Scrisoarea Văzătorului (Lettre du Voyant) de Arthur Rimbaud – o nouă traducere în limba română

Scrisoarea aceasta e una dintre cele două, cunoscute ca „ale Văzătorului”, scrise de Arthur Rimbaud (1854-1891) în 1871. Prima, mai scurtă și mai generală, e adresată lui George Izambard, profesorul său la colegiu, care l-a și descoperit ca poet. A doua, pe care v-o propun aici¹, mai detaliată și mai extinsă, îl are drept adresat pe Paul Demeny, un prieten al lui Izambard.

E compusă dintr-o descriere în proză a ceea ce autorul numește „viitorul poeziei” și câteva poeme. Aici, Rimbaud prezintă și fundalul conceptului foarte curios de „je est un autre”/ „eu este un altul” (apărut inițial în prima scrisoare²).

Se pare³ că scrisoarea a fost compilată de Rimbaud din mai multe fragmente, scrise separat și poate chiar cu ocazii diferite. Pentru a le trimite lui Demeny, autorul le-a adunat și le-a adnotat, dându-le aspectul unei scrisori. Demeny a păstrat scrisoarea până la sfârșitul anilor ’90 ai sec. al XIX-lea, când a vândut-o lui Rodolphe Darzens, poet simbolist francez, născut la Moscova.

Am făcut prezenta traducere în baza originalului⁴. La fel ca în ediția în baza căreia traduc, prezint aici din poemele intercalate în scrisoare doar titlul și primul rând. Acestea din urmă – în traducerea lui M. Nemeș⁵. De asemenea, am omis complet și nu am tradus câteva alineate de la finalul scrisorii în care Rimbaud analizează starea poeziei franceze contemporane (la vremea scrierii textului, în 1871) prin prisma ideilor sale.

Ultima, din motiv că unele dintre părerile expuse aici de Rimbaud îmi par de o anvergură ce depășește cu mult contextul poeziei franceze și poate chiar și al poeziei/poeților ca atare. Mai mult, îmi par aplicabile pentru orice autor și/sau creator de produs artistic (oricât de brut ar suna) care tinde spre perfecțiune (sau calitate), având în același timp dorința de a-și păstra onestitatea intelectuală.

În vechea traducere a acestei scrisori în română⁶ sau când scrisoarea e citată⁷, e folosit cuvântul vizionar sau clarvăzător⁸, pentru a reda termenul de voyant. Însă, după cum ambele au și conotații care nu doar că nu se aplică, dar și ar putea activ denatura sensul conceptului pe care, în opinia mea, a dorit să-l transmită Rimbaud, am optat pentru termenul de văzător. Or văzătorul e cel care vede în timp real⁹.

Pentru o mai bună acuratețe în transmiterea sensului, am consultat și traduceri în engleză¹⁰ și germană¹¹ ale acestei scrisori.

Sper ca această traducere să contribuie la sporirea interesului față de corespondența lui Rimbaud în spațiul românofon și să impulsioneze discuția privind necesitatea unei noi traduceri exhaustive a operelor lui în limba română.

* * *

Lui Paul Demeny

Charleville, 15 mai 1871

Am decis să vă ofer o oră de literatură nouă. Încep mai jos cu un psalm de actualitate:

CÂNTEC PARIZIAN DE RĂZBOI

Că-i Primăvară-acum, e clar:¹²

……………………………………………..

A. Rimbaud

– Iată puțină proză despre viitorul poeziei –

Toată poezia antică se încheie cu poezia greacă, viața armonioasă. – De la Grecia la romantism – prin Evul Mediu – au fost doar cărturari, versificatori. De la Ennius la Théroldus¹³, de la Théroldus la Casimir Delavigne, totul e proză rimată, un joc, degradarea și gloria nenumăratelor generații idioate: Racine e cel pur, cel puternic, cel mare. – Dacă i-ar fi suflat peste rime, i-ar fi estompat emistihurile, Divinul Nebun ar fi fost astăzi la fel de neglijat ca și vechiul autor al Originilor. – După Racine, jocul mucezește. A durat două mii de ani!

Nici glumă, nici paradox. Rațiunea îmi inspiră mai multe certitudini la subiect decât a fost vreodată furie în tânăra Franță. În rest, libertate celor noi de a-i condamna pe strămoși: suntem acasă și avem timp.

Romantismul nu a fost niciodată evaluat cum trebuie. Cine l-ar fi evaluat? Criticii! Romanticii, care demonstrează atât de bine că cântecul e atât de rar operă, adică gând cântat și înțeles de cântăreț.

Pentru că eu este un altul. Dacă arama se trezește goarnă, nu e ea vinovată de asta. Acest lucru îmi este evident. Eu asist la nașterea gândului meu: îl văd, îl ascult: fac o mișcare din arcuș: simfonia se tulbură în profunzimi sau iese, dintr-o mișcare, pe scenă.

Dacă vechii imbecili au găsit în Eu doar semnificația lui falsă, noi nu trebuie să măturăm aceste milioane de schelete care, din timpuri imemorabile, au acumulat produsele inteligenței lor chioare, afirmând că sunt autori!

În Grecia, ziceam, versurile și lirele sunt în ritm cu Acțiunea. Ulterior, muzica și ritmurile au devenit jocuri, distracții. Studiul acestui trecut îi încântă pe cei curioși: mulți se bucură reînviind aceste antichități – e pentru ei. Inteligența universală întotdeauna și-a aruncat ideile natural; oamenii adună o parte dintre aceste fructe ale minții: s-a acționat în baza lor, s-au scris cărți: așa a mers totul, omul nu se lucra pe sine, nu era încă treaz sau nu era încă în plenitudinea marelui vis. [Niște] funcționari, scriitori: autor, creator, poet – acel om nu a existat niciodată!

Primul studiu al omului care vrea să devină poet e propria sa conștiință, în întregime. El își caută sufletul, îl inspectează, îl ispitește, îl învață. Din momentul când ajunge să-l cunoască, trebuie să-l cultive! Pare simplu: în fiecare minte are loc o dezvoltare naturală. Atâția egoiști se autoproclamă autori, sunt mulți alții care își atribuie sieși progresul intelectual! – Dar e vorba de a face un suflet monstruos: la fel ca acei comprachicos¹⁴, ce mai! Imaginați-vă un om care își pune și își cultivă negi pe față.

Eu zic că trebuie să fii văzător, să te faci văzător.

Poetul se face văzător printr-o lungă, imensă și rațională dereglare a tuturor simțurilor. [El trece prin sine] toate formele de dragoste, de suferință, de nebunie, el se caută pe sine, el epuizează în sine toate otrăvurile, pentru a păstra doar chintesențele. O tortură inefabilă în care el are nevoie de toată credința, de toată forța supraomenească, în care el devine, printre toți ceilalți, marele bolnav, marele criminal, marele blestemat – și supremul Învățat! – Pentru că ajunge la necunoscut! Pentru că el și-a cultivat sufletul, deja bogat, mai mult ca oricine! El ajunge la necunoscut și atunci când, derutat, încheie prin a pierde temeiul rațional al viziunilor sale, el le-a văzut! Lăsați-l să moară în saltul său prin lucrurile inimaginabile și nenumărabile: vor veni alți muncitori înverșunați; ei vor începe de la orizonturile unde celălalt s-a prăbușit!

– Continuarea urmează în șase minute –

Aici intercalez cel de-al doilea psalm, ca ilustrație: vă rog să vă plecați urechea cu indulgență – și toată lumea va rămâne vrăjită – Am arcușul în mână, încep:

MICILE MELE AMOROASE

Un hidrolat de lacrimi spală¹⁵

……………………………………………..

A. R.

Iată. Și atrageți atenție deosebită că dacă nu mi-ar fi teamă să vă fac să mai cheltuiți 60 de centime pentru poștă – Eu, săracul speriat, care de șapte luni nu am mai avut un singur ban de bronz – v-aș trimite și poemele mele, Amanții Parisului, o sută de hexametri, domnule, și Moartea Parisului, două sute de hexametri!

– Reiau:

Deci, poetul e într-adevăr cel care fură focul.

El e responsabil de umanitate, chiar și de animale. El trebuie să insiste ca invențiile să-i fie simțite, pipăite și ascultate. Dacă ceea ce aduce el de acolo de jos are formă, el dă formă: dacă e inform, el dă informitate. O limbă trebuie găsită.

În rest, orice vorbă fiind idee, timpul unui limbaj universal va veni! Trebuie să fii academician – mai mort ca o fosilă – pentru a perfecționa un dicționar, al oricărei limbi. Slabii vor începe să se gândească la prima literă a alfabetului, ceea ce repede ar putea duce la nebunie!

Această limbă va fi de la suflet la suflet, sintetizând totul: parfumuri, sunete, culori, gând ce atrage alt gând. Poetul va defini cantitatea de necunoscut, trezindu-se la timpul său în sufletul universal: el va da mai mult (decât formularea gândirii sale, decât înregistrarea parcursului său către Progres!). Nemărginirea devenind normalitate, absorbită de toți, el va deveni cu adevărat un multiplicator al progresului!

Viitorul va fi materialist¹⁶, veți vedea! Întotdeauna pline de Număr și Armonie, aceste poeme vor fi făcute pentru a dăinui. În fond, aceasta va fi cumva din nou Poezie greacă! Arta eternă își are funcțiile sale, așa cum poeții sunt cetățeni. Poezia nu va mai fi în ritm cu acțiunea, o va preceda.

Acești poeți vor fi! Atunci când infinita șerbie a femeii va fi distrusă, când ea va trăi pentru ea și prin ea, bărbatul – până atunci abominabil – oferindu-i libertatea, ea va fi poetă, și ea! Femeia va da de necunoscut! Vor fi oare lumile ideilor ei diferite de ale noastre? – Ea va găsi lucruri stranii, inimaginabile, respingătoare, delicioase; noi le vom lua, noi le vom înțelege.

Între timp, să cerem din nou poeților – idei și forme. Toți cei abilitați vor crede curând că au satisfăcut cererea – nu e așa!

(…)

Iată. Deci, eu muncesc spre a mă face văzător. Să încheiem cu o cântare pioasă:

CHIRCIRI

Târziu, când el își simte stomacu-ngrețoşat,¹⁷

……………………………………………..

Ați fi execrabili să nu răspundeți: repede, pentru că în opt zile voi fi la Paris, poate.

La revedere,

A. Rimbaud

Note:

¹ Această traducere am publicat-o inițial pe blogul personal, în August 2019: https://inluntreamea.wordpress.com/. Textul introductiv și notele au fost ajustate pentru publicația curentă. Textul traducerii (în afară de titlurile și primul rând al poemelor), e același. În cursul pregătirii acestei publicații, am descoperit ce n-am reușit să identific în 2019, că totuși scrisoarea aceasta a mai fost tradusă în limba română, respectiv, traducerea mea e deja a doua încercare de a prezenta aceast text fascinant în limba română. Vechea traducere este prezentă în Arthur Rimbaud, Scrieri alese, trad. Petre Solomon și Nicolae Argintescu-Amza (București, Editura pentru Literatură Universală, 1968). Volumul nu e accesibil online. Un fragment al acestui volum, conținând inclusiv și o variantă a traducerii acestei scrisori, e disponibil online aici: „Arthur Rimbaud-Scrisorile Vizionarului”, Scribd (accesat pe 9 august 2022), https://ro.scribd.com/doc/213856839/Arthur-Rimbaud-Scrisorile-Vizionarului. Pentru că am descoperit-o abia acum, nu am reușit să compar și/sau să confrunt traducerea mea cu traducerea din Scrieri Alese.

² Arthur Rimbaud și Antoine Adam, Arthur Rimbaud – Oeuvres Completes, Nouvelle édition, Gallimard, 1972, p. 267-268.

³ „Lettre à Paul Demeny du 15 mai 1871 / Explication linéaire” (accesat pe 3 august 2019), http://abardel.free.fr/petite_anthologie/lettre_a_paul_demeny_15mai1871_explication_lineaire.htm.

⁴ Rimbaud și Adam, Arthur Rimbaud – Oeuvres Completes, p. 269-274.

⁵ Arthur Rimbaud, Opere, trad. Mihail Nemeş, pref. Livius Ciocârlie, București, Polirom, 2003, p. 77-82.

⁶ Rimbaud, Scrieri alese, după: https://ro.scribd.com/doc/213856839/Arthur-Rimbaud-Scrisorile-Vizionarului.

⁷ Titlul scrisorii și un mic fragment, în traducere, sunt în: Mihai Cimpoi, Lumea ca o carte Ideea Europeană, 2015 – ediția eBook, p. 108.

⁸ Titlul scrisorii, în traducere, e menționat scurt în prefață, în: Rimbaud, Opere, p. 7.

⁹ După părerea mea, cel mai bun indicator al faptului că Rimbaud se referă la un tip de vedere în timp real, fie și conceptual, e fraza din scrisoare: „Il arrive à l’inconnu, et quand, affolé, il finirait par perdre l’intelligence de ses visions, il les a vues” – Adică, Poetul a trecut prin tot procesul complicat pe care îl descrie Rimbaud și prin el a ajuns la un moment în care, în timp real, a văzut (și nu neapărat a înțeles ce a văzut, dar a văzut), iar asta îi și indică calitatea lui de văzător, nu de vizionar strategic sau de „clarvăzător”, ci anume de văzător în timp real al lucrurilor, conceptelor care sunt aici și acum, în fața tuturor, dar pe care nu toți le pot vedea.

¹⁰ Arthur Rimbaud, Rimbaud: Complete Works, Selected Letters, a Bilingual Edition, ed. Seth Whidden, trad. Wallace Fowlie (Chicago/London: University of Chicago Press, 2005), p. 372-381.

¹¹ Arthur Rimbaud, Lettres du voyant / Seher-Briefe, ed. și trad. de Werner von Koppenfels, Mainz, Dieterich’sche Verlagsbuchh, 1990, p. 16-44.

¹² Traducerea titlului poemului după: Rimbaud, Opere, p. 77.

¹³ Théroldus/Turold e posibilul autor (sau a fost doar copistul) Cântecului lui Roland, o epopee medievală, cea mai veche operă literară scrisă în limba franceză veche (sec. XII).

¹⁴ Comprachicos – termen introdus de Victor Hugo în Omul care râde, din spaniolă, cumpărători de copii, oameni care în roman furau copii și îi mutilau pentru a-i putea arăta la bâlciuri sau vinde la curți bogate pentru divertisment. Din Omul care râde: „Comprachicos lucrau omul cum lucrează chinezii copacul. Aveau secrete, după cum am spus. Aveau dibăcie. Artă pierdută. Din mâinile lor ieşea o pipernicire ciudată. Era ridicolă şi profundă. Atingeau fiinţa plăpândă cu atâta inteligenţă, încât nici ochiul părintelui n-ar mai fi recunoscut-o…” (Fragment după: Victor Hugo, Omul care râde, trad. Gellu Naum, București, Editura Tineretului, 1961, p. 26).

¹⁵ Traducerea titlului poemului după: Rimbaud, Opere, p. 79.

¹⁶ Rimbaud scria asta cu mult înainte ca conceptul de „materialism” să fi fost instrumentalizat la nivel de stat de totalitarismele secolului XX (URSS et al.). Îmi pare însă curioasă asocierea care mi se creează între un text în care Antonie Bloom argumenta că „materialismul veritabil” ar fi creștinismul (adică o percepție asupra lumii care acum nu e palbabilă, dar Învierea finală așteptată în creștinism e materială, fizică, nu conceptuală) și ideea pe care o urmăresc în scrisoarea lui Rimbaud, că văzătorul vede ceva în timp real, ceva ce nu e neapărat material, dar care are implicații categorice asupra materialului. Tot aici ar fi să adaug că nu e în totalitate clar dacă și în ce a crezut cu adevărat Rimbaud în diferite momente ale vieții sale. Cert e că în scrisorile sale la moartea lui Rimbaud, Isabelle – sora lui, zice că preotul care îl spovedise înainte de moarte a spus că nu a întâlnit niciodată „credință de așa intensitate” – dacă așa a fost, a rămas să știe doar Rimbaud. (Cf. Antonie Bloom, Despre credință și îndoială, ed. Ieromonah Savatie Baștovoi, trad. Mihai Costiș, București, Cathisma, 2007, p. 80. și Isabelle Rimbaud, Reliques, Paris, Mercure de France, 1921, p. 63)

¹⁷ Traducerea titlului poemului după: Rimbaud, Opere, p. 81.

Arthur Rimbaud’s „Letter of the Seer” –  a new Romanian translation

Keywords: Rimbaud; artist; meaning; purpose; Romanian translation; Bordeianu

This work aims to present a new translation from French to Romanian of Arthur Rimbaud’s second, bigger, so-called “Letter of the Seer” (1871). The poetry within the letter is outside of the scope of this translation, as from the translator’s point of view, the concepts described in the letter have relevance far beyond 19th century French poetry and poetry in general. In my opinion, Rimbaud goes much further than that when he introduces and astutely develops the concept of the artist as a seer who can be another even to themselves. This, as emphasized in the letter via the brief, grammatically incorrect, yet deeply meaningful formulation of “je est un autre”. The longer-term aspiration of this translation is to drive additional interest within the Romanian-speaking world to Rimbaud’s correspondence and further the need for a complete translation of his works into Romanian.