Miorița, amenințarea morții și obținerea nemuririi

George Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este un mit și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale” (Calinescu 1986: 58-59). Se știe prea bine că orice mit are un aspect exterior (exoteric) profan și un conținut ermetic (esoteric) sacru și tainic. Totuși, cei care au încercat să descifreze tainele metaforelor și alegoriilor din Miorița au fost anatemizați și excluși din dezbaterea științifică, fără drept de apel, ca să nu mai îndrăznească nimeni să abordeze Miorița ca un mit și nu cumva să afle ce taine sacre au vrut strămoșii să ne transmită. Toți cercetătorii de până acum, în frunte cu Lucian Blaga și Mircea Eliade, au văzut doar aspectul exoteric (profan) al Mioriței și au înțeles că prezintă o crimă pentru jaf, care s-ar fi petrecut în realitate cândva în Carpați. Rezultatele negative ale cercetării anterioare se anulează de la sine prin abundența erorilor metodologice, cum ar fi: metodologie neadecvată, lipsa oricărei metode, confuzii de definiții, nesocotirea multor cuvinte și versuri cheie, ba chiar și păreri bazate pe intuiție, oferite drept concluzii inatacabile.

Toți s-au poticnit de sensul concret al cuvintelor și au refuzat să vadă sensul abstract din metafore și alegorii. Au procedat de-a-ndoaselea și au luat abstracțiunile drept realități concrete. Au înțeles Miorița anapoda și au căutat felurite explicații creștinești sau filozofice, pentru atitudinea pasivă a ciobanului. Explicațiile lor divergente au ca numitor comun defăimarea ciobanului, acuzat de resemnare și lașitate. Romulus Vulcănescu afirmă că baciul acceptă pedeapsa cu moartea, întrucât este conștient că e condamnat pentru unsprezece fărădelegi (Vulcănescu 1970: 222-223).

Adrian Fochi, Eliade și mulți alții consideră că Miorița e un manual cu instrucțiuni cum să se facă o înmormântare ca să nu devină mortul strigoi. Fochi dezvoltă orientarea anti-mistică și anti-metafizică a lui Constantin Brăiloiu și afirmă că Mioriţa nu poate fi înțeleasă altfel decât numai din perspectiva folcloristică și etnografică. El afirmă cu insistență, de mai multe ori, pe diferite pagini, că toate cercetările din perspectiva altor științe sunt neștiințifice și dușmănoase poporului. Toți cercetătorii care au o altă părere decât are Fochi sunt dușmanii poporului (Fochi 1964).

S-a tot afirmat în unanimitate că Miorița înfățișează o întâmplare adevărată, un conflict social, juridic sau „rivalitate amoroasă”, ce se rezolvă prin omorâre și că e un bocet menit să-i ferească pe supraviețuitori de strigoi. Cercetarea anterioară e încununată cu contribuția de 28 de pagini a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței (Eliade 1980: 223-250). Eliade se aliniază la orientarea etnografică, sociologică și juridică, își însușește părerile filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös), ale lui Fochi și ale multor altora, cum că Mioriţa este o baladă despre o întâmplare reală, compusă contra strigoilor. Eliade vede ciobanul ca un om introvertit, contemplativ, resemnat, incapabil de vreo acțiune împotriva ucigașilor săi. Zice că păstorul înlocuiește o realitate tragică cu o imagine înfrumusețată dar amăgitoare, contrară adevărului. Eliade susține că fuga de adevăr a ciobanului e o compensație activă a pasivității sale reale și că denaturarea adevărului duce la o sublimă înfrumusețare a realității. Eliade afirmă că așa au procedat românii întotdeauna: au înfrumusețat istoria României, pentru a suporta mai ușor „teroarea istoriei”. Afirmația lui Eliade e îndoielnică și avertizează străinii că românii își înfrumusețează istoria patriei contrar adevărului.

Eliade prezintă propriul său mesaj, ca și cum ar fi mesajul baciului din Miorița: „... deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (nenumărate invazii barbare de la sfârșitul antichității până în Evul Mediu) sau în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ‚teroarei istoriei’, prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate” (Eliade 1980: 249). Eliade a răstălmăcit mesajul Mioriței în sensul că trebuie să renunțăm la orice apărare militară sau politică față de vrăjmașii țării și să ne lăsăm invadați.

Cu asemenea rezultate ale cercetării de până acum, nici nu e de mirare că asta i-a făcut pe unii dintre noi să creadă că Miorița e dăunătoare individului și națiuni. Unii chiar au propus să aruncăm Miorița la gunoi și să o dăm uitării. Asta vine ca și cum ar zice cineva că obiectele din Tezaurul de la Pietroasa sunt tinichele ruginite și să le aruncăm la gunoi. Cercetarea Mioriței nu se poate opri la nivelul profan (exoteric) și la concluziile dezastruoase, ce denigrează ciobanul. Trebuie făcută o nouă analiză, în care să ținem cont că Miorița este un mit. La nivel esoteric, Miorița nicidecum nu prezintă o tragedie și nicidecum nu putem atribui baciului sau subordonaților lui vreuna din acuzațiile cu care au fost ponegriți de către cercetătorii anteriori.

Analiza Mioriței ca un text esoteric arată că toate variantele ei prezintă o dramatică frământare sufletească despre detașarea de cele lumești și înălțarea sufletului spre cele mai înalte sfere luminoase. Finalul din Miorița descrie sentimentul de fericită contopire sufletească a personajului principal cu divinitatea naturii, nunta cosmică cu Mândra crăiasă, a lumii mireasă, divinitatea supremă din matriarhat și paleolitic. Această unire cu divinitatea se numește hierogamie (nuntă sfântă) și are loc în sufletul omului, oricât ar zice versurile că ar avea loc pe munte sau în cer. Muntele și cerul sunt simboluri pentru aspirațiile spirituale și apar în multe mitologii, ba chiar și în Biblie. În nicio variantă a Mioriței nu există vreo dovadă că acțiunea tragică, ce a întristat întreaga națiune română cât și pe străinii care au citit-o în traduceri, ar fi adevărată. Nimic nu este realitate concretă în Miorița. Totul este simbol cu multiple semnificații. Polisemantismul simbolurilor face ca Miorița să conțină mai multe idei decât cuvinte.

Ciobanul și cei ce au compus Miorița simt în natură prezența unui mister și misterul unei prezențe divine. Ei divinizează natura, îi atribuie suflet și însușiri omenești. Se simt uniți sufletește cu toate câte se văd în natură, ba chiar și cu esența divină a naturii. Spațiul geografic descris în Miorița este o proiecție spre exterior a spațiului interior, din sufletul ciobanului. Știm cu toții că această figură de stil se numește metonimie. Poeții anonimi care au creat Miorița nu știau ce e aia metonimie, dar au știut să îmbine imagini externe și interne, cu aceeași măiestrie ca și Eminescu, Petrarca, Dante sau alți mari scriitori. Spațiul mioritic este atât peisajul din Carpați, cum bine a spus Lucian Blaga, cât și peisajul feeric din sufletul ciobanului, o stare sufletească de fericire atotcuprinzătoare, a oricăruia dintre noi, când admirăm Carpații. Taina sacră din Miorița e misterul sufletului, vieții, morții și nemuririi, o temă mistică fundamentală în istoria literaturii universale și în toate religiile. Acest fenomen este bine studiat de către specialiștii în Știința religiilor.

Richard H. Jones, doctor în filozofie, autor a douăzeci și șase de cărți despre știință și religie, consideră că „Misticismul poate fi o încercare de a scăpa de condiția umană limitată sau, cel puțin pentru un anume fel mistic de viață, poate fi o re-deșteptare pentru a trăi sensul suprem al vieții”. El spune că misticismul fascinează nu numai pe cei care fac exerciții religioase, ci și pe filozofi, deoarece experiențele mistice încearcă să cunoască realitatea absolută, adică ceea ce se ascunde dincolo de cele cinci simțuri¹. Jones spune: „... cei neluminați se bazează întotdeauna pe înțelegerea lor ne-mistică a unor asemenea descrieri a ceea ce e mistic, ca fiind singura adevărată. De aceea descrierile a ceva mistic se vor întemeia întotdeauna pe metafore”².

Miorița conține metafore și alegorii ce se pot înțelege pe două niveluri semantice și trimit gândul unora sau altora pe două tărâmuri diferite: 1. Termenul concret este accesibil oricui și plasează înțelegerea textului pe un nivel exoteric (profan). 2. Însă scopul autorilor anonimi este ca termenul concret să trimită gândul ascultătorilor la termenul abstract, accesibil nu chiar oricui. Abstracțiunile plasează înțelegerea pe un nivel esoteric (tainic și sacru). Miorița a fost concepută de ciobani inițiați în misterele sufletului, vieții, morții, naturii și întregului univers, așa cum erau acestea cunoscute în vremurile arhaice. Metaforele și alegoriile din Miorița se adresează simultan la două categorii de ascultători sau cititori. Atât ciobanilor trecuți prin rituri de inițiere, cât și tuturor celor neinițiați, cum suntem noi toți, azi. Însă azi noi avem avantajul că citim cărțile unor specialiști care au studiat științific fenomenele astea și ne luminăm singuri, citind.

Ni s-a tot spus că Miorița prezintă o crimă pentru jaf și că personajul principal e avertizat, dar nu se opune. Cei care rămânem la sensul concret al cuvintelor, deci la nivel profan (exoteric), înțelegem Miorița ca o acțiune adevărată, tragică, fatalistă, întunecoasă și deprimantă. Cei care deslușim sensul abstract, așadar abordăm nivelul tainic și sacru (esoteric), înțelegem Miorița ca o experiență sufletească a personajului principal. Această experiență lăuntrică este înfățișată ca un rit de inițiere, de trecere printr-o moarte părelnică și simbolică, spre o fericită unire a sufletului omului cu divinitatea pe care o adoră și care întruchipează întreaga natură sau cosmosul.

Nivelul sacru e primordial, pe înțelesul ciobanilor inițiați în misterele religiei lor arhaice. Pe acest nivel abstract, Miorița are un mesaj luminos, pe care numai unii îl pot recepta. Nivelul profan este secundar și se adresează celor profani. Pe acest nivel concret, Miorița prezintă o acțiune tragică, întunecoasă. Așadar, variantele Mioriței conțin metafore și alegorii, ai căror termeni concreți duc la o înțelegere ca o realitate concretă și tragică, cât și la înțelegerea unei realități abstracte: o experiență sufletească, poetică, cu aspect religios, luminos și înălțător.

Cele două niveluri semantice se exclud reciproc, însă ambele au fost concepute simultan și cu un scop bine chibzuit. Țăranii ageri la minte – inițiați sau nu – care ne-au transmis Miorița peste generații, puteau să facă saltul de la termenii concreți la sensurile abstracte din metafore. Cei ce n-au priceput abstracțiunile au modificat versurile după cum li s-a părut lor că ar fi mai bine. Părelnica acțiune din Miorița, desfășurată într-un peisaj geografic, simbolizează o experiență sufletească și spirituală extrem de frumoasă, fericită și strălucitoare, care, de fapt, se desfășoară în peisajul lăuntric, sufletesc, al ciobanului. Nivelul profan a fost alcătuit pentru a proteja taina din nivelul sacru, ca să nu fie accesibilă celor ce nu pricepeau sensul tainic din misterele religioase ale vremii. Și basmele străbune sunt tot texte esoterice, cu caracter sacru. Formula de încheiere a basmelor, când povestitorul spune că aruncă prune uscate în ăle guri căscate, se referă la două categorii de ascultători: cei ce au înțeles abstracțiunile și au rămas cu gura căscată de bucurie, cât și cei ce n-au înțeles abstracțiunile și au rămas cu gurile căscate de nedumerire.

De la paralelismul acestor două niveluri semantice, decurge înțelegerea Mioriței în două feluri diametral opuse. Cercetarea anterioară a coborât înțelegerea Mioriței la cel mai de jos nivel profan, la o interpretare juridică, la o crimă josnică, pentru jaf și la incapacitatea ciobanului de a se apăra. Analiza mea abordează variantele Mioriței ca texte sacre, pe nivel esoteric și propune o nouă înțelegere, din cu totul alt unghi de vedere, mai larg și întru totul luminos. Am analizat sinoptic 973 de variante, prin metoda comparativ-calitativă, care nu s-a mai folosit până acum, și am explicat sensurile abstracte din metafore și alegorii, care una spun și alta vor să zică (Ravini 2017).

Nimic nu este real în Miorița. Toate câte par reale sunt imaginea unor simboluri tainice, dar ușor descifrabile. O serie de elemente, cum ar fi: sfătuirea ciobanilor din Miorița în temeiul unei legi cu caracter religios și cu implicații cosmice, planificarea uciderii la ceasuri sau zile sfinte, în funcție de poziția soarelui, multitudinea nefirească a armelor ucigașe, procedura uciderii, cât și cifrele cu valori simbolice exclud motivele sociale sau juridice și scot în evidență că e vorba de un sacrificiu religios. Faptele la care se gândește ciobanul din Miorița sunt perfect logice ca mimesis, ca o imitație a unei ucideri, în cadrul unui ritual cu aspect teatral. Totul poate fi o reprezentație de teatru popular, în care ciobanul este actor principal și regizor. El își imaginează că va juca rolul unui personaj mitologic, într-o dramă religioasă, o liturghie pre-creștină.

Textul Mioriței nu prezintă o ucidere adevărată, ci scenariul unui ritual religios. Toată acțiunea este imaginară și simbolică. Singura acțiune care are loc în Miorița este convorbirea ciobanului cu mioara năzdrăvană despre o eventuală acțiune ce nu are loc niciodată. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este un alter ego al ciobanului și nicidecum un oracol, cum a afirmat Eliade. Mioara nu se încadrează în fenomenologia oracolelor, ci în fenomenologia călăuzului spiritual (mistagog). La fel cum Virgiliu e călăuz pentru Dante în Divina Comedie sau Mefisto pentru Faust al lui Goethe. Ciobanul își imaginează un ritual ce imită o ucidere. El simte etapele ritualului în suflet, într-o visare poetică, cu ochii deschiși. El își imaginează că mama lui îl va căuta și va întreba de el. Partitura ei de vorbe nu e rostită de ea, ci sunt vorbe imaginate de el. Oricine poate să vadă că în Miorița nu există dovezi sigure despre un omor adevărat, care să fi avut loc cândva undeva, cu caracter religios, ca în sacrificiile analizate de Jones, sau juridic ca în Baltagul lui Sadoveanu.

Dimpotrivă există dovezi că omorul și îngroparea sunt doar planificarea sau proiectul unei drame rituale ca acelea explicate de Victor Turner (Turner 1982). Proiectul nu se efectuează și rămâne o visare cu ochii deschiși, în timp ce ciobanul vorbește cu mioara năzdrăvană. Mioara simbolizează acea parte a sufletului pe care Carl Gustav Jung o numește Anima și e legată de arhetipul matern subconștient (Jung 1941: 191-202). În varianta publicată de Alecsandri, nu degeaba se spune în trei locuri diferite că baciul are mulți câini. De ce îi zice mioara să-și cheme un singur câine (cel mai frățesc și mai bărbătesc) și nu toți câinii? Nici cel mai fioros câine nu l-ar putea apăra de doi vrăjmași. Câinele nu are menirea să îl apere, ci personifică acea parte a sufletului numită Animus, legată de arhetipul patern. Jung ne ajută să înțelegem că Mioara îl îndeamnă pe cioban să participe la drama rituală cu bărbăție. Nicio variantă a Mioriței nu conține o acțiune reală, ci doar acțiuni ce au loc în imaginația ciobanului, pentru a ilustra astfel frământările lui sufletești. În consecință, Miorița nu aparține genului epic, cum s-a crezut, ci genului liric.

În câteva variante ale Mioriței, personajul principal este un erou mitologic, care se lasă ucis, îngropat, pe mormântul lui crește iarbă, mama lui îl reînvie, iar el își reia activitatea. Asemănarea cu alte mituri de la alte popoare antice este izbitoare, însă nu există nicio dovadă de influență de la unii la alții, ci toate pot să fie creații independente și pornesc de la același mono-mit universal al unui zeu ce moare pentru a reînvia în fiecare an, spre binele oricărei societăți arhaice.

În concluzie: Ciobanul din Miorița ne destăinuie că se unește cu frumusețea și iubirea dumnezeiască și astfel timpul se oprește în loc. El obține fericirea și sentimentul nemuririi, măcar pentru o clipă, care însă devine egală cu eternitatea, ceea ce Gilgameș, Faust (deci însuși Goethe, care s-a auto-portretizat în personajul său, la care a scris timp de 60 de ani) sau alte personaje din literatura universală și-au dorit, s-au zbătut să obțină, dar n-au obținut. Performanța spirituală la care a ajuns personajul principal din Miorița n-a mai fost egalată decât de către unele personalități marcante din istoria religiilor și de nenumărați alți oameni rămași anonimi, printre care și autorii Mioriței, ce și-au imortalizat astfel propriile lor experiențe sufletești și spirituale.

Toți avem libertatea să înțelegem Miorița ca un text sacru sau profan, după cum vrem și cum ne place într-o zi sau în altă zi. Avem libertatea să ne întristăm sau să ne înălțăm sufletește împreună cu ciobanul, până la soare, la lună, la stele și la Luceafărul lui Eminescu.

Note:

¹ Mysticism may be an attempt to escape the human condition, or, for at least some one mystical way of life, may be a reawakening to its ultimate significance (Jones 1993: 215)

² Mysticism fascinates philosophers because of the experiences mystics take to be cognitive of ultimate reality (idem: 15).

³ … the unenlightened will always rely upon their nonmystical understanding of such characterisations of the mystical as ‘one’ and ‘reality’. To that extent, positive characterisations of the mystical will always be based upon metaphor. (idem: 122)

Bibliografie:

Călinescu 1986 = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Minerva, 1986 (prima ediţie 1941)

Eliade 1980 = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980

Fochi 1964 = Adrian Fochi, Mioriţa, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1964

Jones 1993 = Richard H. Jones, Mysticism examined. Philosophical Inquiries into Mysticism, Albany, State University of New York Press, 1993

Jung 1941 = Carl Gustav Jung, Seelenprobleme der Gegenwart, Zürich und Leipzig, Rascher Verlag, 1941

Ravini 2017 = Victor Ravini, Miorița. Izvorul nemuririi, București, Editura Alcor EDIMPEX, 2017 (prima ediție 2016)

Turner 1982 = Victor Turner, From Ritual to Theatre. The Human Seriousness of Play, PAJ Publications, A Division of Performing Arts Journal Inc, New York, 1982

Vulcănescu 1970 = Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1970

Miorita, the threat of death and the attainment of immortality

Keywords: Miorița; cioban; George Călinescu; Mircea Eliade; Lucian Blaga; Adrian Fochi; Victor Ravini

The old research of Miorița analyzed it as a profane (exoteric) text and believed that it presented a dirty crime for robbery. The results of researchers are contradictory and dark, discouraging, harmful to the individual and the nation. A new research of Miorita as a sacred (esoteric) text is needed. At the esoteric level, the content is luminous. Miorița presents the detachment of the soul from the worldly and the ascent of the soul towards the purity of heaven. If we don‘t do new research, then we only have the old one.