„Vine o vârstă când se face dalta mai grea”

Constantin OLTEANU: N-o să vă întreb, domnule Zderciuc, aşa cum se-ntreabă tradiţional prin interviuri, despre locul naşterii, despre copilărie şi despre studii. Vă întreb: în sculptură cum poate fi folosită radiera? Că trebuie să aibă şi sculptorii o radieră a lor.

Ion ZDERCIUC: Există probabil şi în sculptură o radieră, dar până-ntr-un punct. Poate cât încă chipul e gând. Poate cât încă nu s-a topit bronzul. Probabil, există. Sculptorii sunt printre puţinii care trăiesc acest dezavantaj. Dar nu e unul definitoriu. Contează gândul, iar gândul nu poate fi dat radierei.

C.O.: Şi totuşi, despre copilărie. Aţi urmat o şcoală de pictură la Ungheni. O tot spuneţi prin interviuri, pomeniţi de profesori care v-au îndrumat, care v-au arătat cum se stăpâneşte linia şi cum se împacă culorile. Ce se întâmpla cu Zderciuc, dacă la Ungheni nu exista o şcoală de pictură?

I.Z.: E şi un joc al întâmplării, recunosc. Unde mai pui că am fost tentat să fac muzică. O armonică ce începea să se lipească de mine şi care ar fi putut să-mi decidă traiectoria. S-a insistat în pictură, chiar dacă atunci, în copilărie, toate se aseamănă mult cu un joc. Un joc cu culori lăsate pe foaie, un joc cu figurine din lut. Eu nu am avut jucării cumpărate de părinţi. De fapt, toţi copiii de-atunci nu prea aveau jucării. Eu le modelam cu mâna mea. Se mira tata când le vedea. Da, seamănă a legendă, a biografie romanţată, dar e purul adevăr.

C.O.: Ce se întâmplă cu copii din satul X sau din orăşelul X unde nu există o şcoală de pictură. Ar putea însemna că şi acolo sunt talente, dar ele nu vor fi descoperite niciodată. Se vor face bucătari sau şoferi, sau jurnalişti.

I.Z.: Multe talente rămân nedescoperite, dar asta nu e de azi şi nu e de ieri. E nevoie de un ochi care să observe copilul care pune frunza pe foaie, care vede culoare din lucruri. Pe mine m-a observat Valentina Antonova, profesoară la Şcoala de pictură din Ungheni. Şi e un nume pe care nu am dreptul să-l uit.

C.O.: Spuneţi că a fost o întâmplare atunci, la Ungheni. Mai târziu v-a urmărit aceeaşi „întâmplare” sau se vedea deja un drum în faţă?

I.Z.: Şi când am fost admis la Academia de Arte Frumoase din Sankt Petersburg tot întâmplare a fost.

C.O.: Lucraţi paznic la Monetnîi Dvor din câte ştiu, dar şi pictură făceaţi.

I.Z.: Tot încercam la pictură şi tot mă muncea gândul acesta – să mă fac pictor. Până într-o zi însă, când un prieten de-al meu a insistat să încerc la sculptură, aşa cum făceam şi sculptură atunci. Fusesem timp de un an de zile asistent la orele de sculptură. Pur şi simplu asistent. Mi-au permis să stau împreună cu studenţii, fără să fiu înmatriculat. Şi am susţinut examenele. Am obţinut note foarte bune şi am fost admis.

C.O.: Acolo, la Ungheni, au fost organizate acum nişte ani câteva tabere de creaţie. Şi au rămas la capătul acestor tabere mai multe sculpturi în parcul oraşului. Ce fac ele, sculpturile lăsate acolo: le amintesc oamenilor de nişte artiştii plastici care au trecut odată pe la Ungheni sau îi face să caute o şcoală de pictură pentru copiii lor?

I.Z.: Înainte de toate, trebuie să spun că şi taberele, şi sculpturile rămase la Ungheni sunt rezultatul efortului sculptorilor, inclusiv al lui Mihai Mireanu, dar şi al primarului de Ungheni Vitalie Vrabie. Au urmat şi alte tabere, în alte locaţii. Inclusiv în Chişinău, la Ciocana, apoi la Moldexpo.

C.O.: Cum se începe o lucrare în granit, în bronz: se vede clar de la bun început cum va arăta sculptura aceea, portretul acela sau e doar o stare la început, o stare care te împinge lângă piatră, lângă forme, lângă bronz.

I.Z.: E o stare, desigur. Că asta înseamnă actul creaţiei. Starea pe care o trăieşti, starea care eşti tu. Cu tot cu gândirea ta, cu tot cu felul cum vezi şi cum înţelegi lumea. Şi cum vrei tu să fie ea. Că un artist vede şi timpul care vine, nu doar timpul care a trecut. O piatră o găseşti pe drum şi poţi să vezi în ea gânduri, forme, asemănări. Brâncuşi spunea că „Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este să ne găsim starea de spirit necesară de a ne apuca de ele”.

C.O.: În Moldova este piatră pentru sculptură?

I.Z.: Da. Multe lucrări sunt făcute din piatră de Cosăuţi.

C.O.: Dar cum înfruntă ea timpul? Că o sculptură are în faţă, de obicei, secole. Şi chiar mii de ani uneori.

I.Z.: E o piatră foarte bună, pentru că ea respiră şi e prietenoasă cu dalta, cu instrumentele noastre de lucru. E caldă. Avem şi granit, pentru cine nu ştie. Granitul de la Soroca. Din păcate, tehnicile de extragere prin detonare nu prea lasă loc pentru creaţie, dar uneori se poate găsi şi acolo piatră bună.

C.O.: Expoziţia din ianuarie curent a fost motivată de ceva anume sau lucrările au nevoie să mai iasă şi ele din când în când din atelier?

I.Z.: Ne mai întâlnim cu oamenii, cu consumatorul de artă, ca să folosesc o expresie luată mai mult de prin magazine. E o expoziţie cu multă dragoste în ea, cu femei, cu nuduri.

C.O.: Nu veniţi în exclusivitate cu lucrări noi?

I.Z.: Majoritatea sunt lucrări vechi, dar care nu au fost expuse. Am lucrări pe care le păstrez în schiţe de cincisprezece-douăzeci de ani. Cu timpul, revin la ele şi pot fi expuse. Pentru mine, lucrările sunt vechi. Doar bronzul e nou.

C.O.: Când faceţi portretele, cum vă alegeţi personalităţile? Vă caută ele sau cum?

I.Z.: Îl am aici pe Horațiu Mălăiele. E cu elemente de caricatură, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Nu ştiu cine la cine a mers. Şi „Bunica”. Şi altele.

C.O.: De cine sunteţi impresionat?

I.Z.: Cândva eram impresionat de Michelangelo. Apoi a urmat Roden, Maillol. Mai târziu – Brâncuşi. Au tot fost.

C.O.: Cineva poate spune că te cauţi, te cauţi, dar nu te poţi găsi pe tine.

I.Z.: Uneori eşti mai nemilos cu piatra sau, pur şi simplu, alte forme cauţi în ea şi te pomeneşti dominat de impresionism. Alteori vrei ceva mai rotund, mai cuminte, mai adormitor.

C.O.: Apropo de Brâncuşi. Am înţeles că aveţi expuse lucrări şi la Târgu-Jiu. Chiar la nişte metri de „Masa Tăcerii”. E un act de curaj să te apropii de „Masa Tăcerii” cu „Masa” ta, adică cu o lucrare de a ta. E greu să întorci privirile vizitatorului de la „Poarta Sărutului” spre sculptura ta?

I.Z.: Cred că e greu, dar e loc suficient. Şi aici nu mă refer la locul de acolo, din complexul muzeistic. Mă refer la spaţiul pe care îl oferă creierul nostru. Sau poliţa aceea pe care adunăm tot ce e cultură, artă.

C.O.: Tot Brâncuşi spunea: Creează ca un Dumnezeu, ordonă ca un rege, munceşte ca un sclav”. Despre toţi creatorii spunea?

I.Z.: Nu doar despre creatori. Dar şi despre ei.

C.O.: Ştiu că aveţi şi pictură. E o etapă care a trecut sau…?

I.Z.: Nu ştiu. Poate o să revin. Cred că o să revin.

C.O.: De ce? Pentru că lucrule pe care le faci fără să le crezi definitorii până la urmă încearcă să te domine?

I.Z.: Cred că vine o vârstă când şi dalta e mai grea, când şi piatra e mai greu de urnit din loc, şi timpul e altfel.

C.O.: Timiditatea care, zic unii că vă stăpâneşte, unde trebuie căutată – în sculptură, în pictură?

I.Z.: Nu ştiu dacă există acolo. Şi în viaţă nu ştiu dacă există. Că sunt mai retras, că găsesc mai multă răbdare… Probabil.

C.O.: Cum e să fii artist plastic, să laşi lucrări pentru mult timp înainte, dar în acelaşi timp să treci pe lângă casa lui Plămădeală şi să o vezi uitată de lume, de guverne şi chiar de artişti?

I.Z.: E o vină a tuturor, desigur. Că e guvern sau că e altceva. Dar până la urmă exprimă o atitudine şi ne exprimă pe noi.

Are în atelier o lucrare peste care văd aruncată o pânză. „De ce e acoperită?”, îl întreb. „E o femeie gravidă”, zice sculptorul. Lucrarea încă nu e terminată şi mi-e ruşine să o las descoperită. Am mai făcut una asemănătoare, demult. A pozat soţia unui prieten cu puţin timp înainte să nască. Lucrarea încă nu e terminată. Copilul are deja optsprezece ani”. Şi trece mâna peste burta din ghips. Te cutremuri, nu ştiu cum, când îşi trece degetele peste burta din ghips.

There comes an age when the chisel becomes heavier”

Keywords: art; Zdreciuc; sculpture; academy; college; exhibition; Brancusi; Chisinau; granite; Cosăuți; thought

The state you live in, the state you are. Everything with your thinking, everything with the way you relate and understand the world. And how do you want her to be? Plamădeala’s house? It’s everyone’s fault, of course. That it’s the government or that it’s something else. But in the end it expresses an attitude and it expresses us. Brâncuși used to say: Create like a God, order like a king, work like a slave”. He said about all the creators.