O viziune românească asupra ideii de „jurnalist mare”

1. Cititorii îi disprețuiesc pe mercenarii din presă

Atunci când își exercită profesia, jurnalistul trebuie să se lase călăuzit, spunea, în 1912, autorul unui articol din Gazeta Transilvaniei, doar de legi și de conștiință (vezi Teodorașcu 2022: 100). Presa poate fi însă și venală, după cum susțineau unele voci de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Presa venală e, de fapt, o reptilă pusă în serviciul fie al unui individ, pentru a-i satisface acestuia patimele de ură și de răzbunare, fie în cel al guvernelor abuzive, pentru a lăuda fărădelegile pe care acestea le comit zilnic (Burghele 1899: 3). Presa venală „nu cruță nici pe savantul care-și jertfește viața pentru o idee, pentru o descoperire folositoare omenirii, nici pe omul de bine al cărui ideal în lume nu este decât binele semenilor săi” (Burghele 1899: 3). Condeiul mercenarului nu se bucură însă, susțineau aceleași voci, de aprețuirea cititorilor, care-l disprețuiesc. Publicul îl urmează doar pe jurnalistul care e pătruns de rolul pe care-l are în lumea modernă și care e așa de devotat triumfului cauzei pe care o susține, încât, de multe ori, cade victimă patimelor și violențelor ce se dezlănțuie împotriva sa.

Au existat, trebuie spus, timpuri când unui ziarist îi trebuia mult curaj civic, pentru a-și da pe față ideile. De multe ori, acest curaj a fost plătit cu viața sau cu temnița (Burghele 1899: 4). Nu puțini dintre gazetarii noștri de altădată au fost nevoiți să îndure privațiuni istovitoare, ba chiar fatale. Au existat cazuri când, ca urmare a epuizării nervoase de care au suferit, unii profesioniști ai condeiului au murit în casele de sănătate (Clopoțel 1934: 8). Unui gazetar nu i-a fost niciodată ușor să-i convingă pe cititori să-l urmeze. În epoca lui C.A. Rosetti, de pildă, nu erau mulți ziariștii români care reușeau să strălucească, care aveau personalitate (Bacalbașa 1927: 84). Un ziarist putea fi cunoscut pentru talentul său de polemist, pentru fraza lui impecabilă, pentru stilul său. Atunci, faptul că scriitorii își găseau loc în gazetărie nu supăra pe nimeni. Un scriitor de rasă putea fi un ziarist de valoare. Un astfel de ziarist nu putea avea însă o influență prea mare asupra cititorilor, nu se putea bucura de încrederea vreuneia dintre păturile sociale dacă el însuși nu era omul unei convingeri, dacă nu avea statornicie în credințe. Scrisul estetic, așadar, nu-i putea oferi unui gazetar garanția că sufletul popular îl va urma pe el și nu pe un altul, care nu știa să scrie frumos. Cei mulți îl urmau pe cel care scria pe înțelesul lor (Bacalbașa 1927: 84). Așa se făcea că unele texte scrise într-un stil primitiv și incorecte din punct de vedere gramatical plăceau cititorilor (Bacalbașa 1927: 84). Deși poate părea curios, aspectul fizic neplăcut al unui gazetar putea face ca acesta să nu fie simpatizat de cititorii de presă. Un gazetar care nu avea o figură simpatică atrăgea ușor asupra sa antipatii (Bacalbașa 1927: 84). Dacă gazetarul era sărac, situația era și mai gravă. Gazetarul fără avere, care putea totuși să asigure familiei sale un trai decent, era predispus calomniilor. E drept însă că timpul are puterea de a face ca judecata socială să se schimbe. Un gazetar pe care cititorii l-au privit, la un moment dat, ca pe un om de presă mediocru, putea ajunge să fie considerat, după moartea sa, drept unul dintre cei mai mari ziariști români. Cei care-i sunt contemporani unui gazetar nu pot face diferența, atunci când este vorba despre faptele acestuia, între ceea ce e destinat traiului trecător și ceea ce e destinat eternității. Vremea își îndeplinește însă mereu opera. Ea modelează și șlefuiește, curățând, astfel, de pe reputația omului, tot ce e fățărnicie, calomnie sau laudă nemeritată. Un gazetar mare nu este uitat niciodată, chiar dacă opera gazetarului e, în mod obișnuit, lipsită de însușirile vieții îndelungate (Bacalbașa 1927: 86).

La un gazetar, talentul de scriitor era vizibil, în special, atunci când trebuia scris un text de tipul cursivului. Așa-numitul cursiv din gazetărie era, de fapt, articolul care, fără să fie cu totul de informaţie actuală sau de politică, nu era nici cu totul literar, cochetând şi cu gazetăria, şi cu literatura. El lua de la cea dintâi vioiciunea, uşurinţa şi actualitatea, iar de la cea de-a doua lua forma. Într-un cursiv puteau fi găsite de toate: literatură, comentarii ale faptelor ştiinţifice, geografie, istorie, dar mai ales curiozităţi, iar acestea erau luate, de obicei, din izvorul bogat al faptelor diverse. Un gazetar inteligent şi fin, care era dublat și de un scriitor de talent, ştia să scoată de sub crusta aspră a fenomenului banal şi zilnic semnificaţia lui omenească (Șuluțiu 1943: 438).

Ziariștii, oricât de mari au fost numele lor, nu au dus niciodată lipsă de acuzații nejustificate. Unele voci au susținut chiar că rostul ziaristului în societate e neclar (Drimmer 1917: 1). Cel care se dăruiește cu adevărat scrisului devine, se arăta într-un text din 1944, un blestemat, pentru că meseria scrisului nu e deloc uşoară. Chiar dacă scrisul îi aduce multă nefericire, el nu se va gândi niciodată să-şi schimbe meseria (Teodorașcu 2021a: 44). Scriitorul la ziar care are valoare nu acționează niciodată ca un mercenar, nu face niciodată trafic cu sentimentele și convingerile sale (Chendi 1910: 2). Trebuie spus aici că nu au fost niciodată puțini cei care, deși erau înzestrați cu talent gazetăresc, au luat decizia, din diferite motive, de a renunța la ziaristică și de a îmbrățișa o altă profesie.

2. Ziarul, prietenul fiecărei case

Un ziar, pentru a avea viață lungă, trebuie să respecte, se arăta într-o lucrare din 1928, două reguli. Prima regulă e aceea de a se conforma, în permanență, gustului cititorilor. Cea de-a două regulă e aceea de avea mereu o înfățișare modernă (Dafin 1928: 71). Presa noastră de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începtul secolului următor nu cunoștea, se arăta în aceeași sursă, șantajul. Ziarele din Iași sau București, de pildă, nu adăposteau prin redacțiile lor indivizi certați cu morala sau cu justiția, pentru că atunci jurnalismul era socotit ca un apostolat. Gazetarii scriau din convingere și aveau același țel, acela de a lumina, în mod cinstit, fără nicio preocupare de ordin material, opinia publică. Campaniile duse împotriva oamenilor politici aveau un aspect civilizat, iar gazetarul lovea, cu convingere și cu dovezi clare, doar acolo unde era nevoie să se lovească (Dafin 1928: 59). Într-un articol din „Țara noastră” se arăta, în 1938, că cinstea gazetărească se afla în strânsă legătură cu valoarea umană a proprietarului de gazetă (Fundo 1938: 151). Octavian Goga spunea că presa din trecut avea ca țintă, pe care singură și-o stabilise, să fie plămânul prin care respira un popor dornic să se smulgă dintr-o viaţă patriarhală şi să se adapteze formelor din Apus. Principala preocupare a presei era, așadar, aceea de a fi o tribună de idei, latura comercială a ziaristicii fiind pe planul al doilea pentru ziariștii de atunci (vezi Teodorașcu 2020: 145).

Dintr-o lucrare apărută în 1928 aflăm că un gazetar, dacă dorea să se afle printre cei mai buni gazetari din țară, trebuia să posede, pe lângă o inteligență vie și o cultură solidă, darul de a mânui bine și cu ușurință condeiul. Textele unui gazetar de frunte erau, așadar, pline de fond, iar ca formă nu lăsau nimic de dorit. Gazetarul care dorea să fie un prim-redactor deosebit trebuia să fie, în primul rând, un coleg excelent cu ceilalți gazetari din redacția în care lucra. Apoi, el trebuia să posede calități și aptitudini deosebite. Dincolo de a știi a scrie bine, într-o formă care să atragă imediat atenția cetitorului, un prim-redactor trebuia să aibă și ceva talent în ale politicii (Dafin 1928: 64-65). Un bun scriitor la gazetă putea fi și cineva care nu era gazetar de meserie. Își putea găsi loc în coloanele unei gazete și un fin intelectual. Un astfel de om de presă știa cum să dea loviturilor vehemente o formă politicoasă. El nu avea nevoie să folosească expresii jignitoare, pentru a se face ascultat de cei pe care-i combătea. Un gazetar din această categorie avea ca principală caracteristică independența de caracter și de gândire (Dafin 1928: 66-67).

Cel care-și dorea să fie un mare reporter trebuia să dea dovadă, în primul rând, de o mare hărnicie. Apoi, el trebuia să dețină abilitatea de a-și crea relații întinse în instituțiile pe care trebuia să le acopere. Reportajul lui trebuia să posede un farmec deosebit. Deși nu-i era necesară cultura cu care trebuia să fie înzestrat un bun redactor, el trebuia să aibă un nemărginit bun simț, trebuia să fie un om al datoriei și trebuia să fie mereu dornic de a-și împrospăta cunoștințele (Dafin 1928: 69). Reporterul cu adevărat deosebit știa că reportajul nu trebuia să fie un mijloc pentru realizarea unui șantaj (Teodoraşcu 2021b: p. 52). Informațiile aduse de reporter în coloanele unui ziar aveau doar scopul de a aduce la cunoștința cititorilor diferitele întâmplări care se petreceau în oraș, în județ sau în țară (Dafin 1928: 70).

Era foarte important ca un reporter să nu comită „nedelicateți gazetărești”. Iată un exemplu de nedelicatețe gazetărească: „Reporterul din Iași al ziarului Dimineața a luat un obicei foarte straniu de un timp. Citește în revista noastră câte ceva care-i place, reproduce integral, dar nu spune de unde ia. Așa a luat mai deunăzi o notă a mea privitor la tineretul partidelor și a dat-o drept interviu; așa procedează acuma cu articolul prof[esorului] Gracosky, pe care îl reproduce întreg, tot sub formă de interviu (... «d[omnul] Gracosky ne-a făcut următoarele precizări» și astfel «a încheiat d[omnul] prof. dr. Gracosky»). Socotim că procedarea asta este necorectă. Noi nu ne supărăm că se reproduc articolele noastre; dăm voie oricui s-o facă, dar de ce să nu spuie să sunt luate din Însemnări ieșene? Atragem atenția Redacției” (Gr. 1936: 251).

Existau însă și situații când reporterii de la publicații diferite lucrau împreună, folosind sistemul cunoscut sub numele de cartel, pentru a intra mai ușor în posesia unor informații. Acest lucru se întâmpla mai ales atunci când era vorba, arăta Emil Samoilă, de realizarea unui anumit tip de reportaj (reportajul la autoritățile de stat) (Samoilă [1932]: 88).

Pentru breslașul gazetar, cinstea era mai presus de orice, iar când susținea o chestiune, o făcea cu toată inima. Gazetarul trebuia să înfrunte cu bărbăție atacurile ce-i erau aduse și să nu le rămână atacatorilor săi dator cu răspunsuri (Dafin 1928: 72). Articolele unui gazetar puteau fi dezarmante și dacă nu ocupau multe coloane. Tonul vehement și câteva expresii tari îi erau de ajuns pentru a face ca un adversar să nu mai poată riposta. Gazetarul care era mare nu se lăsa intimidat de nimeni și nu ceda în fața nimănui, atunci când credea cu tărie în ceea ce scria. El trebuia însă să dețină și curajul de a-și accepta greșelile, mai ales atunci când argumentele adversarilor săi erau de necontestat (Dafin 1928: 73). În rândul gazetarilor mari își putea găsi loc și un ziarist diletant. Era însă necesar ca acesta să dețină niște calitățile speciale. Un astfel de ziarist trebuia să fie inteligent, cult, îndrăzneț, bun vorbitor și trebuia să aibă măsura unui articol de ziar. Un articol care se întindea pe prea multe coloane, oricât de bine era el scris, rămânea, cel mai adesea, necitit, iar rostul unui articol este să fie citit (Dafin 1928: 77-78). Un gazetar mare era capabil să scrie repede, despre orice, cu claritate în exprimare, să dea unui text proporția ce i se cuvenea, după însemnătatea faptului relatat în el, și să furnizeze doar informații de actualitate. Era necesar ca puterea lui de muncă să fie una ieșită din comun.

O gazetă, pentru a fi considerată bună de către cititori, nu putea să se mărginească la un articol de fond, oricât de bine ar fi fost el scris (Dafin 1929: 13). Gazetarul trebuia să fie mereu pregătit să pornească în căutarea subiectelor despre care cititorii săi doreau să citească (Minulescu 1969: 46-47). Important pentru un ziar era, se arăta într-o lucrare apărută în 1934, să-și asigure tirajul reclamat de nevoile editurii. Dacă această chestiune era rezolvată, se putea vorbi despre existența independenței morale a unui ziar. Prezența acestei independețe morale încuraja critica dreaptă, neinteresată, obiectivă, de nivel înalt, din coloanele de ziar (Clopoțel 1934: 18). Gazetele noastre din trecut n-au fost angajate doar pe frontul luptei politice. Ele au fost o adevărată școală culturală și literară a mulțimilor. Gazetele „au contribuit la sporirea simțului de solidaritate și democrație, precum și la răspândirea și consolidarea limbii literare, propagând aversiune împotriva străinismelor, barbarismelor și provincialismelor supărătoare” (Clopoțel 1934: 18). Frumusețea cea mai însemnată a ziaristicii noastre din trecut era însăși profunda iubire față de popor, adâncirea legăturilor cu păturile rurale și periferiile urbane. Ziaristica de altădată era, spunea autorul aceleiași lucrări, pătrunsă de un simț puternic de abnegație și idealism. Ziaristica de altădată propaga o moralitate superioară, o cinste profesională desăvârșită, fiind, așadar, un exemplu demn de urmat pentru presa din viitor. Nimic din ceea ce a însemnat activitatea unui ziarist din trecut nu a fost lipsit de importanță. O istorie culturală și politică solidă a poporului român nu poate fi scrisă fără consultarea activității ziarelor și a ziariștilor: „A fost o permanentă împletire, interpătrundere, o identificare. Ziaristul a fost de cele mai adeseori un salahor anonim. El a fost soldatul necunoscut din acele vremuri. Știri mărunte, date umile, note prizărite nu sunt fără importanță pentru zugrăvirea felului de stări contemporane” (Clopoțel 1934: 20).

Ziarul era prietenul fiecărei case, iar foloasele pe care ziariștii le-au adus întregii țări au fost incalculabile (Drimmer 1917: 1). Printre datoriile presei se aflau și „popularizarea ştiinţelor, a ideilor politice şi sociale, îndemnarea la ordine şi disciplină şi la păstrarea caldă a entuziasmului şi a încrederii în viitor” (Chendi 1910: 1). Presei i se cerea și să-și asume datoria „de a fi un îndreptar practic în ale limbii, un corector al gustului public şi al simţirii, în sfârşit, izvorul cel mai cuprinzător de întărire a energiei naţionale” (Chendi 1910: 1).

După cum un obraz este mereu și o oglindă, care reflectă nu numai sentimentele unui om, ci și pe cele ale părinţilor, ale rudelor şi chiar ale prietenilor acestuia, tot astfel, spunea autorul unui articol din 1939, trăsăturile fizice ale unei gazete exprimă nu numai caracterul moral al onorabilei redacții, ci, uneori, și pe cel al întregului popor, din mijlocul căruia a luat naștere gazeta (Suchianu 1939: 196).

3. Cuvinte de final

Rolul deținut de presă este unul imens, nu doar într-un stat anume, ci în întreaga lume. Presa este cea care despică toate faptele ce au loc pe întreaga planetă. Ea este, se arăta în textul unei conferințe susținute, în 1899, de G.G. Burghele, reflexul tuturor ideilor. Cu rapiditatea fulgerului, presa comunică omenirii informațiile ce-i sunt împărtășite de istoric, de filosof, de filolog, de poet, de literat etc. Presa nu trebuie privită doar ca un mijloc puternic de răspăndire a gândirii sau ca un curier rapid al faptelor, ideilor și doctrinelor, ci și ca un auxiliar al oricărui progres. Presa absoarbe totul, indiferent că vorbim despre politică, chestiuni sociale și economice, finanțe, literatură sau despre artă. Ea are primul şi ultimul cuvânt despre orice temă aflată în discuție. Presa pregăteşte atât războiul, cât şi pacea. Presa are puterea de a decide, se mai arăta în sursa precizată mai sus, soarta întregii omeniri. Toți cei care se află astăzi în fruntea statelor lumii știu că nu pot conduce fără ajutorul acestui mare areopag care se numește presă (Burghele 1899: 10-12). Este necesar ca presa să fie liberă, pentru că atât adevărul, cât și eroarea trebuie să fie discutate. Pentru jurnaliștii care aleg să abuzeze de libertatea presei, există o pedeapsă grea: disprețul omului onest și drept (Burghele 1899: 15-16).

Publicul este judecătorul de care jurnaliștii trebuie să se teamă cel mai mult. El are puterea de a da sentințele cele mai grele (Mille 1907: 1). În ochii acestui judecător, crima cea mai de neiertat pe care un jurnalist o poate făptui e aceea de a nu apăra nicio cauză, de a nu se pune în slujba niciunei idei, făcând jurnalism doar pentru binele propriu, după un plan izvorât din registrele contabilității (Teodorașcu 2021a: 7). Nu trebuie uitat însă că fiecare societate are presa pe care o merită (Fundo 1938: 151; Teodorașcu 2014a: 26).

Un jurnalist de valoare trebuie să fie mereu conștient de faptul că el este și un ajutor al istoricului de mâine (Teodorașcu 2014b: 91). Jurnalistul nu doar colecționează cu intensitate faptele la care asistă, ci le și dă acestora interpretarea ambiției spirituale din momentul în care s-au produs (Șeicaru 2007: 133-134).

Bibliografie:

Bacalbașa 1927 = C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată. Vol. 1 – 1871-1884, București, Editura Ziarului „Universul” Soc. Anonimă, 1927

Burghele 1899 = G.G. Burghele, Rolul presei în stat. Conferință dezvoltată la 17 ianuarie 1899, în «Ateneul român» din Dorohoi, Dorohoi, Librăria și tipografia I.L. Bercovici, 1899

Chendi 1910 = Ilarie Chendi, Presa noastră națională, în „Tribuna”, anul XIV, 14/27 iulie 1910

Clopoțel 1934 = Ion Clopoțel, Figuri reprezentative de la noi, notă introductivă – Vasile Goldiș, Cluj, Institutul de arte grafice „Ardealul”, 1934;

Dafin 1928 = Ioan Dafin, Iașul cultural și social. Amintiri și însemnări (I), Iași, Viața Românească, 1928

Dafin 1929 = Ioan Dafin, Iașul cultural și social. Amintiri și însemnări (II), Iași, Viața Românească, 1929

Drimmer 1917 = Carol Drimmer, Ziaristul, în „Fulgerul”, anul IX, nr. 48 (497), 16 octombrie 1917

Fundo 1938 = C. Fundo, Presa pe care o merităm, în „Ţara Noastră”, anul XVII, nr. 5, 19 martie 1938

Gr. 1936 = P. Gr., Nedelicatețe gazetărească, în „Însemnări ieșene”, anul I, nr. 6, 15 martie 1936

Mille 1907 = Const. Mille, Un mişel şi un ziar le fel. Ziaristică ori negustorie, în „Adevărul”, anul al XIX-lea, nr. 6514, 12 octombrie 1907

Minulescu 1969 = Ion Minulescu, Bucureștii tinereții mele... Reportaje și impresii, antologie de Mioara Minulescu, prefață și note de Emil Manu, Editura Tineretului, 1969

Samoilă [1932] = Emil Samoilă, Ziaristica, Atelierele „Adevărul”, [1932]

Suchianu 1939 = D.I. Suchianu, Actualități culturale europene, în „Revista Fundațiilor Regale”, anul 6, nr. 10, 1939

Șeicaru 2007 = Pamfil Șeicaru, Istoria presei, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2007

Șuluțiu 1943 = Octav Șuluțiu, Pe margini de cărți, în „Revista Fundațiilor Regale”, anul 10, nr. 11, 1943

Teodorașcu 2014a = Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galați, Editura „Zigotto”, 2014

Teodorașcu 2014b = Fănel Teodorașcu, Pamfil Șeicaru, Bcurești, Editura „Ars Docendi”, 2014

Teodorașcu 2021a = Fănel Teodorașcu, Gazetărie și literatură. Studii, Iași, Editura „Institutul European”, 2021

Teodorașcu 2021b = Fănel Teodorașcu, Journalism does not fit everybody. Two points of view, în „Acta Universitatis Danubius. Communicatio”, Galaţi, Editura Universitară Danubius, Vol. 15, No. 2/(2021)

Teodorașcu 2022 = Fănel Teodorașcu, When any journalist used to carry a detective lens in his pocket, în Iulian Boldea (ed.), Culture in globalization: identities and nations connected. Section: Communication, Journalism, Education Sciences, Psychology and Sociology, Târgu-Mureș, „Arhipelag XXI” Press, 2022.

A Romanian view concerning the idea of „great journalist”

Keywords: journalism; newspaper; literature; the history of press; journalist

In this research, we will investigate what some Romanian authors from the past wrote about the virtues a journalist had to possess in order to be recognized as a great journalist. In this regard, we read many volumes, brochures and press articles signed by authors such as C. Bacalbașa, Ioan Dafin, Ilarie Chendi, Ion Minulescu, Ion Clopoțel etc. The texts used by us here refers to the Romanian press from the period between 1871 and 1943.