Basarabia văzută prin prisma propriei trăiri și experiențe

În volumul recent apărut (Povestiri adevărate. Memorii, Iaşi, Editura Junimea, 2022, 610 p.) am prezentat principalele aspecte din viaţa mea, începând cu anii copilăriei (cel de-al Doilea Război Mondial) până în decembrie 1989, înscrisă în ansamblul societăţii româneşti, a istoriei naţionale şi universale. În cele şase capitole am menţionat şi Basarabia, prin prisma propriei mele trăiri şi experienţe.

În școala medie (denumire care o înlocuia pe cea de Liceu, considerată burgheză) exista un singur manual numit Istoria RPR. Sub redacția Acad. Mihail Roller, în care se afirma că în 1812, Basarabia a fost „eliberată de sub barbarul jug turcesc”, ceea ce a însemnat „un fapt înaintat”. În 1918, „guvernul reacționar român, folosind situația militară grea a tinerei republici sovietice, o atacă și ocupă Basarabia”. În aceeași manieră se prezentau evenimentele dintre Prut și Nistru în anii studenției mele (1957-1962) la Facultatea de Istorie a Universității din București.

După absolvirea facultății am devenit cadru didactic la Catedra de istoria României și am urmărit cu atenție evoluția interpretărilor oficiale, căutând să ajung la cunoașterea realității, pe care să o prezint în cursurile și în cărțile mele. Reproduc câteva citate:

*

În noiembrie 1964 am avut parte de o surpriză: vânzătoarea de la Librăria „Mihai Eminescu” a scos de sub tejghea o carte, ambalată într-o coală mare de hârtie albă. Am plătit-o. Când am ajuns la facultate am văzut titlul: Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite). Avea 186 pagini, plus trei facsimile. Era prima carte scrisă de un clasic al marxism-leninismului pe care am cumpărat-o și nu am regretat. Conținea manuscrise inedite aparținând lui Karl Marx, aflate la Institutul Internațional din Amsterdam.

În următoarele zile am citit-o cu atenție. Erau conspecte scrise de Marx privind o carte a lui Elias Regnault despre Principatele Dunărene, în care francezul folosise lucrări și articole publicate de Nicolae Bălcescu, Ion Heliade-Rădulescu și Ion Ghica.

Karl Marx nota: „Maghiarii sunt cruzi, supunând pe țărani la cele mai grele corvezi. În 1784, un țăran din comitatul Zarandului, anume Horea, plănuiește eliberarea neamului său [...] Horea a devenit eroul povestirilor populare și simbolul renașterii Daciei”.

Acest clasic al marxism-leninismului – ale cărui idei și teze erau considerate imuabile, adică definitive, neputând fi contestate – scria: „Basarabia este teritoriu românesc. Despre asta vorbesc istoria ei, componența națională, limba vorbită de locuitori, obiceiurile și datinile, tot ce caracterizează apartenența națională a unui popor. [...] Tratatul din 28 mai 1812. Poarta renunță la Basarabia. Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra Țărilor Române, ea nu avea decât un drept de suzeranitate”.

Era pentru prima dată, după 1945, când în România apărea o carte în care se aprecia că Basarabia este locuită de români și că Turcia nu avusese dreptul de a o ceda Rusiei.

[În februarie 1993, Eugen Preda, directorul general al Societății Române de Radio, m-a invitat să fac parte din Consiliul Științific al Secției de Istorie Orală, atunci înființată. Am acceptat și am avut discuții și înregistrări cu Gheorghe Apostol, Paul Niculescu-Mizil și generalul Titus Gârbea.

L-am vizitat pe Paul Niculescu-Mizil la dânsul acasă, în strada Émile Zola, nr. 1, și am abordat diverse teme, între care și Marx despre români. Mi-a povestit (înregistrarea se află în Arhiva Societății Române de Radio) că totul a pornit de la Petre Lucaci, activist la Secția Propagandă a CC al PMR, care – cu ocazia unei vizite efectuate în 1960 în Polonia – s-a întâlnit cu profesorul Stanislav Schwann, care i-a spus că a studiat arhiva Karl Marx, aflată la Institutul Internațional din Amsterdam, unde a găsit și mai multe însemnări despre români.

Lucaci l-a informat pe Mizil, iar acesta pe Gheorghiu-Dej. Primul secretar al CC al PMR a propus să fie trimis un istoric român să vadă însemnările și să le fotografieze, pentru a le analiza în țară. A fost desemnat academicianul Oțetea, descifrarea scrisului fiind efectuată de Cornelia Bodea și Gheorghe Zane. În 1961 a fost tipărită o broșură, cu mențiunea „Exemplar de serviciu”, care a fost citită de membrii Biroului Politic. Gheorghiu-Dej a cerut să nu se discute despre aceste manuscrise, dar să se pregătească o ediție pentru tipar. Momentul a sosit în octombrie 1964, când conducerea de la Moscova era concentrată pe înlăturarea lui N.S. Hrușciov și înlocuirea lui cu Leonid Brejnev. Au fost tipărite 20 500 exemplare, cu recomandarea să fie distribuite la biblioteci și doar un număr mic să fie puse în vânzare prin librării (am fost unul dintre beneficiari).]

Pentru mine această carte a fost extrem de importantă. La întâlnirile cu profesorii de istorie și în alte împrejurări citam din Marx și vorbeam despre anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812, apreciind că unirea acesteia cu România în 1918 a fost un act pozitiv, spre deosebire de notele ultimative sovietice din iunie 1940, în urma cărora această provincie istorică românească a fost ocupată de URSS. Participanții erau satisfăcuți și mă considerau un tânăr curajos.

*

În 1978 se împlineau 60 de ani de la Marea Unire din 1918. Tânăr și entuziast, am luat inițiativa ca Facultatea de Istorie să realizeze un volum cuprinzător privind evoluția ideii de unitate a poporului român, care a culminat cu evenimentele din martie, noiembrie și decembrie 1918.

Catedra a aprobat și a stabilit trei coordonatori: Matei Vlad pentru epoca medievală, Ion Gheorghiu pentru cea modernă și Ioan Scurtu pentru perioada contemporană. De bucătăria volumului m-am ocupat eu; a fost o activitate dificilă, întrucât a trebuit să armonizez, inclusiv în privința aparatului critic, contribuțiile a 21 de cadre didactice. Pornind de la faptul că se folosea oficial denumirea de „Marea Unire” și nu doar unirea Transilvaniei cu România, încurajat de aprecierile lui Nicolae Ceaușescu din 1966, când a cerut să scriem istoria „așa cum a fost”, am redactat un amplu studiu în care am tratat „încheierea procesului de formare a statului național unitar român”, marcând în paragrafe distincte unirea Basarabiei, unirea Bucovinei și unirea Transilvaniei, precum și tratatele internaționale prin care a fost recunoscută Marea Unire.

Eram mândru în sinea mea că voi fi primul istoric român de după 23 august 1944 care realiza o asemenea performanță. Volumul a fost avizat de Catedra de istoria României, de Consiliul profesoral al Facultății de Istorie și de Biroul Senatului, fiind trimis la Tipografia Universității. Am dat bunul de tipar și urma să se publice în câteva zile.

Deoarece întârzia să apară la standurile de carte ale Universității, m-am dus la tipografie, unde directorul mi-a spus că a venit secretarul Universității care a luat lucrarea, fără să dea nicio explicație. M-am întâlnit la catedră cu colegul meu Gheorghe I. Ioniță, instructor la Secția Propagandă a CC al PCR, și mă pregăteam să mă plâng (dânsul era printre autori). Avea în mână lucrarea și mi s-a adresat aproape strigând: „Cum de ți-ai permis să dai la tipar un asemenea studiu?”. După câteva clipe de uimire, i-am spus că tovarășul Nicolae Ceaușescu a cerut să scriem istoria „așa cum a fost”. Nu numai că nu l-am convins, dar m-a apostrofat: „Ce, vrei să ne trezim cu trupele sovietice defilând prin București?”. Mi-a spus că el a decis să scoată studiul meu și a introdus o pagină de gardă cu un citat din Nicolae Ceaușescu în care se aprecia că în realizarea Marii Uniri „rolul hotărâtor l-au avut masele populare”. I-am spus că nu puteam să coordonez acest volum fără a figura printre autori. L-am rugat să fie de acord să includ studiul Alegerea primului Parlament al României întregite (noiembrie 1919), pe care-l aveam deja pregătit pentru revista de istorie a Academiei R.S.R. A fost de acord.

La 20 noiembrie 1978, a apărut la Tipografia Universității cartea 60 de ani de la făurirea statului național unitar român, coordonatori Matei Vlad, I. Gheorghiu, Ioan Scurtu (289 p.). A fost pusă în vânzare la centrele de la Facultatea de Drept și cea de Istorie.

În acele zile m-am întâlnit cu Nichita Adăniloaie, de la Institutul de Istorie „N. Iorga”, care mi-a spus că la solicitarea lui Paul Niculescu-Mizil a scris o carte despre istoria Bucovinei, care a fost oprită de la tipar. A avut o discuție cu Paul Niculescu-Mizil care, în loc de argumente, l-a întrebat: „Ce, vrei să ne trezim cu tancurile sovietice în București? Să pățim ca Cehoslovacia?”. Adăniloaie a consemnat acest episod în amintirile sale. De-a lungul anilor, am întâlnit în mai multe împrejurări evocarea tancurilor sovietice ca argument pentru oprirea de la difuzare a unor lucrări de istorie.

Eram bucuros că a fost editat acest volum, dar aveam un sentiment de neîmplinire pentru că a trebuit să renunț la studiul care oferea o imagine corectă asupra Marii Uniri. Într-una din zile, lectorul Gheorghe Popescu de la Facultatea de Geografie-Geologie a ținut să mă felicite, strângându-mi mâna cu subînțeles. La privirea mea mirată a completat: „Pentru broșura privind Marea Unire în care te-ai referit la Basarabia!”. I-am spus că eu nu am scos nicio broșură, ci am fost unul dintre coordonatorii unei cărți despre Marea Unire. Oarecum conspirativ, a scos din geanta diplomat broșura, de fapt un extras care cuprindea studiul meu interzis de Secția Propagandă a CC al PCR.

Am mers imediat la Tipografie, directorul m-a invitat în biroul său și, privind cu grijă în jur, deși eram numai noi doi, mi-a spus că tipografii au scos „pe furiș”, sub formă de extras, studiul meu, în 100 de exemplare. El, ca director, a fost pus în fața faptului împlinit. Fiecare a luat câteva extrase, pe celelalte i le-a dat dânsului. Mi-a făcut și mie un pachet pe care l-a scos de sub fotoliu și mi l-a întins. Apoi, în șoaptă: „Știind că o să se afle, am oferit câte un exemplar rectorului, prorectorilor și secretarului Comitetului de Partid pe Universitate”.

După această discuție, am coborât în atelier unde tipografii, în loc de răspuns la bună ziua, m-au aplaudat. Timp de câteva săptămâni am primit felicitări, dar nici o critică (un exemplar a ajuns la Gh. I. Ioniță, care nu mi-a zis nimic).

[După 1989 am aflat „misterul” opririi studiului meu, citind stenograma întâlnirii din zilele de 13-14 octombrie 1978, desfășurată la București, între delegația sovietică condusă de Andrei Gromîko, membru în Biroul Politic al CC al PCUS, ministrul de externe al URSS, și delegația română, avându-l în frunte pe Paul Niculescu, membru al CPEx al CC al PCR și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al R.S. România. Gromîko a exprimat „insatisfacția conducerii sovietice în legătură cu difuzarea în România a unor materiale consacrate problemei teritoriale. Se știe care!”, fără a menționa Basarabia și nordul Bucovinei. Asemenea materiale, a apreciat Gromîko, „cultivă la poporul român sentimente neprietenești față de URSS” și a cerut: „Trebuie să punem capăt acestei stări de lucruri”. Paul Niculescu a afirmat că în Uniunea Sovietică au fost publicate multe materiale prin care era falsificată istoria României și a întrebat, la rândul său: „Ce sentimente creează asemenea materiale în rândul populației din țara noastră?”. A amintit că încă din 1976 s-a stabilit „să nu calificăm, să nu dăm o apreciere asupra faptelor aflate în divergență, ci să găsim forme care să satisfacă ambele părți. Să se spună, de exemplu, că în 1812 și în 1878 «Basarabia sau sudul Basarabiei a intrat în componența Rusiei». Noi suntem de părere să menținem aceste înțelegeri și să le punem în aplicare în ambele țări”. Au fost de acord să se discute în comisia româno-sovietică pe probleme de istorie, dar „să nu publicăm acele probleme în care istoricii nu au căzut de acord, să nu dăm curs unei polemici publice în aceste probleme”. Gromîko a spus doar: „Să încheiem!”.

Ca urmare a acestei înțelegeri, Secția Propagandă a CC al PCR a cerut ca în cadrul activităților privind marcarea a 60 de ani de la Mare Unire să nu se facă nicio referire la Basarabia și Bucovina, astfel că eu am fost o „victimă colaterală” a înțelegerilor politice din octombrie 1978.

*

În ziua de 8 noiembrie 1989, radio Europa liberă a transmis un reportaj în care se relata cum a căzut zidul Berlinului. Presa din România nu a scris nimic despre acest eveniment care – în perspectiva istoriei – avea să marcheze sfârșitul războiului rece, anularea unei decizii fundamentale luate de cele patru Mari Puteri la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și anume împărțirea Germaniei în zone de ocupație, fapt ce a dus la crearea a două state – Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană. Prăbușirea zidului Berlinului a deschis calea unificării celor două state germane.

Liderii politici români erau absorbiți de pregătirea Congresului al XIV-lea al PCR. Am citit în „Scânteia” că în ziua de 13 noiembrie 1989 a avut loc ședința CPEx la care a fost discutat și aprobat Raportul pe care Nicolae Ceaușescu urma să-l prezinte la Congres, dar nu s-au dat amănunte.

[Am aflat după 1989, din memoriile șefului Cancelariei CC al PCR, Silviu Curticeanu, că – spre deosebire de Congresul al IX-lea, când colective largi au lucrat timp de câteva săptămâni, zi și noapte, la raport, apoi l-au discutat în Biroul Politic pagină cu pagină, definitivat și aprobat – de această dată, Ceaușescu, „iritat și nemulțumit de materialul ce i-a fost pregătit, se retrage singur în birou și câteva zile, la rând, dictează în întregime raportul stenodactilografelor”, urmând ca fostul ziarist Constantin Mitea, consilier prezidențial, „să-l «refistoleze» pentru a-i da o față comercială”.

După reinventarierea Arhivei CC al PCR, am citit stenograma acestei ședințe. Nicolae Ceaușescu a precizat că raportul avea „vreo 140 de pagini” și ca urmare a prezentat un rezumat. A insistat asupra problemelor internaționale și a necesității de a se trece „la adoptarea măsurilor pentru soluționarea tuturor problemelor care nu s-au rezolvat”, în primul rând, „condamnarea fără echivoc și anularea acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate”. A atenționat că dorea să înainteze și o altă problemă, care „nu urmează să o punem la Congres, nici public, deocamdată”, privind Moldova sovietică, Basarabia care „este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică și Hitler”. Prin anularea acelui acord se impunea soluționarea „în mod corespunzător a chestiunii Basarabiei și Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm cu Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare”. A amintit că în 1970-1975 sovieticii, prin Katușev, „ne cereau ca noi să recunoaștem în mod deschis că Basarabia este a lor”. Elena Ceaușescu l-a întrerupt: „Aceasta nu se poate niciodată”.

Nicolae Ceaușescu a continuat, declarând că le-a spus lui Matei și lui Olteanu (secretari ai CC al PCR): „Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – aceasta este formula, în acordul semnat aparte”. Elena Ceaușescu a intervenit din nou: „Ne-au luat și insula Șerpilor”.

Nu știam atunci că șeful partidului și statului se referea la probleme pe care eu le abordasem în urmă cu un deceniu și jumătate.]

Congresul al XIV-lea al PCR s-a desfășurat în zilele de 20-24 noiembrie 1989, în sala Palatului. [...] Am cumpărat broșura cu Raportul prezentat de Ceaușescu și mi-a reținut atenția următorul text: „Anul viitor se împlinesc 45 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. De aceea, România consideră că trebuie să se treacă la adoptarea măsurilor necesare soluționării tuturor problemelor care nu s-au rezolvat încă. În primul rând, apare necesar să se adopte o poziție clară, fără echivoc, de condamnare și anulare a tuturor acordurilor încheiate cu Germania hitleristă, trăgându-se concluzii practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri și dictate”.

Eu reușisem – cu toate dificultățile puse în cale – să public încă în 1974 anexa secretă a pactului Molotov-Ribbentrop și mai multe studii în care m-am referit la istoria Basarabiei ca teritoriu românesc. Poate că, dacă o asemenea propunere ar fi fost făcută în urmă cu 15 ani, când românii nu erau siliți să se gândească la „ce se dă” în alimentară, ar fi fost salutată și Ceaușescu ar fi beneficiat de susținerea lor. Dar, în condițiile în care regimul devenise sufocant pentru ei, aducerea în discuție a pactului Molotov-Ribbentrop era receptată ca o diversiune.

[Din memoriile lui Ștefan Andrei, publicate în 2013, am aflat că în ziua de 23 noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu s-a adresat unor conducători de delegații participante la Congres cu o scrisoare în care aprecia că pactul Molotov-Ribbentrop a fost un „act greșit, nu a ajutat țările, popoarele, nici Uniunea Sovietică și a cuprins prevederi care au dăunat unor popoare din Europa și, în general, luptei împotriva fascismului și a războiului”. Inițiativa sa nu a avut ecoul așteptat].

Efectul internațional al aprecierilor lui Ceaușescu la adresa Pactului Molotov-Ribbentrop a fost profund negativ. Marile puteri – prin înțelegerile secrete din 1943-1945, realizate de Stalin, Roosevelt și Churchill – erau legate de respectarea pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, care în privința României se referea la Basarabia, dar au inclus și nordul Bucovinei, teritorii ocupate de URSS în iunie 1940. SUA, Franța și Marea Britanie nu erau interesate să discute istorie, despre notele ultimative din iunie 1940, prin care armata sovietică a ocupat teritorii ce aparțineau statului român, ale cărui granițe fuseseră recunoscute prin tratatele semnate de ele în 1919-1920. Am ascultat radio Europa liberă, care a transmis că guvernele URSS, SUA, Franței și Marii Britanii au respins categoric declarația lui Ceaușescu, socotind-o contrară Actului final semnat la Helsinki în 1975. Era încă o dovadă că „cei mari” își impun propria voința pe seama celor „mici”, fără să țină seama de drepturile popoarelor pe care le clamează în discursurile lor.

*

După 1989 am publicat mai multe studii privind istoria Basarabiei, insistând asupra Unirii acesteia cu România. Am propus teme pentru lucrările de licență și de doctorat, am inițiat lucrarea Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1994, avându-i ca autori pe Ioan Scurtu (coordonator), Dumitru Almaș, Armand Goșu, Ion Pavelescu și Gheorghe I. Ioniță.

Bessarabia, seen through the lens of one’s own life and experience

Keywords: Bessarabia; Romanian territory; history “as it was”; Karl Marx; Soviet tanks as “argument”; Molotov-Ribbentrop Pact; Nicolae Ceaușescu; the problem of Soviet Moldova

The text represents fragments from the new book of the well-known Romanian historian (Ioan Scurtu. True stories. Memoirs. Editura Junimea, Iași, 2022), in which the author reports unique testimonies regarding the approach to the theme of Bessarabia. The author’s observations and experience highlight the subjective way of dealing with historical truth during the communist regime.