Memoriile dialogate: tipologie și particularități

Studiul de față reprezintă o continuare a unei cercetări mai vechi având ca punct de pornire analiza a două cărți de memorii de o factură specială, conținând spovedirea publică de către două personalități culturale a unor „nedemnități”, în scopul unei penitențe autoimpuse, cercetare materializată într-o lucrare publicată în urmă cu câțiva ani (Cifor 2016). Alexandru Paleologu, în cartea Sfidarea memoriei (Paleologu, Tănase 1996) și Paul Cornea în cartea Ce a fost – cum a fost (Cornea, Cristea-Enache 2013), narează unele alegeri regretabile din viața lor trăită în cea mai mare parte în societatea totalitară comunistă. Cele două cărți conțin elemente de confesiune pline de cruzime la adresa propriei lor persoane: scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Paleologu își mărturisește, fără a-i fi cerut nimeni acest lucru, încă din anii 1988-1989 (când sunt înregistrate convorbirile cu Stelian Tănase) vina de a fi făcut parte la un moment dat din detestabila categorie a turnătorilor vechii Securități, iar profesorul, teoreticianul și istoricul literar Paul Cornea se auto-incriminează ca fost om al regimului comunist timp de aproape un deceniu și jumătate, regim de care se va despărți, nu fără a risca totul, după „trezirea” survenită, în cazul lui, încă din anii ’60. Pe lângă conținutul marcat de mărturisirea dureroasă a acestor erori fatale pentru destinul lor în comunism, cele două cărți mai au în comun faptul că sunt cărți de convorbiri, conținând dialoguri în care rememorarea evenimentelor „așa cum au fost” (Paul Cornea) se face și se desface pe firul întrebărilor primite de la interlocutorii privilegiați ai acestor cărți: Stelian Tănase, istoric și romancier deja reputat la vremea desfășurării conversațiilor cu Alexandru Paleologu, conform subtitlului cărții Sfidarea memoriei. (Convorbiri) aprilie 1988 – octombrie 1989 (Paleologu, Tănase, 1996), și Daniel Cristea-Enache, critic și istoric literar, profesor universitar el însuși, fost elev al profesorului Paul Cornea, cu care s-a aflat în dialog prin e-mail din ianuarie 2010 până în februarie 2013 (Cornea, Cristea-Enache 2013: 392).

Putem vorbi, desigur, în aceste cazuri, de ambiguitatea genetică a unor asemenea cărți. Inițiate ca volume de convorbiri, chiar de interviuri (cuvintele cu pricina apărând în titlul sau în subtitlul acestor cărți), asemenea cărți sunt, după cum se poate demonstra prin analize făcute pe text, memorii deghizate, statut pe care unii dintre cei intervievați, dar și unii dintre intervievatori îl admit¹, când nu-l afirmă ei înșiși în mod expres². Cum cărțile de memorii deghizate sub aspectul cărților de convorbiri s-au înmulțit în ultimele două-trei decenii, credem că suntem îndreptățiți să vorbim despre o specie aparte de scrieri memorialistice, cea a memoriilor dialogate, o categorie aproape deloc cercetată până acum, deși este mai răspândită decât pare la prima vedere.

În linii mari, memoriile dialogate sunt rodul colaborării dintre un (generic numit) mărturisitor și un martor al confesiunii, ultimul – un ascultător privilegiat al mărturisirii, având (sau nu) calitatea de discipol sau emul al maestrului. Maestrul este, de obicei, o personalitate politică de prim rang, precum Regele Mihai I al României în cartea Convorbiri cu Mihai I al României (Ciobanu 1997), un maestru de gândire, precum marele profesor și lingvist Eugeniu Coșeriu (Saramandu 1996; Kabatek, Murguía 2017) sau un magistru exemplar în domeniul științific, literar, social, politic etc. În această din urmă categorie – mai heterogenă, deoarece multe dintre aceste personalități au strălucit și în afara mediului lor profesional, pe plan politic și civic, în domeniul administrativ sau cultural în sens larg – , se încadrează (respectând ordinea cronologică a apariției volumelor lor de memorii dialogate): Alexandru Paleologu (Paleologu, Tănase 1996; Paleologu, Iorga 2005) Paul Cornea (Cornea, Cristea-Enache 2013), Nicolae Manolescu (Manolescu, Cristea-Enache 2017), Viorel Barbu (Barbu, Munteanu 2017) ș.a.

Martorul confesiunii publice (care, de multe ori, se prezintă ca un intervievator) este întotdeauna o personalitate (literară, științifică ori paideică), deja consacrată sau în devenire în momentul înregistrării memoriilor dialogate: Mircea Ciobanu, un reputat poet român (Ciobanu 1997); Stelian Tănase, un cunoscut istoric, romancier, ulterior om politic și jurnalist (Paleologu, Tănase 1996); Nicolae Saramandu, lingvist și profesor universitar (Saramandu 1996); Johannes Kabatek, Adolfo Murguía, lingviști de mare reputație, discipoli ai lui Eugeniu Coșeriu (Kabatek, Murguía 2017); Daniel Cristea-Enache, critic și istoric literar, fost elev al lui Paul Cornea (Cornea, Cristea-Enache 2013), ca și al lui Nicolae Manolescu (Manolescu, Cristea-Enache 2017), precum și Eugen Munteanu, lingvist și profesor universitar prestigios, cu o activitate memorialistică tot mai consistentă în ultimii ani (Barbu, Munteanu 2017). Rolul jucat de martor nu este niciodată unul facil, pentru că, nu de puține ori, el este cel care ghidează desfășurarea povestirii vieții maestrului mărturisitor, fapt ce presupune nu doar cunoștințe temeinice despre viața și opera celui intervievat (sau ascultat, înregistrat), ci și un talent special de trezire (ori de revigorare) a memoriei prin întrebări specifice, uneori chiar cu un accentuat caracter maieutic.

În absența unei activități de analiză și cartografiere a unui număr mai mare de volume de memorii dialogate, nu putem prezenta, aici, toate rolurile pe care le adoptă maeștrii și martorii confesiunilor lor în dialogurile purtate, dar ceea ce putem spune este că toate rolurile sunt importante, deși, de fiecare dată aproape, relevanța rolurilor se cade a fi cântărită din unghiul cel mai potrivit.

Modalitățile de construire din mers a fluxului memorialistic, în care sunt implicați atât protagoniștii memoriei „rănite” sau doar trezite, cât și cei care-i asistă ori poate că-i și „moșeșc”, mai bine sau mai rău, în funcție de aptitudinile lor maieutice, diferă de la un caz la altul. Singurele similitudini în organizarea mai multor volume de acest fel pot fi sesizate, cum este și normal, în volumele de memorii dialogate, destul de multe, realizate de Daniel Cristea-Enache. În afara cărții realizate cu Paul Cornea, pe care am selectat-o în lucrarea de față, ar mai trebui amintite volumele de memorii dialogate realizate de cunoscutul critic și istoric literar bucureștean cu Ileana Mălăncioiu, Octavian Paler, Dan C. Mihăilescu, Nicolae Manolescu. Bogatele și variatele realizări în materie ale lui Daniel Cristea-Enache ar merita o atenție aparte și o abordare separată, care să pună în evidență profilul său special de ghid, asistent și călăuză a memoriei Celuilalt.

Ca tipologie, memoriile dialogate se pot clasifica, la o sumară privire, ca și restul scrierilor memorialistice, după identitatea sau profilul istoric, profesional sau social al celui care-și etalează viața povestind-o, în:

•   Memorii ale unor oameni politici, mari figuri istorice, dacă nu chiar iconice, precum cea a Regelui Mihai din volumul Convorbiri cu Mihai I al României (Ciobanu 1997);

•   Memorii ale unor iluștri oameni de litere, reprezentativi prin strălucirea lor particulară, dar și a epocii (interbelice) în care s-au format, ca și prin rangul lor social, în calitate de descendenți direcți ai unor familii boierești ilustre: Sfidarea memoriei (Paleologu, Tănase 1996); Breviar pentru păstrarea clipelor (Paleologu, Iorga 2005);

•   Memorii ale unor mari profesori, creatori de școli științifice în domeniile în care au activat Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coșeriu (Saramandu 1996), „A spune lucrurile așa cum sunt...”. Conversații cu Eugeniu Coșeriu (Kabatek, Murguía 2017), Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache (Cornea, Cristea-Enache 2013), 5 convorbiri despre știință, cultură, creație (Barbu, Munteanu 2017) ș.a.;

•   Memoriile dialogate ale unor personalități artistice (actori, regizori, soliști etc.) ori sportive (mari fotbaliști, gimnaste etc.) ori pur și simplu ale unor personaje mondene (în general, vedete media, impuse prin presa de cancan: ex., la noi, Irinel Columbeanu, cazul cel mai recent, prințul Harry, în Statele Unite ale Americii ș.a.).

Evident, scrierile din ultima categorie de memorii dialogate (sau nedialogate) sunt integrabile literaturii de consum (cunoscută și ca paraliteratură), spre deosebire de memoriile unor personaje cu adevărat ilustre, care se integrează în literatură (chiar dacă este vorba de literatura de graniță), câteodată cu șansa de a deveni capodopere ale literaturii de acest gen, precum se întâmplă cu cartea Convorbiri cu Regele Mihai I al României³. În cazul scrierilor memorialistice de consum (ori de interes comercial, de obicei, bucurându-se de un succes monden), putem vorbi de o dublă imitație. Pe de o parte sunt imitate memoriile personalităților veritabile ale istoriei, pe de altă parte, sursa imitației este, în ultimul deceniu și jumătate, una de import. În câmpul unor asemenea cărți memorialistice (scrise sub formă de dialog sau nu), survin excese care dinamitează rațiunile cultivării memoriei și a memorabilului, ultimul sinonim cu ceea ce este sau poate deveni model, fiind exemplar sub aspectul valorilor și virtuților cu care se asociază personalitatea care își povestește viața. Nu de puține ori, conținutul memoriilor unor vedete mediatice mondene îl formează instrumentalizarea vieții lor private și, uneori, chiar a vieții celor care au nefericirea de a face parte din familia lor, în scopul etalării de sine narcisiste ori, mai grav, al pedepsirii celor care fac parte din biografia unor asemenea inși (vezi recentul caz al cărții memorialistice „scrise” de un descendent al familiei regale britanice).

O altă clasificare a memoriilor dialogate este posibilă, urmând criteriul modalității de realizare: orală sau scrisă. De cele mai multe ori, memoriile dialogate sunt dialoguri purtate/organizate față în față de către cei implicați, fiind înregistrate pe bandă magnetică (cu ceva vreme în urmă, înainte de anii 90 sau imediat după) sau cu mijloace mai moderne în ultimii ani, convorbiri care vor fi ulterior transpuse în scris. Pe înregistrări audio se bazează cărțile Convorbiri cu Regele Mihai I al României (Ciobanu 1997), Sfidarea memoriei (Paleologu, Tănase 1996), Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans din 1990 (Paleologu 1990), precum și cărțile de memorii dialogate realizate cu Eugeniu Coșeriu (Saramandu 1996; Kabatek, Murguía 2017) sau cu Viorel Barbu (Barbu, Munteanu 2017)⁴.

Ceva mai recent, odată cu dezvoltarea comunicării prin e-mail și a posibilității transmiterii și stocării textelor în format electronic, au apărut și cărțile de memorii dialogate în scris. De exemplu, cărțile de memorii dialogate inițiate (și conduse) de Daniel Cristea-Enache sunt cărți de dialoguri care îmbracă o formă scrisă de la bun început. Faptul că își au originea în întrebări și răspunsuri formulate și transmise în scris ar putea crea impresia că, în aceste cazuri, nu mai poate fi vorba de dialoguri autentice. Se poate crede chiar că asemenea cărți se bazează pe o listă de întrebări dinainte cunoscute, la care cel intervievat trebuie să răspundă, având, de exemplu, libertatea de a alege la ce să răspundă și la ce nu. În realitate, lucrurile nu stau așa în cazul cărții lui Daniel Cristea-Enache cu Paul Cornea, bănuim că nici în cazul celorlalte cărți de memorii dialogate inițiate de criticul și istoricul literar bucureștean.

După cum declară Paul Cornea în prefața cărții, intitulată Câteva lămuriri indispensabile cititorului acestei cărți: uzând „metoda clasică a întrebărilor și răspunsurilor, fără a fixa a priori vreo clauză restrictivă, Daniel Cristea-Enache s-a opus chiar și ideii de a cădea în prealabil de acord asupra unui scenariu care să aproximeze linia generală a lucrării” (Cornea, Cristea-Enache 2013: 6). Principiul care pare a sta la baza acestor memorii dialogate este acela al unui dialog care se construiește din mers, care s-a dovedit, după cum spune Paul Cornea, o soluție fericită, „îndepărtându-se de normele unei convorbiri, unde replicile se nasc din replici și se succedă într-o dinamică vivace” (ibidem). Parcă pentru a conferi un plus de credibilitate acestui modus operandi, cel chemat (sau convocat la) dialog (aici, Paul Cornea), oferă în Prefața semnată de el însuși mai multe explicații și chiar justificări ale modului de a proceda al lui Daniel Cristea-Enache, dând de înțeles că, deși nu întotdeauna ar fi agreat regulile impuse de acesta, le-a respectat întotdeauna (Cornea, Cristea-Enache 2013: 6).

Cercetate sub aspectul obiectivelor și funcțiilor asumate (uneori și declarativ), memoriile dialogate din ultimele decenii se pot clasifica și după criteriul funcției (sau funcțiilor) dezvoltate în chip predominant. Lăsând deoparte funcția informativă și funcția epistemică, dimensiuni constitutive ale oricărei scrieri memorialistice, memoriile dialogate (ca și cele ne-dialogate, credem) se pot împărți, după criteriul funcției (funcțiilor) dominante, în: memorii în care predominantă este funcția cathartică a confesiunii (Sfidarea memoriei, Ce a fost – cum a fost) și memorii în care precumpănitoare rămâne funcția paideică (Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coșeriu , „A spune lucrurile așa cum sunt...”. Conversații cu Eugeniu Coșeriu, 5 convorbiri despre știință, cultură, creație ș.a.), nefiind exclusă o a treia categorie de memorii, în care sunt prezente ambele funcții (Convorbiri cu Mihai I al României).

Note:

¹ „Am început să înregistrăm pe bandă convorbirile acestea, spune Al. Paleologu într-unul dintre paratextele olografe ale celor doi autori cu care se deschide cartea Sfidarea memoriei, după ce, în toamna lui (n.n.) 1988 făcusem împreună niște promenades archéologiques prin câteva vechi cartiere bucureștene în care unele case, cu locuitorii lor, îmi fuseseră cândva familiare, rememorările astea declanșau prin asociație altele, plus niște reflexii despre lume și viață. Le-am continuat până în zilele insurecționale din decembrie 1989. Ne gândeam să facem din ele o carte, pentru cine știe când (atât eu cât și interlocutorul meu eram sub supravegherea Securității și sub interdicție de semnătură). Carte care să fie o tentativă (utopică?) de a restabili prin memorie o continuitate românească întreruptă jumătate de secol” (s.n., Paleologu, Tănase 1996: 5).

² La întrebarea reportericească „Cum v-a venit ideea să faceți o carte-dialog cu Paul Cornea?”, răspunsul prim al lui Daniel Cristea-Enache este: „mă întreb cum nu i-a venit altcuiva, înaintea mea, ideea de a face o carte-dialog cu Paul Cornea”, răspunsul mai dezvoltat fiind: „este un lucru cât se poate de firesc și un efort nu neînsemnat, dar plin de sens, să cauți să intri într-un dialog substanțial cu un intelectual de prim ordin, provocându-l să vorbească (să scrie) despre timpurile prin care a trecut și despre experiența sa fundamentală, în ele. Că ar fi realmente curios să nu ne intereseze ce au trăit și ce au de spus marii noștri scriitori, istorici și critici literari, profesori; că ar fi involuntar comic să considerăm că totul începe odată cu noi, de la noi, prin noi” (Cornea, Cristea-Enache 2013: 392, 391).

³ „Această carte va rămâne una din marile împliniri ale limbii și literaturii române”, care, „dacă va fi tradusă într-o limbă de circulație, așa cum ar fi normal într-o Europă conștientă de valorile ei (...)”, „ea s-ar așeza de la sine în rândul marilor cărți de înțelepciune și experiență umană, care nu sunt prea multe din Antichitate până astăzi, între ele figurând, ca să menționăm încă un titlu românesc, și Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt” (Paleologu 1997: 54).

⁴ „Este data de 30 martie 2015, domnule profesor Viorel Barbu, vă mulțumesc pentru că ați acceptat această discuție pe care eu aș vrea-o justificată prin ceea ce am putea numi, fără să ne temem de cuvinte, de interes public. (....). Eu am reflectat asupra unor eventuale întrebări, dar nu vi le-am comunicat dinainte” (Barbu, Munteanu 2017: 5).

Referinţe bibliografice:

Barbu, Munteanu 2017 = Viorel Barbu, Eugen Munteanu, 5 convorbiri despre știință, cultură, creație, Iași, Editura Junimea, 2017

Cifor 2016 = Lucia Cifor, Ambiguităţile funcţiei cathartice în receptarea unei părţi a memorialisticii româneşti din ultimele decenii, în „Caietele de la Putna”, nr. 9, Putna, Nicodim Caligraful, 2016, pp. 46-55

Ciobanu 1997 = Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, București, Editura Humanitas, 1997

Cornea, Cristea-Enache 2013: Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache; prefață de Paul Cornea; postfață de Daniel Cristea-Enache, Iași, Editura Polirom Cartea Românească, 2013

Kabatek, Murguía 2017 = Johannes Kabatek, Adolfo Murguía, „A spune lucrurile așa cum sunt...”. Conversații cu Eugeniu Coșeriu, traducere, indici și completări biobibliografice de Adrian Turculeț și Cristina Bleorțu, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2017

Manolescu, Cristea-Enache 2017 = Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Nicolae Manolescu, București, Editura Cartea Românească, 2017

Paleologu 1990 = Alexandru Paleologu, Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans, avec M. Semo et C. Tréan, (tradusă în română de Alexandru Ciolan, un an mai târziu, sub titlul Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, București, Editura Humanitas), Paris, Balland, 1990

Paleologu, Tănase 1996 = Al. Paleologu, Stelian Tănase, Sfidarea memoriei (Convorbiri), aprilie 1988 – octombrie 1989, București, Editura Du Style, 1996

Paleologu 1997 = Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom, Iași, 1997

Paleologu, Iorga 2005 = Alexandru Paleologu, Filip-Lucian Iorga, Breviar pentru păstrarea clipelor, București, Editura Humanitas, 2005

Paleologu 1997 = Despre lucrurile cu adevărat importante, Iași, Editura Polirom, 1997

Saramandu 1996 = Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996

Dialogued memoirs: typology and particularities

Keywords: memorialistic writings; categories; typology; dialogued memoirs; confession; atonement; public confession

Overall, dialogic memoirs are the result of collaboration between (generically named) a master and a witness, the latter being a privileged listener of the confession, having (or not) the quality of a disciple or someone trying to emulate the master. The master is usually a master of thought, identified in a great political and historical figure (such as King Michael I of Romania in the book Conversations with Michael I of Romania) or in an exemplary, who is (or not) a master of thought in the literary, scientific, social, political, etc. field. which he embodies (here, in the chronological order of the appearance of their volumes of dialogued memoirs, we have Alexandru Paleologu, Eugeniu Coșeriu, Paul Cornea, Viorel Barbu).

The witness of the public confession is always a personality (literary, scientific or paid), already consecrated or in the making at the time of recording the dialogued memoirs (Stelian Tănase, Nicolae Saramandu, Johannes Kabatek, Adolfo Murguía, Daniel Cristea-Enache, Eugen Munteanu). The role played by the witness is, not infrequently, that of a guide who directs the unfolding of the life storytelling, a fact requiring a special talent for stimulating the memory through questions with a pronounced maieutic character.