„Sociologia ne învață că nu suntem o sumă de interese a unor ființe individuale, ci o comunitate, o țară cu valori și obiective clare…”

Ion I. Ionescu s-a născut la 20 februarie 1953, într-un sat din județul Neamț, România. A făcut școala generală și liceul pedagogic de cinci ani la Suceava, iar facultatea și studiile postuniversitare la Iași, Timișoara, București și în multe universități din Franța, Elveția, Italia.

Învățător și profesor de formație și carieră în învăţământul liceal și universitar, întruchipează spiritul românesc aplecat spre învățare, gândire critică, cercetare și publicare. Umanist convins, a luptat pentru dezvoltarea personală a miilor de tineri care i-au fost elevi (la liceu) sau studenți (la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași) și pentru construirea demersurilor care să ducă la dezvoltarea comunităților românești.

A făcut stagii în străinătate și a fost profesor invitat la prestigioase universități europene.

A fost membru al unor însemnate asociații sociologice din ţară şi de peste hotare.

A implicat studenți în cadrul unor proiecte europene, a încheiat acorduri ale Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice cu universități din Spania, Italia, Franța, Belgia, Elveția, Luxemburg, Portugalia.

A susținut mai mult de 40 de conferințe la Iași, București, Cluj, Timișoara, Chișinău etc. și peste 30 de conferințe în străinătate (Paris, Lille, Fribourg, Toulouse, Mons, Varșovia, Torino, Brest, Grenoble, Burgas, Hammamet-Tunis, Montrouge, Pretoria, Porto, Bayonne, Geneva, Lisabona etc.). La aceste importante întruniri științifice, domnul Ion I. Ionescu a ținut comunicări pe teme ca: sociologiile şi reformarea învățământului; dezvoltarea cu finalitate socială a satului; politici, practici şi actori ai educației; transformări ale statului social; elemente pentru o strategie anti-sărăcie; situația vârstnicilor; migrația românilor; situația femeilor din România; libertatea de circulație a românilor;  mobilitatea studenților români etc.

Dintre numeroasele volume de autor menţionăm: Sociologia școlii (Editura Polirom, 1997), Sociologii constructiviste (Editura Polirom, 1998), Sociologia dezvoltării comunitare (Editura Institutul European, 2004), Societatea românească în tranziție (Editura Institutul European, 2012), Sociologii actuale (2014) și Gândire critică și dezvoltare durabilă (Editura LIMES, Cluj, 2018).

A publicat studii sau capitole în reviste şi volume colective din ţară şi de peste hotare.

În semn de recunoaștere, a primit numeroase diplome, premii, distincții: Diploma Şcolii Normale Suceava de premiant I în fiecare an de studii; șef de promoție (1973), Diploma de Merit a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1981), Diploma de doctor în sociologie (1996), Diploma Senatului Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (2008), Distincția Profesor Emerit (2018).

Alexandru BANTOȘ: Mă bucur, dragă Ion, că am reușit să te conving să răspunzi la câteva întrebări. Prilejul dialogului fiind, evident, aniversar, îmi exprim, cu îngăduința ta, gratitudinea pentru sprijinul acordat revistei „Limba Română” în calitatea de membru al colegiului de redacție și de autor fidel și competent. Studiile și articolele tale abordând aspecte ale sociologiei și filosofiei completează benefic aria tematică a publicației și îndeamnă cititorul să mediteze asupra unor subiecte cu semnificație deosebită pentru existența noastră la început de nou mileniu.

Îți mulțumesc, de asemenea, pentru că ești gata oricând să vii în ajutor cu un sfat, cu o documentare ce nu poate fi amânată, cu poze de la unele evenimente, dar și pentru că, prin bunăvoința și generozitatea ta, bibliotecile și autorii din capitala Țării primesc la timp noile numere ale revistei „Limba Română”.

Dar să începem discuţia: te rog să concretizezi cum, când și în ce împrejurări ai ales sociologia?

Ion I. IONESCU: Am fost chemat în domeniu de către foștii mei profesori care-mi promiseseră demult, ca șef de promoție, că voi putea veni la universitate, prin concurs, „atunci când se va ivi posibilitatea”... Poate a fost și atracția fructului oprit... Poate că am reținut și îndemnul sociologului Auguste Comte de a cunoaște lumea socialului (cunoașterea îți dă puterea de a prevedea pentru a putea). Poate pentru că, în noianul disciplinelor socioumane, sociologia cere mai multă vigilență în privința construcției cunoștințelor despre societate, în privința metodelor pe care le folosește, cere o postură critică față de ideologii. În 1990, credeam că „zările mi s-au deschis”, că voi putea coparticipa la „schimbarea lumii”, că sociologia va „dez-vrăji lumea” (Max Weber)... „Se spunea” atunci că „misia sociologiei românești” este aceea de a deconstrui condițiile realității sociale comuniste, „modelele” perimate de comportament și de a identifica sensul pe care aveau să-l dea oamenii realităților noului context istoric. Sociologia din anii ’90 se prindea și ea cum putea în planurile/programele/proiectele de transformare a societății, unii sociologi păstrând obiceiul de a fi de partea puterii (devenind chiar miniștri), alții transformându-se în terapeuți sociali sau ținându-se de „dreptul de a spune adevărul despre realitatea socială și realitățile cotidiene. Am crezut că sociologia putea fi atunci de mare ajutor decidenților și oamenilor simpli ai societății pe calea schimbărilor sperate. În competiția cu pedagogii și filosofii, sociologii n-au putut face pași mari în cunoașterea specifică, în timp ce decidenții se ocupau de „tranziția” prin „meandrele concretului” fără sociologie, iar oamenii simpli își vedeau de grijile lor de toate zilele, fără a ști ce e sociologia... Mulțumesc, și pe această cale, „magistrului” Miftode și multor colegi ai domniei sale din țară și din străinătate, care m-au încurajat să studiez și să aprofundez domeniul. Am avut norocul să iau contact „de timpuriu” cu promotori europeni ai constructivismului și să-l promovez în noul climat universitar și intelectual românesc.

Al.B.: Circa trei decenii ai fost cadru didactic în Departamentul de Sociologie, prodecan al Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice și membru în Senatul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, răstimp în care sociologia a încercat „să iasă din vechile tipare”…

I.I.I.: Sunt mândru că am studiat la Iași, în prima universitate a țării. „Cetatea culturii românești” a fost recunoscută prin numeroșii ei cărturari, deși aici solidul feudalism a rezistat bine, burghezia s-a impus cu greu, oamenii simpli s-au ciorovăit între ei dacă „lumina vine de la Est sau de la Vest”, deci pasiunea pentru „raționalitatea instrumentală” nu a fost prea mare... Într-o istorie a sociologiei apărută în 1993, am arătat că și nașterea sociologiei românești a fost pregătită de cărturari, scriitori, naturaliști, medici, juriști etc., receptivi la faptele și fenomenele vieții socio-umane. Unii au arătat că „româno-moldo-vlahii” pot fi un factor de echilibru între Est și Vest, un „echilibru între antiteze”, alții au promovat idei revoluționare pentru a mai „șterge” urmele de orientalism din sociocultură, alții au propus „reforme sociale” pe baza unei cunoașteri serioase a realităților românești. S-a crezut în „elita creatoare” care poate regenera țara încercând tot felul de sinteze între iluminism, liberalism occidental și o lume orientală, rurală, ortodoxă, insistând că sursa progresului este munca. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea am început să avem și noi sociologi (care-și spuneau astfel): Dimitrie Draghicescu, studentul lui Emile Durkheim, Petre Andrei – promotorul integralismului sociologic, Dimitrie Gusti – care a studiat la Iași, Paris, Berlin și a devenit fondatorul „Școlii Sociologice de la București”.

Al.B.: Cum s-a modificat între timp viziunea ta asupra sociologiei?

I.I.I.: Din 1990 am urmat pas cu pas traiectoria de la asistent la profesor universitar, cu toate evenimentele și bifurcațiile ei. A fost o muncă asiduă, de decenii, timp în care mi-am reconfigurat viziunea asupra acestei științe, participând la „lupta pentru (re)recunoaștere” academică, folosind indicatorii specifici pentru a-mi măsura abilitățile de (auto)instruire, (auto)instituire, capacitatea de a dialoga autentic, de a-mi dezvolta abilitățile sociale, de a inventa, de a pune umărul alături de ceilalți și de a mă distanța de ei, urmărind autonomia conștient că nu pot face totul de unul singur... Am fost profesor de sociologie plătit pentru orele de curs și seminar, dar nevoit „să se descurce” (ca mulți alți colegi), pentru a putea îndeplini criteriile de promovare academică. Am meditat la masa de scris sau în aulele universității la alegeri, atitudini și comportamente care n-au cum să schimbe lucrurile în bine, despre plecarea tinerilor prin țară și prin lume, despre decidenții temporari din variatele domenii ale societății noastre, despre „doctori” făcuți peste noapte (ca să poată deveni „conducători de doctorat”), despre decidenți care nu știu nici o limbă străină, despre „băieții deștepți” din învățământ care predau pentru bani, nu pentru a suscita mirarea, curiozitatea, pentru a învăța tinerii cum să învețe, despre comuniștii mascați printre noi, foarte siguri pe ei dacă mai pot inspira frică, dacă-i mai pot bruia pe cei care au ceva de spus, despre taina puterii de viață a acestui popor cu atâția decidenți care nu știu rosturile culturii, instrucției, educației și civilizației... În aceste condiții, și sociologia a fost „lovită” de (re)forme, restricții bugetare, marcată de dificultățile obținerii recunoașterii utilității sale sociale. Istoria sociologiei ne spune că a avut și are loc o acumulare progresivă a cunoștințelor obiective, că sociologia și-a constituit un important rezervor de idei și de practici utile descrierii, comprehensiunii, explicării lumii socialului și poate „pune umărul”, dacă i se cere... Sociologia poate să aibă și are un rol decisiv în ameliorarea calității vieții cetățenilor.

De exemplu, în cadrul unui proiect european în domeniul sociologiei și asistenței sociale, la care am lucrat până în 2019, împreună cu colegi din mai multe universități europene, am insistat pe dezvoltarea puterii de a acționa a persoanelor și comunităților. Aș putea spune că este un exemplu de încercare de modernizare a sociologiei care pleacă de la probleme, obstacole și importanța depășirii lor, aici și acum, prin acțiune asupra aspectelor structurale și a dificultăților personale, pornind de la oportunitățile din mediul înconjurător și de la capacitatea persoanei și a comunității de a-și exercita această putere. Am lucrat la construirea unui cadru teoretic și la testarea posibilității de aplicare a acestui cadru.

Al.B.: „Suntem actori ai unei societăți în care unii creează probleme, alții caută să le rezolve, iar mulți așteaptă să ni le rezolve UE, NATO sau vreun lider charismatic”, afirmi într-un recent articol. Conjunctura, extrem de complicată azi, reclamă neîndoios implicarea sociologilor în efortul de a soluționa din mers probleme, unele foarte dificile…

I.I.I.: Când am ajuns pentru prima dată într-o țară capitalistă dezvoltată, în Germania, în 1990, în momentele de (auto)analiză eram uimit de o cu totul altă lume, șocant de curată, de bine organizată. M-am convins de decalajele mari de dezvoltare și am sperat că „reformismul aranjamentelor instituționale postrevoluționare”, schimbările de mentalitate le vor diminua. Am avut speranța că integrarea europeană va însemna conectarea noastră la „spațiul european” și astfel vom diminua decalajele, sărăcia. Am construit și predat un curs de Sociologia integrării europene, pentru a putea spune tinerilor ce știam din cărți dar și „de la fața locului” despre viața și conviețuirea în marea familie europeană. Am pus punți spre „lumea liberă”, dar, în „logica urgenței”, reacțiile multora au rămas cele de nostalgie după modelul organizării stabile, cu convingeri religioase puternice, cu identitate națională incontestabilă, cele de resemnare că „nimic nu-i nou sub soare” sau de alertă că „suntem în mutație profundă”...

Sistemul social se supune unor norme și reguli respectate de către toate tipurile de sisteme complexe. Pe calea complexificării crescânde, sistemul social poate căpăta proprietăți noi (precum auto-organizarea, auto-producerea, auto-referința), doar dacă trece dincolo de un anumit prag. Caracteristicile semnificative ale sistemelor complexe nu provin doar de la o componentă sau alta, ci sunt efecte emergente colective, rezultate ale interexistenței, interdependenței tuturor componentelor. Unii membri pot influența sistemul, dar acesta este construcția colectivă, istorică și cotidiană, cu caracteristici care nu pot fi controlate. Viabilitatea lui depinde și de schimbarea stimei și imaginii de sine, a concepției despre viață, muncă, dezvoltare etc.

Al.B.: Cine, așadar, ar putea determina decidenții guvernamentali să resimtă necesitatea luării în considerare a sociologiei în elaborarea strategiilor autentice și de durată privind schimbarea societății românești?

I.I.I.: Bineînțeles, cei care cercetează profund și cunosc bine domeniul, cei care elaborează ghiduri având menirea de a estima gradul de viabilitate al organizării societale în care, eu cred, sociologia, cercetarea, educația în vederea dezvoltării durabile sunt foarte importante.

Am editat un astfel de ghid cu ajutorul unei colege profesoare de la Universitatea din Luxemburg (un curs de Sociologia sănătății, o carte de Sociologia sănătății studenților), pentru a insista asupra faptului că sănătatea înseamnă bunăstare fizică, mentală și socială, nu doar lipsa bolii, că statul organizează sistemul de sănătate (și există decalaje mari între sistemele de sănătate), că tinerii cred în sănătatea lor deplină și veșnică, deși se confruntă cu toate incertitudinile viitorului (profesional), că pot folosi diverse strategii de coping pentru a nu sta la „cozi” la medicamente... Am construit și un ghid (cursul de Sociologia dezvoltării comunitare) pentru a insista pe faptul că „modernizarea românească” se suprapune comunităților tradiționale și e mult de muncă pentru asocierea lor la viața și activitatea țării întregi, a Europei unite, a lumii civilizate, că ar trebui revigorată viața asociativă, managementul social adecvat, funcționarea corectă a administrațiilor locale etc., că ar trebui diagnoză comunitară, ghiduri de analiză a nevoilor unei comunități, centre de dezvoltare comunitară, agenți ai dezvoltării comunitare etc. Vreau să spun că ne axăm pe căutarea cu obstinație a banilor și a bunăstării materiale în condițiile „universalizării democrației”, „aroganței occidentale”, „afirmării chineze”, „agresivității și imprevizibilității rusești”, când am putea trăi împreună în această lume așa cum este, egali și diferiți, fiindcă nu există niciun „model” capabil să ducă omenirea spre „fericire”...

Europenizarea tinde să suprime bariere teritoriale, identitare, care au asigurat până acum protecția tradițiilor, etnosocioculturilor, dar pe de alta parte poate favoriza revitalizarea comunităților care nu vor să moară, cu toate problemele legate de inegalitatea șanselor lor de dezvoltare... Acestea ar trebui să-și afirme identitatea, să pună în valoare ceea ce au specific, să-și construiască vizibilitatea etc., în condițiile infrastructurii precare, a unor mentalități adesea medievale, în condițiile în care îi pleacă tinerii și-i îmbătrânesc localnicii...

Al.B.: Ai fost profesor invitat la universități de prestigiu din Europa. Stagiile de peste hotare ți-au oferit, bineînțeles, suficiente ocazii și argumente pentru a constata anumite decalaje dintre sociologia românească (din epoca ante- și postcomunsită) și cea occidentală…

I.I.I.: În timpul studiilor universitare, am avut permis de intrare la Institutul Francez din București, la Biblioteca Centrului ONU din România etc., fiind la curent cu lumea prin cărțile împrumutate. Vreau să spun că nu mi-a fost cu totul străină sociologia occidentală înainte de 1989 (așa cum avea să aprecieze sociologul Gabriel Gosselin de la Sorbona, cu ocazia unei conferințe organizate de AISLF la Cluj, în 1992). Însă, mult timp a trebuit ca, după ce luam act de ea, să o criticăm și să lăudăm materialismul dialectic și istoric... De altfel, evit să vorbesc de decalaje dintre sociologia românească și cea occidentală. A descrie-explica-înțelege socialul înseamnă a studia, a cerceta viața socioumană cotidiană, caracterul repetitiv al acțiunilor și reversibil al instituțiilor, trăsăturile constrângătoare și abilitante ale corpului uman, rutinele care pot reduce angoasa existențială, contextul, rolurile sociale, regulile, normele, valorile, principiile structurale, integrarea socială, schimbarea socială, înseamnă a înțelege actele cu sens, competența limitată de inconștient, de condițiile (ne)(re)cunoscute ale acțiunii și de consecințele (ne)intenționale ale acesteia, într-un context în care globalizarea și individualizarea merg mână-n mână și avem de răspuns atâtor provocări. Poți deveni proactiv, critic, sceptic, apatic în orice societate, de la Est sau de la Vest, după cum constați că guvernarea e aproape sau departe de oameni, de viața lor, se apropie sau se îndepărtează de ei, de preocupările lor de zi cu zi, se distanțează sau se apropie de democrație și de statul de drept, când decidenții au sau nu au control asupra evenimentelor, când autoritatea legitimă se menține sau e în declin, când oamenii au stimă de sine sau nu...

Al.B.: Unul dintre domeniile tale de competență este sociologia educației. Sistemul actual de educație se află la „grea încercare”, se fac mereu reforme a căror eficiență este pusă la îndoială... Cum se explică actualele sechele/derapaje ale educației?

I.I.I.: În calitatea de profesor la liceu și în cea de profesor universitar, ținând cursuri de sociologia educației, am subliniat mereu că învățământul se leagă inextricabil de educație, că învățământul și educația trebuie analizate onest pentru a vedea unde se situează și cum funcționează, folosind însă un sistem solid de indicatori (de exemplu, cel conform sistemului de raportare la nivelul Uniunii Europene): participarea la educație, resursele umane, cheltuielile pentru educație, eficiența internă a sistemului (rezultatele elevilor), eficiența externă (rezultatele educației pe piața muncii) etc. Câte rapoarte oneste au fost cerute/făcute din 1990 până astăzi referitoare la starea reală a școlii românești conform unor astfel de indicatori? Am insistat asupra faptului că se mențin la vedere diferențe mari între logicile socializării, instruirii, integrării elevilor, tinerilor, asupra faptului că se menține o tensiune între domeniul economic și sfera socio-culturală, între piață și cultură, că încrederea reciprocă este pusă sub semnul îndoielii tocmai când trebuie regândită cetățenia, trebuie căutată coeziunea socială, solidaritatea europeană... Speranța de a-și ameliora poziția și condiția socială a dat sens educației copiilor și tinerilor de la noi. Dar selecția se face și înainte de intrarea în școală, actuala „inflație a diplomelor” face ca tinerii să fie tratați ca forță de muncă exploatabilă, ieftină, nu mai vorbesc de răul pe care-l face „fabrica de doctorate” care „subminează fundamentele nației”, cum spune Emilia Șercan. Acestea sunt însă condițiile în care se cere copiilor și tinerilor să-și facă proiecte, să-și fixeze obiective... Iar ei stau tot timpul cu „mobilul” în mână gata să răspundă indiferent când și unde se află, străduindu-se să fie mobilizați, disponibili, „on-line”... Hiperactivismul poate avea efecte psihostimulante o vreme, dar apar și alte efecte, între care imposibilitatea de a se mai destinde, migrenele, diverse boli. Performanța, excelența sunt asociate cu o perpetuă cursă înainte pentru a supraviețui în lupta cu concurența, pentru „a fi în față”...

Al.B.: Cum ar putea fi ameliorată totuși situația din educație?

I.I.I.: Sunt convins că și prin decizii luate pe baza analizei datelor și informațiilor culese cu onestitate, la zi, din literatura de specialitate românească și cea străină, din cercetări sociologice ale domeniului referitoare la procesul socializării, la sociologia reproducerii, a violenței simbolice și arbitrariului cultural, la funcțiile școlii, ale sistemului educațional, ale politicilor educaționale, fără a neglija cercetările privind managementul așezământului școlar, (re)formarea școlii în raport cu beneficiarii/„clienții”, impactul arhitecturii așezământului școlar, al clasei de elevi, al timpului de învățământ, al metodelor de învățământ, necesitatea educației de-a lungul întregii vieți, avantaje și limite ale învățământului la distanță, ale învățământului online...

Al.B.: Satele sunt obiect de cercetare pentru diverși specialiști, implicit sociologi. O conferința prezentată de tine în cadrul Zilelor academice ieșene din 2012 se intitula Politici, practici și actori ai spațiului rural. Ce se întâmplă cu spațiul nostru rural?

I.I.I.: În cursurile, cărțile și articolele mele am folosit și prezentat cercetări sociologice care ar fi putut sta la baza unor strategii de dezvoltare durabilă a comunităților sătești. Decidenții ar fi putut beneficia de informații accesibile despre politici, practici și actori ai spațiului rural necesare întemeierii deciziilor, iar locuitorii de un stoc de cunoștințe și experiențe la îndemână privind dezvoltarea lor și a comunităților în care trăiesc... Am dezvăluit importanța Centrelor de dezvoltare comunitară (fiindcă am fost și am văzut la fața locului asemenea centre în Belgia, Franța, Italia), a formării Agentului dezvoltării comunitare... Dezvoltarea durabilă a comunităților sătești actuale pleacă de la organizări preexistente, cu valorile, tradițiile, structurile morale, suporturile spirituale și instituțiile lor. Dacă nu ținem seama de acestea, ridicăm noi obstacole în loc să le dăm la o parte pe cele existente și să înaintăm. Ar fi trebuit sprijinite comunitățile care „nu voiau să moară”, ar fi trebuit să ajungă mai mulți specialiști (din multele instituții care se ocupă de domeniu) în sate (fiindcă multe asemenea instituții au sedii în centrele orașelor...). Din păcate, lipsesc și astăzi date sistematice privind situația comunităților rurale de la noi. Cercetările ar fi scos demult la iveală că oamenii fără venituri suficiente încearcă să se descurce o vreme, dar, dacă încercările lor nu dau roade, „își iau lumea în cap”, pleacă din țară. Așa au plecat în lume milioane de români pe timp de pace, după 1990, fapt rar întâlnit pe globul pământesc... Unii s-ar întoarce, dar multe localități rurale continuă să fie dezavantajate în privința infrastructurii, a utilităților publice, a condițiilor de locuit, a accesului la servicii, la transport, nu sunt conectate la rețelele de distribuție a apei și de canalizare. Mulți dintre cei rămași în sate practică o agricultură de subzistență și importăm mâncare... Nu e chiar „o degradare vertiginoasă pe multiple planuri” a satului, dar pesimiștii prevestesc o „subdezvoltare durabilă” a multor sate când le asociază și cu alimentația nesănătoasă, cu bolile datorate lipsei unei culturi a vieții sănătoase... Copiii, tinerii ar trebui ajutați de școală și de multimedia să înțeleagă procesul dezvoltării durabile, să cunoască etapele gestionării unui proiect, să știe că dezvoltarea durabilă este consistentă atât cu nevoile din viitor, cât și cu cele din prezent, cu democrația participativă. Învățarea participării, a implicării cere articularea viziunii fiecăruia cu viziunea comună asupra viitorului comunității și societății. Societatea nu trebuie schimbată plecând de la justificări speculative, nu există proiecte sociale optimale, ideale de organizare socială, „stocuri de soluții de-a gata” la orice fel de probleme. Deci, atunci când nu e nevoie să schimbăm ceva, nu schimbăm, ceea ce funcționează bine trebuie lăsat să funcționeze...

Al.B.: În toate domeniile societății constatăm lesne interpretări, supoziții, atitudini și chiar acțiuni – pozitive sau negative – specifice perioadei imediat următoare aderării la UE și la NATO. Cu timpul, lucrurile se vor limpezi, nu? Ce-ți spune în acest sens propria experiență?

I.I.I.: Ca profesor de sociologie a integrării europene, sunt impresionat și chiar profund marcat de sentimentele contradictorii pe care le manifestă unii conaționali în procesul de consolidare a relațiilor noastre cu UE și NATO. Mulți, de exemplu, se tem de „pierderea identității naționale, a culturii, a tradițiilor”, deși sunt bucuroși că țara lor este membră UE și are beneficii economice și politice... Este foarte importantă starea de spirit a oamenilor și încrederea că în UE fiecare își poate vedea de ale sale, de familie, de comunitate, de viața societală, că poate începe un proiect fără să fie nevoit să-l lase neterminat. Sunt importante previzibilitatea, stabilitatea. Oamenii trebuie să înțeleagă că nimic nu „se întâmplă peste noapte”, sau „de la sine”, că este nevoie de perseverență, de continuitate și predictibilitate, de muncă susținută, de gândire pe termen lung, că e nevoie de statul de drept, de lupta anticorupție, de justiție și educație de calitate... Dacă politicienii țării vor să fie respectați, trebuie să respecte cetățenii, ca aceștia să nu mai plece din țară, iar dacă-s plecați, să se întoarcă. Toți trebuie să arătăm că nu suntem o sumă de interese ale unor ființe individuale, ci o comunitate, o țară cu valori și obiective clare,că știm ce vrem. E important să cunoaștem și viziunile înaintașilor, și paradigmele, reprezentările, teoriile relațiilor internaționale, dar să ne lămurim și în privința... naturii noastre umane și a ego-etno-centrismului actual. Este important să știm care sunt și ce spun modelele propuse pentru integrarea europeană (federalist, funcționalist, tranzacționalist, interguvernamentalist, instituționalist), ca să reacționăm în cunoștință de cauză la o cale propusă sau alta, să pricepem bine ce înseamnă integrare, asimilare, suveranitate. Marii arhitecți ai UE au văzut o Europă unită peste liniile de fractură postulate pe un șervețel de masă, pe care nimeni n-a îndrăznit să le șteargă... Acum UE se vrea o „Europă fără frontiere”, o „Europă a regiunilor”, o „Europă federală”, „Statele Unite ale Europei”, o Europă a statelor... E mult de lucru ca toate aceste teorii, politici și practici să fie mai aproape de/și pe înțelesul locuitorilor Uniunii Europene...

Cred că într-o Europă competitivă și solidară, comunitățile și societățile trebuie să se construiască pe valorile care le-au constituit fundamentul, solidaritatea rămânând valoarea perenă. UE nu înseamnă doar piața în care sunt urmărite anumite interese particulare, ci dezvoltarea durabilă a fiecărui stat, a fiecărei comunități în parte și a tuturor laolaltă... Economia are de sprijinit democrația în care dezvoltarea durabilă poate asigura libertatea durabilă... Pot încheia optimist și pozitivist, ca Auguste Comte, care voia ca în societate iubirea să fie principiu, ordinea – bază și progresul – scop...

Al.B.: Și, în acest context, care este concluzia trasă la ceas aniversar de „tânărul” septuagenar?

I.I.I.: Desigur, tot optimistă, deși am impresia că anii s-au dus parcă prea repede… Viața, o piesă de teatru, merge înainte... Nu contează cât durează, ci cât de bine e jucată, spunea Seneca. Sunt mulțumit că le-am făcut pe toate la timpul lor! Acum mă bucur de copiii mei minunați, de nepoți și de faptul că am rămas în contact cu mulți dintre cei care, de-a lungul anilor, m-au cunoscut și care continuă să mă aprecieze.

Al.B.: Îți doresc, și de acum înainte, prieteni și ani mulți, zile frumoase și sărbători memorabile, clipe de neuitat alături de cei dragi. Voi aștepta, ca și până acum, apelurile tale telefonice, mesajele – oglindă a trăirilor tale sufletești, vorba blândă rostită cu sfială și blajinătate, în grai curat moldovenesc, deși, de câțiva ani, ești mai mult bucureștean. Încă o dată felicitări, sănătate și să ai numai bucuria împlinirilor, drag frate și prieten!

I.I.I.: Mulțumesc din inimă. Același lucru îl doresc ție și familiei tale, precum și tuturor celor care mențin neîntinată lumina Limbii Române.

“Sociology teaches us that we are not a sum of interests of individual beings, but a community, a country with clear values and goals”

Keywords: Sociology; quality of life; university professor; social reforms; European Union; community development; government decision makers; education reform

The article includes some reflections on key events throughout lifetime of Professor Ion Ionescu, who views his recent retirement as the beginning of a new life and recalls his path towards sociology, the passage from communism to democracy, and the participation in changing the world after 1990. Over the time he had the chance to meet some European constructivism advocates and contributed to its adoption by the new Romanian university. Some of the topics he researched include the sociology of health encompassing physical, mental and social well-being, not just the absence of disease; and the sociology of community development. Professor Ionescu lectured at several prestigious Western universities  subjects such as the sociology of the modernization of traditional communities and the sociology of European integration.