Dumitru Radu Popescu și „adevărul multiplu”
Pentru tiparS-a stins, la începutul acestui an, Dumitru Radu Popescu, una din marile personalități ale literaturii române postbelice. Prolific și original, în frenezie imaginativă, complex și încâlcit, aproape neobservat de critică după ’89, în pofida avalanșei editoriale, atacând toate genurile, Dumitru Radu Popescu și-a văzut de treabă, pe același (singular) calapod stilistic, încastrând oniricul, grotescul și tragismul pe structura policier-ului, prea convins că „personajul nu trebuie să aibă o singură față”. Două linii epice par a interfera în scrisul său, regăsind calea spre arhetipuri; fie rememorând „adolescența dionisiacă a gojdiștilor”, în spațiul bihorean, fie explorând geografia sudică, având ca reper Dănceul, o așezare „de lângă Dunăre”. Dacă înainte, inversând rolurile, „răsucea” temele oficiale (întoarse împotrivă-le, coborând în deriziune), ca „mod de rezistență la antigeneza comunismului” (Codreanu 2020: 47), labirintul său prozastic, de o bogată rețea simbolică, recitind miturile, îl așează, fără tăgadă, în plin spectacol postmodern, ca reprezentant timpuriu chiar. Să ne amintim că, întâmpinând debutul lui Dumitru Radu Popescu (Fuga, ESPLA, 1958), un tânăr cronicar al vremii făcea, cu o intuiţie de zile mari, două observaţii esenţiale, adeverite imediat. Mircea Tomuş nu se înşela: noul prozator dovedea un suflet de poet și era interesat metodic de „tehnica dezvăluirii adevărului”. Filonul liric, „latent” în comentariile lui I. Vitner, i-a pricinuit şi reproşuri, vizând inadecvarea la realitate. Al. Oprea, de pildă, nu ezita a-l considera „un rătăcit” pe cărările naturalismului, defilând, însă, cu grupul stelist, o revistă-fanion în acei ani, prin programul antiidilic. H. Zalis, în dispută cu E. Simion, denunţa „fragilitatea” şi lipsa coerenţei epice, iar Paul Georgescu constata, îndreptăţit, alunecarea spre tragic.
Dumitru Radu Popescu (1935-2023) a scris enorm, trezind „spaima bibliografilor”. Dezvoltând, cu „inventivitate sadică”, subiecte insolite, pe schelărie mitologică, insertând fantasticul şi cultivând invazia maleficului, prozatorul, ieşit, după ’89, „din cărţi”, cum crede N. Manolescu, incapabil să-şi organizeze ficţiunea, livrând – în avalanşă – piese de teatru „ilizibile”, a impus un stil. De un experimentalism frenetic, colocvial, destrămând şi refăcând realitatea prin „refracţie deformatoare”, ca „totalitate ascunsă”, cum sesiza Mirela Marin, interesată de tehnicile narative, el problematizează, căutând tiparele ontologice. Realismul de fond, supus tratamentului parodic, sfârşeşte în farsă, pulverizând perspectiva narativă. Discontinuitatea, fragmentarismul, prolixitatea, ludismul se pliază, cu frenezie barocă şi fantezie neistovită, fluidităţii lumii, în degradare / desacralizare. Iar potenţialul alegoric, exploatat abundent, sfidând incoerenţa realităţii, încearcă a asigura coezivitatea; fiindcă, prin problematică, teme, motive etc., proza şi dramaturgia lui D.R. Popescu par a comunica, constata Mircea Iorgulescu, închipuind „un adevărat sistem”. Fireşte, labirintic, sub cupola moralei, dincolo de medii şi epoci, întreţinând confruntarea, prelucrând, în proiecţie simbolică, teme eterne. Putem afirma că personajele sunt esenţe, că, în creuzetul epic, prozatorul reface, amalgamând, o scenarită mitică, de extracţie alegorică sau parabolică, vădind creativitate mitopoetică. Realitatea plurivocă a operei intersectează, teatralizant, codul poetic şi cel realist, plasată, prin onirism „controlat”, în atemporal sau, dimpotrivă, în prezentul căzut în derizoriu, caricaturizat, satanizat, cu eroi suciţi şi farse sinistre. Evident, astfel de texte, provocând şi întreţinând, prin jocul măştilor naratoriale, confuzia esenţă / aparenţă, impun un pretenţios cod de lectură, solicitând, se înțelege, un cititor avizat.
Deşi Dumitru Radu Popescu „nu este un scriitor comercial”, atrăgea atenţia, cu ani în urmă, M. Ungheanu, ochiul său cinematografic exploatează nemilos şi savuros resursele excentricităţii. Prozatorul ştie prea bine că arta este o alchimie şi, în consecinţă, e preocupat de tehnică. În fond, în repetate ocazii, el şi-a recunoscut „strategia”: pleacă, sondând arhetipalul, de la adevărurile eterne (ale grecilor, preciza), acceptând fixitatea tipurilor şi o umanitate canonică, pentru a se plia / mula pe eveniment. Acordă credit ficţiunii pe care o propune chiar inepuizabila realitate, dezvoltând o intrigă bogată, supusă dislocărilor, „re-montării” faptelor, reinterpretărilor. Eroii săi, volubili, intervenind corectiv, îşi confruntă versiunile; proza are obstinaţia bizarului, vorbeşte, cu un realism atroce, despre inocenţa jertfită şi vinovăţie, despre candoare şi cruzime, într-o viziune grotescă şi „abuz de macabru”. Ne întâmpină un şir de crime, o avalanşă de întrebări, provocând dezbaterea. Adică, prin problematizare şi carnavalizare, o confruntare a „istoriilor”, în reformulare continuă, deformate şi degradate din unghi parodic, golite de sacru, decăzând într-o istorie tribală. Totuşi, o literatură aluzivă, ermetică, stranie, iubind parabola, în corespondenţă cu adierile mitologizante. Fiindcă, spunea D.R. Popescu, o literatură fără parabolă este sociologie; iar directeţea, alungând esopismul, ne scoate din literatură.
Poate că intră în ecuaţie şi eschivele omului, care, curios, ca autor, se consideră „lipsit de fantezie!” Culegând întâmplări din viaţă, Dumitru Radu Popescu e interesat, însă, nu de evenimente, ci de înţelesurile lor. Întâmplările trecute nici nu sunt sigure; „eternizate” prin povestire, adunând probe şi opinii „încrucişate”, ele propun, extrase dintr-o „mâzgă informaţională groasă”, interpretări ipotetice asupra unei materii „în destrămare”, dezvăluindu-i partea morală sau cea întunecată. Vorbind, adică, cum spune procurorul Tică Dunărinţu, în ipostaze diferite, despre un trecut „vag şi tulbure”, încercând a desluşi „misterul acelor cauze”. Prozatorul ne propune, de fapt, deloc linear, o lungă şi stufoasă dezbatere morală, cu iz justiţiar, avertizându-ne, prin vocea unui personaj, că „numai echilibrul are viaţă lungă” (v. Împăratul norilor); că patimile „nu trăiesc mult”, intrând, firesc, în albia lor; că „fugile” în vis, trăind simultan în real şi imaginar, ne împing dincolo de „hotarele vizibilului”, într-o ficţiune despletită, luxuriantă, meandrică, auto-comentată etc., cerând, sub laitmotivul anchetei, mobilitate detectivistică pentru a auzi şi vedea „ce nu se vede şi nu se aude”, slalomând, printre detalii şi metamorfoze, pentru a ajunge la „morişca” adevărului: adică, o eternă contradicţie, irezolvabilă. Cercetând lumea de sus, chiar de pe „acoperișul ei”, înarmat cu faimoasele catalige, judecând-o necruţător în conflictualitatea ei nedomolită, pornit în căutarea adevărului (nuanţat, pulverizat) şi sfârşind, alături de U. Eco, prin a râde de adevăr ca o posibilă, sperată eliberare, Dumitru Radu Popescu ne invită să exersăm „puterea de a vedea”. Evident, dincolo de suprafaţa descriptivă, complicată, sofisticată, căzând, aparent, în gratuitate, decriptând-o sub pecetea deriziunii şi disoluţiei, descoperind, odată cu invazia amoralismului şi demonismului, coordonatele morale. Fiindcă oamenii, ne reamintea prozatorul, sunt complicaţi; ticăloşia şi lumina convieţuiesc sub cupola unei lumi desacralizate, ambiguizarea şi incertitudinea s-au înstăpânit, demonul relativismului este suveran.
Dumitru Radu Popescu a început ca nuvelist şi, ispitit de roman, a rămas un mare nuvelist, eliberând o imaginaţie debordantă, aglutinantă, sondând fondul arhetipal. Dar nu e vorba doar de o „stilizare mitologică”, afirmaţie nedreaptă, fluturată repetat, cu încăpăţânare, restrânsă la expresivitate. În Duios Anastasia trecea, publicată în „Gazeta literară” (1966), Vladimir Streinu descoperea o Antigonă „locală”, tânăra învăţătoare din acel sat dunărean dorind – pe fundalul unui tragism rafinat – împlinirea datinei străvechi, îngropând sârbul ucis (un „mort al nimănui”). Dar nuvela inaugura „o nouă etapă” în scrisul lui D.R. Popescu, vădind similitudini cu teatrul celor mari (Brecht, Anouilh), cum s-a observat. Leul albastru, o parabolă străvezie, de mare ecou în epocă, un scandal „de vârf” al anului literar, publicată în Luceafărul (1965) și reluată în volum abia în 1981, a stârnit o dură campanie de presă; tonul l-a dat Scânteia tineretului, își amintește C. Stănescu, pe atunci redactor „agrarian”, găzduind intervențiile unor cititori revoltați „la ordin”. Dar și două ședințe la Uniunea Scriitorilor, prima „pe necitite”, sfârșind prin a aduce, la unison, laude celui care urma a fi pedepsit. Probând o solidarizare azi pierdută. În Bâlc şi doctorul pleacă la vânătoare sesizăm o artă poetică (ironică); vorbind despre sine, navigând printre amintiri, învăţăcelul, ca exponent al generaţiei, pune în discuţie canonul (dăscălesc), alunecând în parabolă: e amintită viaţa de intern, senzaţia de claustrare, cu terorizanta imagine a internatului, şi – implicit – speranţa evaziunii, a spaţiului deschis, replicând coerciţiei maeştrilor, a „pedagogilor literari” (printre ei şi Marin Preda luptându-se cu „făcătorii de cuvinte” şi blamând povestirile „cu mânji albi”).
În fond, barochizantul prozator, aşa cum mărturisea, vrea să găsească tonul în efortul de „recompunere” a Istoriei. Or ficţiunea, ca realitate suverană şi totală, speră să prindă tocmai „pulsaţia adevărată a timpului”, să aducă la lumină cazuri mărunte, vieţi minore, prinse şi strivite de marele angrenaj, anonimii care stau la „temelia Istoriei”, atentă la „ochii şi urechile lumii” (explică Tiron B.); să lumineze intercondiţionarea, determinismul circumstanţelor (plonjând în absurd), vârtejul relativist. Să afle, precum încerca abilul intrigant Moise, ce înseamnă Istoria, „un joc”, după părerea maleficului director de şcoală, împins în grotesc, încercând „să ucidă” picioarele dansatorilor sleiţi, victime ale „bătăii (sale) de joc”. Sau să constate, precum în Cămăşile roşii (din Falca lui Cain), întorcând pe dos concluzia basmică, într-o istorie rememorată parodic, că răul învinge; că răul nu poate fi evitat prin boicot, cum spera dezamăgitul Zoli; sau că omul problematic, dincolo de samavolnicii, trăieşte într-o lume dăruită cu miracole. Ceea ce prozatorul, şi un harnic epistolier, colocvial şi vervos, biciuind sindromul autist cu „furibonderie pamfletară” (cf. Jeana Morărescu), chiar asta face prin scrisorile sale deschise. Această magmă epico-lirică, revărsată cvasi-metaforic, prin recurs la operele mari ale umanităţii, vrea să împiedice „marşul duios al uitării de sine”; publicistica epistolară vorbeşte despre protopărinţi, despre eroi, viaţă şi moarte, despre sublim şi ridicol, despre suferinţa morală; sau, sarcasmic, despre cei fără memorie, blamând, hilar, balastul cărţilor. Şi, în fine, din colţul nostru de rai, despre cei ce trudesc pe „ogorul florii de piper”. Cu mare poftă de scris şi minuţiozitate realistă, prolific, „pulverizat” în discursurile personajelor (cf. Dan Culcer), punând în dificultate cititorul obişnuit, de un postmodernism neprogramat (cum sesiza, subtil, regretata Jeana Morărescu, etichetă refuzată net de Ciprian Şiulea, considerată chiar „o fraudă estetică”), deşteptând imaginarul subconştient şi invitând la „interogarea misterului ontologic”. Impresionând prin anvergură, proza lui Dumitru Radu Popescu, dincolo de trama (coaja) policier-ului, îşi dezvăluie structura palimpsestică, aptă de „revelare sacrală” (ortofanică). Cu atât mai nedumeritor, aşadar, slabul interes (postdecembrist), însoţind cărţile d-sale, numeroase. Ca romane „neterminate”, cărțile lui Dumitru Radu Popescu, greoaie, masive, „polițiste”, rămân provocatoare; or ancheta întreprinsă de scriitor „trebuie terminată de cititor”, ne îndemna autorul Vânătorii regale.
„Natură” bogată, „o apariţie de zile mari”, cum observase, primul, Lucian Raicu, scriitor prolific, polivalent, derutant, un moralist, de fapt, înscenând – sub avalanşa cuvintelor – o viziune carnavalescă (Bahtin ar putea fi o pistă), în vecinătatea spectacolului popular, dezlegând probleme-arhetip, evaluând cotidianul cu fervoare detectivistică, translând concretul şi încifrând / răstălmăcind sensurile, Dumitru Radu Popescu, deşi mitograf cu program, folosind alegoria ca liant, în pofida fragmentarităţii şi a refuzului coerenţei, desacralizează lumea (întoarsă pe dos). Cum miturile „ne scapă printre degete” (avertiza autorul Leului albastru), a le repune în discuţie, a le reinterpreta / reintegra în fluiditatea existenţială înseamnă, dincolo de armătura teoretică sau rezonanţele folclorice, a descoperi, pe cont propriu, adevărurile eterne, structurile fundamentale etc., mulate, desigur, pe noile „evenimente”, decăzând în istorie. Fiindcă creaţia – ne reaminteşte Dumitru Radu Popescu – a ajuns „o caricatură”; şi, corectându-l pe Eliade, tot el ne asigura că profanul camuflează nu doar sacrul, ci şi abjectul. De unde bipolarismul textelor sale: spectacolul inocenţei şi „trezirea”, nostalgia paradisului şi duhul apocalipsei, realismul fantastic şi farsa bufonă, sublimitatea, grotescul carnavalesc şi monştrii inconştientului, ambiguitatea tragică şi implacabila degradare, pulverizând sensul, amestecând – în coexistenţa / confruntarea nedomolită a contrariilor – candoarea şi ticăloşia, violenţa, melodrama, parodia etc., cuprinzând lacom, acumulativ, caleidoscopia lumii. Şi aducând în scenă, prin ipostazierea unor destine, o faună ciudată, dezvoltând entropic drame, conflicte şi obsesii, prinse în cavalcada unor echivoce dezvăluiri succesive, în regimul carnavalescului şi într-o viziune mitic-parabolică, reînviind scenariile primordiale. Totuşi, roiurile de analişti care, de-a lungul anilor, au cercetat cu osârdie harta scrierilor lui Dumitru Radu Popescu, au ajuns la o concluzie inatacabilă: indiferent de gen, insidioasa „invazie de poezie”, scrisă „cu idei”, negreşit, cotropeşte Opera. Mai mult, notaţia realistă se revitalizează prin „vocile poeziei”, scriitorul – nota cândva Doina Uricariu – regândind poezia prin proză. Să nu uităm că orgoliul de altădată, reactivat, era poezia. Dumitru Radu Popescu debuta cu versuri, în 1953, în Crişana şi credea, nedezminţit, că poezia rămâne esenţa unui scriitor. Deloc ciudat, unicul său volum de versuri (Câinele de fosfor, 1982) adună poeme antilirice, groteşti-ironice, încercuind cotidianul, pliat, mai degrabă, valului optzecist, fără a fi doar o „recreaţie”. Evident că şi literatura dramatică, cultivând un teatru „necomplezent”, „liber” (zicea Marin Sorescu), deloc respectuos cu tiparul clasic, fără prejudecăţi de formulă şi limbaj, suportă această infuzie poematică. Piesele sale, greu de „descifrat”, „translează” mitul (prometeic, în Hoţul de vulturi, de pildă) şi impun mitul ca revelator, observase Valentin Silvestru, închipuind, dincolo de varietatea versiunilor scenice, o geografie magică. Acreditat ca dramaturg după un spectacol la Târgu Mureş (cu Aceşti îngeri trişti), Dumitru Radu Popescu a produs aluvionar, sclipitor, cu vervă imagistică (şi în ipostaza de eseist sau epistolier) o năucitoare ofertă textuală, de fantezie barocă, protagoniştii săi (închizând drame, aspirând spre puritate) vădind o conexitate subterană. Oricum, scenografia primează asupra textului, nota M. Iorgulescu, recunoscând că avem de-a face cu un prozator de mare originalitate, interesul pentru dramaturgie nefiind doar un nevinovat capriciu. Mai mult, „descoperirea teatralității” a condus la radicalizarea prozei. Iar Laurenţiu Ulici, în prelungirea ideii, va constata „acordul intim între genuri”, vălmăşagul lumii fenomenale, cercetată dintr-o perspectivă relativizantă, impunând adevărul multiplu. Morişca fabulaţiilor îmbracă, de regulă, o intrigă poliţistă, aglomerată epic, de conversie mitologică, chemând în sprijin, sub aparenţe realiste, poetica folclorică şi o conştiinţă arhaică. Nuvelistul însă s-a dovedit mai tare decât romancierul, spulberând disciplina clasică şi oferind, în dialog cu opere de căpătâi, comentarii divagante, acut-personale, în cheie morală; înţelegând adevărul ca „memorie a realităţii” într-o lume maculată, ea însăşi incoerentă, pierzând sensul.
Dar proza lui Dumitru Radu Popescu, s-a observat, nu se bazează atât pe documente (chiar pornind de la fapte reale), ci pe tensiunea dezbaterii. Or dezbaterea e posibilă chiar şi în absenţa faptelor; contează – precizează undeva scriitorul – ce credem noi despre ele. O proză fără acţiune se ţese prin provocarea consecutivităţii: enigma sumară se va complica, monoloagele şi limbuţia (urmând „retorica ruralului”) radiografiază zbuciumul sufletesc. Pătrundem în interioritatea faptelor, personajele fiind obligate să se dezvăluie. Răscolirea trecutului impune asemenea confruntări, eliberând interioritatea: producând, odată cu proliferarea vocilor, abundenţa de concret. Spiritul anchetator (la un prim exerciţiu asistam în Dor) vizează nu pedepsirea crimei, ci elucidarea cazului. Instanţa morală funcţionează ca un catharsis, vizând descărcarea adevărului. Anchetele lui Dumitru Radu Popescu nu excavează faptele, ci adevărurile, îndepărtând stratul de insinuări şi dilatând spaţiul culpabilităţii. Îndoiala e suverană, suspiciunea se infiltrează peste tot; şocul epic (crimele fiind „expediate” în trecut) pigmentează un univers dubitativ – produsul unei imaginaţii delirante. La Dumitru Radu Popescu totul e memorie. Tehnica anchetei, procedeu care a molipsit şi pe alţii, conjugă capacitatea judicativă cu libertatea de a nara: povestitorii devin creatori, personaje-prozatori chiar prin grija / grila reconstituirilor, imaginarul proliferează haotic având ca stimulent memoria afectivă. Acest elan confesiv, dezghiocând lumea fenomenală, provoacă o reacţie în lanţ, implicit un lanţ de povestiri. Naraţiunea de tip anchetă dospeşte, îşi revarsă aluatul rememorativ; uitarea înseamnă intrarea în neant. Caruselul mărturiilor, alimentat de pofta conversativă este tangent marelui subiect: ADEVĂRUL, ca supra-temă a romanelor lui Dumitru Radu Popescu. Disponibilitatea sa narativă creşte pe solul fertil al cascadei de interogaţii. Scriitorul iubeşte întrebările; răspunsurile martorilor diversifică arborescent epica, cu fantezie şi forţă speculativă; nu elucidează cazul, ci îl complică, reorganizând datele.
Dumitru Radu Popescu, pe toată întinderea prozei sale, stoarce această câtime şi trădează dorinţa de a re-începe viaţa; deşi romancier „sceptic”, el face elogiul libertăţii individului, stăpân pe propria-i conştiinţă, cucerind seninătatea pe care o îngăduie (şi presupune) singurul absolutism victorios: cel al relativului. Încât obsesia Adevărului se pulverizează în variantele lui. Sondând un trecut „imprevizibil”, scriitorul manifestă un multiperspectivism în desfăşurare: percepţia evenimentelor îmbracă versiuni felurite, demonul relativizării stăpâneşte un teritoriu în care – spune autorul – „fiecare are pe undeva dreptate”. Alternarea vocilor şi multiplicarea punctelor de vedere expediază în relativ o epică browniană, dispensându-se de personajul unic. Scriitorul e shakespearolog; pornit în căutarea adevărului, el judecă trecutul cu şirul de abuzuri, violenţe, crime, deformând omenescul, dar nu uită că prezentul produce istorie. În spatele necesităţii istorice, Dumitru Radu Popescu caută tot omul; colecţia de fapte abominabile, fixate în memoria colectivă sunt aduse la suprafaţă pentru „a învăţa adevărul”. Procurorul Dunărinţu (ciclul F) are convingerea că nici după moarte amintirea unui om nu trebuie umilită. Lumea lui Dumitru Radu Popescu e prinsă într-un vârtej aiuritor, împreunând contrastele: lângă hieratici trăiesc hidoşii, visele coexistă cu pornirile oneroase, istoria se răsfrânge în această vâltoare evenimenţială.
Indubitabil, pentru spațiul literar românesc, fostul corector de la Steaua este, prin literatura sa anticanonică, un autor canonic. Tămâiat din belşug când păstorea (obedient, să recunoaştem) Uniunea Scriitorilor (1981-1989), retras apoi într-o tăcere penitentă, revenind în forţă, suspectat de prolixitate, cultivând insolitarea, enigmaticul şi hiperproductivul prozator dezvoltă o creativitate mito-poetică ispitită de ludism. Magma verbală se revarsă nemilos, aglomerând personaje şi fapte (ieşite din comun). Corectând dezvrăjirea postmodernistă prin aluzii mitologice, toată creaţia sa, de mare originalitate, se vădeşte a fi, nota concluziv Mihai Drăgan (încă în 1970), o „intuiţie lirică a lumii”. Acuzat, cu râvnă, pentru nomenclaturism şi, după 1989, pentru apolitism, taxat pentru potopul de laude („peste meritele reale”, zic cârcotaşii) îndatorat „postamentului funcţiei”, polemist aprig la nevoie şi critic literar „deghizat”, cum crede Constantin Cubleşan, harnicul Dumitru Radu Popescu ne-a oferit „un continent de creaţie literară”, de o exuberantă şi exotică originalitate. Combinând, după o reţetă unică, adolescenţa dionisiacă a foştilor „gojdişti”, aruncând hibele în Criş cu debordanta vitalitate oltenească, într-un timp opresiv, „păcălit” prin fixaţia pentru problemele-arhetip, „retrăite” în fluiditatea lor evenimenţială. Şi „luminate” de morişca adevărului / adevărurilor, știind prea bine că viața (oricui) nu mai este proprietate personală. „Desproprietărirea” cade într-un spectacol burlesc, prolix, logoreic, purtând o inconfundabilă pecete stilistico-problematică.
Primul D. R. Popescu a apărut pe scena literaturii într-o vreme în care, mărturisea, „revistele impuneau scriitori”. A început cu poezie și, părăsind medicina, a trecut la proză (inconformistă), reinventându-se prin teatru (ca „școală pentru proză”). Nu credea în curente și în programe, dar iubea romanul „în trepte”, deschizând alte piste, povestirea primă fiind doar un ambalaj; în fine, era convins „de dubla natură a simbolurilor”, cum s-a observat, și scriitura sa, convocând la apel fantome literare, ventilând miturile, pendulând între satul oltenesc al copilăriei (Dănceu) și Păușa bihoreană (unde s-a născut), năzuiește spre arhetip, denunțând, prin mulțimea eroilor suciți, într-o lume demonizată, abjecția prezentului. Trecut prin febrile metamorfoze narative, reinventându-se, prozatorul nu poate fi prins într-o formulă unică, avertiza Răzvan Voncu. Rămâne ca, în timp, exegezele viitoare, prin vocile noilor critici, să-i hotărască locul într-o tipologie a prozei românești (Voncu 2023: 8). Amalgamând grotescul, ludicul, oniricul, efortul său creator încheagă o lume stranie, dereglată, cu hotar incert între viață și moarte, pentru care Istoria nu mai este / nu poate fi un reazim. Dar posteritatea sa nu se anunță lină. Eseistul însuși, invocând o veche și jalnică îndeletnicire, știa că negaționismul, ispita de „a omorî opera cuiva” (v. Corul morilor de vânt, 2015) ține, la noi, de „protocronismul corectitudinii politice”, practicând cu sârg „scuipatul pe viața, opera și mormântul unui confrate”. Suportând seismele recepției, opera lui Dumitru Radu Popescu (abundentă, denivelată, departe de a aparține unui „expirat”) va rezista acestui asalt, dezvăluindu-și, prin noi contribuții, structura anamorfotică, labirintul oglinzilor, bipolarismul simbolic, propensiunea spre arhetipal etc., consfințind meritele unui autor canonic. Împiedicând, astfel, uitarea, ca „victorie a timpului ucigător”...
Referinţe bibliografice:
Codreanu 2020 = Theodor Codreanu, Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă, Iași, TipoMoldova, 2020
Cubleșan 2015 = Constantin Cubleșan, D.R. Popescu în labirintul mitologiei contemporane, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2015
Marin 2003 = Mirela Marin, Universul prozei contemporane, I, Antiutopia și utopia valorii, București, Viitorul românesc, 2003
Popescu 1986 = Marian Popescu, Chei pentru labirint, București, Cartea Românească, 1986
Rachieru 2015 = Adrian Dinu Rachieru, Dumitru Radu Popescu și demonul relativismului, în Romanul politic și pactul ficțional, vol. I, Iași, Junimea, 2015
Roth 2013 = Pușa Roth, Pușa Roth în dialog cu Dumitru Radu Popescu, Iași, Ars Longa, 2013
Roznoveanu 1981 = Mirela Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, București, Albatros, 1981
Tașcu 1981 = Valentin Tașcu, Dincolo și dincoace de „F”, Cluj-Napoca, Dacia, 1981
Ungureanu 2014 = Cornel Ungureanu, Zilele și nopțile săptămânii. O introducere în opera lui D.R. Popescu, Craiova, Scrisul Românesc, 2014.
Voncu 2023 = Răzvan Voncu, Prozatorul în patru ipostaze, în „România literară”, nr. 1-2/13 ianuarie 2023.
Dumitru Radu Popescu and ”the multiple truth”
Keywords: canonic author; mytho-poetic creativity; multiperspectivism; symbolical bipolarism; inquiry technique; multiple truth
D.R. Popescu’s prosaic universe of poetic infusion is patronised by imagery which is both disoriented and redundantly baroque – probing the archetypal and exploring through bipolarism (sacred vs abject) the conglomerate of phenomenal world. With a detective’s fervour his heroes use the inquiry technique in their search for the (multiple) truth, in an incoherent world which has nothing of the sacred, enlarging the space of culpability; this multiperspectivism favours the clash of ”histories” maintaining through a rich plot the tension of moral debates of justitiary flavour under the dominance of relativism.