum îmi spune mintea mea – decât niște vise plăsmuite și năluci închipuite” (p. 9). Așadar, cunoștințe puține și nesigure din tot efortul de până atunci. E adevărat că mai nimeni nu se arată satisfăcut de episodul scolastic din viața sa, nici măcar atunci când datorează multe acestui episod. Cum imediat urmează „plecarea în lume”, chiar rătăcirea într-o lume tulbure, survine contrastul izbitor dintre o asemenea rătăcire și imaginile reținute din varii învățături. În cazul celui care se confesează aici, mai elocventă decât altele pare să fie o anumită imagine: „un Latium exilat în Scythia”⁴. Ea ne spune că starea de exil e resimțită acum și lăuntric, insinuată în limbajul său și în învățăturile primite. Cu forma lor nesigură, acestea îl țin la distanță de „calea adevăratei cunoașteri” (care, cum ne lasă a înțelege, orientează către revelația creștină sau se sprijină pe adevărul acesteia). De fapt, noua imagine a exilului e compozită. Are o sursă în învățăturile primite prin dascăli, școli, cărți sau diferite medii de formare. O altă sursă o află în propriile obișnuințe de a percepe, a vorbi și a gândi, mai ales când slăbiciunile acestora nu sunt luate în seamă. Așadar, un exil deopotrivă interior și exterior. În același timp, deopotrivă individual și comun. Nu se restrânge la starea particulară a cuiva anume, căci privește un stadiu distinct al vieții, când omul se lasă în voia acelor învățături, științe sau școli ce domină o întreagă epocă. Faptul din urmă este bine surprins de Cantemir. Nu are în vedere doar cunoștințele pe care le-a primit în anii timpurii. Ci un mod tot mai extins al cunoașterii, așa cum apare prin unele scrieri, idei și învățături acceptate în diferite școli ale epocii. Acesta generează o formă distinctă de captivitate sau, ca să păstrăm termenul simptomatic, de exil. Nu este ultima formă de exil pe care o descrie, nici cea originară. Însă, acum, tocmai cu aceasta simte nevoia să se confrunte, călăuzit de o veche sentință. „Altminteri, îmi stăruia în adâncurile memoriei o singură sentință acceptată prin consensul ambelor părți /aflate în dispută/: că adevărul diverselor științe e același, simplu și uniform. Cu îmboldirea acestui pinten, se desfac iarăși codicele pline de praf, se șterg din nou paginile acoperite de pânzele de păianjen, se iau încă o dată în mâini autorii științei păgâne și sunt reluate, cu toată atenția, părerile filosofilor înzestrați cu faimă” (p. 9-11). Aproape totul urma să fie revăzut, avându-se în atenție mai cu seamă sursa celor afirmate de învățații vremii și calea urmată de aceștia. 

Revine, așadar, asupra unor învățături ce aveau deja o anumită faimă. Însă ceea ce află îl dezamăgește și mai mult. Deși „adevărul diverselor științe este același, simplu și uniform”, cei care îl caută par străini de așa ceva. Fiecare știință vine cu adevărul ei, la fel și fiecare cercetare în parte. Prin urmare, cunoștințele ajung „pline de neînțelegeri, alcătuite din contradicții și acoperite de masca unei minciuni de nespus”. În fața acestui peisaj se simte uimit și atins de spaimă. „Șovăi, fără deosebire, cărui protector să mă încredințez: mă frământ în grele îndoieli, în cine să-mi aflu apărătorul și la cine să fug pentru sprijin. De aceea sunt încurcat de ascuțimea simțurilor și mă rușinez de putința intelectului meu...”. Cum vedem, deși confruntarea se duce în interiorul său, cu un chip nesigur al sinelui, ea privește modul în care se afirmă din nou simțurile și intelectul, pretențiile lor nemăsurate când e vorba de cunoașterea adevărului. De altfel, la timpul respectiv, mai ales în spațiul occidental, sursa empirică a cunoașterii și cea rațională ajung socotite fie singurele, fie cele mai importante. De ce însă tocmai acestea două? Și de ce într-un continuu război? Era greu de înțeles așa ceva („nu sunt totuși în stare să pricep căruia dintre cei doi daimoni, atât de diferiți prin natura lor, i se cuvine supunerea”).

Note și referințe

¹ Dimitrie Cantemir, Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago / Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte, traducere de Ioana Costa, ediție critică de Florentina Nicolae, studiu introductiv de Ștefan Afloroaei, Editura Academiei Române, București, 2017, p. 17. În continuare, referințele la această scriere le voi face în text, indicând pagina între paranteze.

² Aș relua un singur loc în acest sens. „Atunci, contemplând atent cu ochii minții starea mea de nimic și sărăcia cunoștințelor mele, descopăr o amărăciune care, răspândită în măduva adâncă a oaselor cunoașterii mele (nu altfel decât izvoarele de apă din măruntaiele pământului care, curgând încoace și încolo prin canale naturale și fiind împinse de forța și fierberea din adâncuri, țâșnesc până la urmă, vrând-nevrând, la suprafața pământului), se strânge pe dată, grămadă, în vârful limbii, într-o otravă grozavă, după ce îmi pătrunsese prin toate mădularele” (p. 29).

³ Limbajul este aluziv, uneori cu sesizabile ecouri din profeții biblice. În câteva privințe, îi putem da crezare lui Cantemir, mai ales că are în vedere ceea ce singur trăiește și resimte în acei ani. Este știut totuși că, la Constantinopol, cursul lucrurilor nu a stat doar sub semnul unei continue drame și meditații; cf. Virgil Cândea, Studiu introductiv la Dimitrie Cantemir, Divanul, Editura Academiei Române, 2003, pp. 3-4, cu privire la Cantemir „omul de lume”, și pp. 17-21, în legătură cu dorința lui de a publica și a se afirma pe scena politică a timpului.

⁴ Frumoasă și elocventă în privința unui anume mod de percepție a stărilor de lucruri, imaginea pare să trimită la o veche geografie simbolică, spirituală. Eventual, la figura singulară, iarăși simbolică, a poetului latin exilat în ținuturile de lângă Pontul Euxin. 

Cantemir. True exile and the steps of self-understanding (I)

Keywords: Cantemir; self-understanding; ways of exile and the true exile; steps and passages of self-understanding

Somewhat unexpected for today’s reader, Cantemir frequently returns in Sacro-sanctae Scientiae Indepingibilis Imago to the motif of self-knowledge. More precisely, of good self-understanding. Since he aims to clarify some not quite ordinary matters (such as: the “way of true knowledge”; the divine creation and the way of the created; the problem of time and eternity; the meaning of life and the fate of man), he seeks above all to review his own inner condition. He does it in the guise of a narrator who confesses at length, sometimes with dramatic accents. As he finds out for himself, self-understanding takes place with difficulty, through the challenging passage of some steps. Moreover, it involves passing through a critical moment (discrimen), when the human mind is disturbed in the face of something overpowering and feels an overwhelming self-doubt. He then sees himself far from “the living face of the truth”, as if in a terrible exile. It also presupposes a good guide: a friend sensitive to one’s self-doubts and to the path sought, someone who has followed a certain way of knowledge, or, ultimately, the very One who is “the way, the truth, and the life”.