Hersonul de lângă noi – un domn fanariot pe meleaguri străine: Manole Giani Ruset (Rosetti; Γιάννης Ρουσσέτος)
Orașul Herson, având înainte de invazia rusă din 24 februarie 2022 aproximativ 280 000 de locuitori, se află pe malul drept (vestic) al cursului inferior al Niprului, la aproximativ 25 km de gura de vărsare a fluviului. Cetatea Herson a fost întemeiată în 1778 de feldmareșalul Gr.A. Potemkin ca o fortăreață pentru a proteja țărmul Mării Negre, cucerit de Rusia în urma Războiului ruso-turc din 1768-1774, fiind numită după orașul antic grec Chersonesos din peninsula Crimeea (la vest de Sevastopol). Orașul-cetate a devenit ulterior un important port fluvio-maritim pe Nipru, fondat de acel principe, care și-a găsit moartea pe meleagurile Moldovei (5/16 octombrie 1791)1 – Grigori Potemkin, fiind înmormântat la Herson (cripta prințului a fost zidită în Catedrala Sf. Ecaterina sau Biserica Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, numită și Catedrala Spasski – prima biserică ortodoxă din Herson). Catedrala a fost construită între 1781 și 1786 sub supravegherea nemijlocită a lui Potemkin și a fost sfințită în onoarea Ecaterinei de Alexandria, al cărei nume îl purta împărăteasa rusă Ecaterina cea Mare. Edificiul este încărcat cu simboluri arhitecturale, dezvăluind semnificația întemeierii și numelui orașului Herson – asociate cu Bizanțul, cu creștinarea Rusiei, cu Proiectul grecesc al Ecaterinei a II-a (care includea intenția de cucerire a Constantinopolului).
Hersonul, rămânând și în prezent un important centru socio-economic și militar din sudul țării, situat strategic pe malul Niprului, a fost singura capitală regională a Ucrainei care a căzut foarte repede, fiind capturat la începutul lunii martie 2022 de agresorii ruși. La începutul lui septembrie, trupele ucrainene au lansat o contraofensivă puternică în regiunea sudică și au eliberat orașul Herson pe 11 noiembrie 2022. De la sfârșitul lunii octombrie, administrația de ocupație rusă a scos din Herson monumente ale unor personaje istorice din perioada Imperiului Rus, expoziții și fonduri ale muzeelor orașului și chiar rămășițele unuia dintre fondatorii orașului – prințului Grigori Potemkin2.
Numele acestui oraș, care este prezent actualmente deseori în știrile internaționale de pe frontul de sud-vest al Ucrainei, este indispensabil legat de viața și activitatea unor reprezentanți ai elitelor politice românești – greci fanarioți, printre care chiar domni ai Principatelor Române. Un șir de principi fanarioți, fugari în Imperiul Rus, au fost prezenți pe pământurile Ucrainei – Alexandru Mavrocordat-Firaris, Manole Ruset (Giani-Rosetti), Constantin Ypsilanti, Alexandru Hangerli ș.a.3. Imperiul Rus a contat în promovarea politicii sale de expansiune politică și economică pe reprezentanții loiali ai diasporei elene, în primul rând pe persoanele implicate în politică (dragomani, domni, mari comercianți, fețe bisericești ortodoxe), care puteau fi utili sau în calitate de factori decizionali influenți. De remarcat că, în Rusia, emigranții politici din Imperiul Otoman și din statele vasale au primit ranguri asemănătoare sau similare cu cele pe care le aveau în patria lor.
„Legitatea” înălțării şi decăderii, gloriei şi uitării poate fi urmărită analizând viața multor emigranți politici din Principatele Române, care și-au găsit refugiu în ţări străine. Exemple elocvente ne pot servi şi destinele domnilor Moldovei și Țării Românești refugiați în Rusia: D. Cantemir (1711), Grigore III Ghica (1770), Alexandru Mavrocordat-Firaris (1787), Em. Giani-Rosetti (1789), Constantin Ypsilanti (1807) – despre care diplomații ruși menționau la începutul secolului al XIX-lea că „principii Cantemir, Ghica, Mavrocordat și Ypsilanti și-au găsit refugiu în Rusia”4.
Agravarea relațiilor ruso-turce în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a dus la activarea și promovarea chestiunii grecești în politica rusă. Evenimentele militare din cadrul Războiului ruso-turc din 1768-1774 și al Războiului ruso-austro-turc din 1787-1791 au contribuit la dezvoltarea mișcării de eliberare națională în Grecia, precum și la întărirea influenței ruse în societatea elenă. Rezultatul războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost apariția unor noi comunități grecești în Imperiul Rus. Politica oficială a guvernului rus față de imigranți a fost în mare măsură determinată de dorința de a-și consolida influența în rândul poporului grec.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a implicării statelor europene în abordarea Problemei grecești, această chestiune a căpătat statutul de obiect al politicii internaționale, iar procesul rezolvării sale a devenit mai activ. Ideile geopolitice ale politicii ruse și vectorul grec au fost reflectate în „Proiectul grecesc” al Ecaterinei a II-a5. Acest plan, documentat în izvoarele istorice, este o dovadă certă a interesului sporit al Imperiului Rus pentru problematica și spațiul din sud-estul Europei. Proiectul grecesc în sine pare a fi un aranjament real pentru o soluție cardinală a problemei grecești, doar că situația internațională nu le-a permis autorilor săi să-l implementeze. Ideea principală a proiectului Ecaterinei a II-a – restaurarea statului grec, sub dominația dinastiei Romanovilor, a fost, de fapt, problema centrală a chestiunii grecești, văzută prin prismă rusească. Influența ideilor Proiectului grec asupra politicii ruse în chestiunea grecească poate fi urmărită de-a lungul întregii perioade a începutului secolului al XIX-lea.
Din galeria domnilor fanarioți fac parte și unele figuri istorice, care sunt mai puțin sau doar în linii generale cunoscute și studiate de către cercetători și care au fost implicate în politica Orientală a Imperiului Rus. Unul dintre aceste personaje încă „puțin valorificate” din Lista domnilor români care s-au perindat pe meleaguri străine este și principele fanariot Emanuel Giani-Rosetti (Manole Ruset), despre care cunoscutul genealogist C. Gane scrise că „figura acestui quasi-voievod rămăsese până acum destul de enigmatică și, în tot cazul, nu fusese măcar schițată de istoricii noștri”6.
Astfel, cele două domnii de scurtă durată ale lui Emanuel Giani-Rosetti – una în Țara Românească (se află efectiv la București din luna iunie până în noiembrie 1770) și alta în Moldova (iulie 1788 – martie 1789), au revenit unor timpuri extrem de grele din istoria Principatelor Române, perioadei Războiului ruso-turc din 1768-1774 și а Războiului ruso-austro-turc din 1787-1791.
Despre anul de naștere al lui Emanuel (Manolaki sau Маnоlе) Rosetti în istoriografia română și în cea greacă se cunoștea doar că s-a născut în primul sfert al secolului al XVIII-lea, la Constantinopol. Era fiul Eufrosinei (fata lui Nicolae Ruset și a Mariei, fiica lui Bașa-Mihailopul) și al unui preot numit Ion Giani. Din căsătoria sa cu Ralița (sora lui Grigore III Ghica, omorât la 1777) а avut о fiică Smaranda.
Până a ajunge la prima sa domnie din București, Manole Giani-Rosetti i-a servit pe mai mulți demnitari și domni fanarioți – Constantin Racoviță, care îl aduce prima dată în Moldova; baș-capuchehaia Nicolae Suțu, cu care vine la Iași, la 1761; Grigore Callimachi; Grigore al III-lea Ghica, care îl aduce la București.
Diplomatul francez Francois, baron de Tott în Memoriile sale, publicate la 1785, inserând un șir de prețioase observații de ordin general, ni-l prezintă și pe Manole Giani-Rosetti, pe care l-a cunoscut personal în mediul său constantinopolitan: creionându-i atât caracterul, cât și modul de viață al acestui demnitar fanariot, ce îmbina obiceiuri grecești și orientale, manifestate și printr-o „proastă tratare” a slugilor sale7. Caracterizându-l ca pe o personalitate care i s-a părut să fie „cu mai multă minte și cunoștințe decât compatrioții săi”, de Tott a sesizat că principalul scop al lui Giani Rosetti era să se mențină la cârma puterii. De aceea, principiile declarate erau repede date uitării, chiar dacă deseori se apela la „fidelitate”, „promisiuni de atașament” etc. Iar ulterioara lui avansare la tronul Țării Românești nu trebuie să ne mire, precum și nici sfârșitul cârmuirii sale în Moldova (când va trăda, fugind la ruși). Relevante se prezintă, din acest unghi de vedere, discuțiile purtate între baronul de Tott și eroul nostru, precum și concluziile călătorului străin în legătură cu trecerea fanariotului în serviciu de la un stăpân la altul: împrejurările l-ar fi putut face scuzabil, dacă el însuși nu și-ar fi agravat vina, prin protestele sale declarate privitor la onoare și fidelitate. Astfel, concluzia baronului la acea dată era că „Acest om a devenit el însuși domn al Țării Românești în timpul ultimului război turcesc (1768-1774 – n.n.); dar această poziție a fost folosită mai mult pentru intrigi decât pentru a-și arăta talentele și l-am pierdut din vedere în întunericul în care intră toate aceste ființe efemere pe care avariția despotului le face să strălucească pentru o clipă...”8.
Putem urmări etapele principale ale carierei politice а viitorului voievod, care sunt următoarele9:
1755 – serdar al Chișinăului; 1756 – vel serdar; 1756-1757 – spătar și capuchehaia domnitorului Scarlat Grigore Ghica; 25 mai 1759 - 14 decembrie 1760 – vel postelnic; 1765 – spătar și serdar de Orhei; 1769-1770 – serdar de București; caimacam de Craiova. În toiul luptelor ruso-otomane, când rușii ocupă Bucureștiul, iar domnul Grigore al III-lea Ghica fuge în Rusia, serdarul Manole ceruse domnia Țării Românești.
În funcția sa de ban al Craiovei el curăță cele cinci județe din dreapta Oltului de „volintiri” (numiți și „stupai”), făcând două încercări nereușite (la 26 ianuarie și la 5 februarie 1770) de a ocupa Bucureștiul. Către 1770 (primăvara) loialitatea sa față de Poartă și banii dați dregătorilor otomani din Vidin, Rusciuc (cărora le-a promis câte 100 de pungi) și cadiilor de pe marginea Dunării îi aduc domnia Țării Românești. Însă poate intra în capitala Țării Românești abia în iunie 1770, pentru ca deja la 25 (14) noiembrie, când din nou vin rușii, să se retragă peste Olt.
Privită în ansamblu, această primă domnie a lui Giani Rosetti, fiind „ocazională”, poate fi apreciată totuși ca una „necesară” țării într-o perioadă atât de grea precum a fost cea a războiului și ocupației străine. După cum scria și N. Iorga, acest domnitor, având „trecătorul scaun în stăpânire” și fiind susținut de trupele otomane, „a cruțat țării (ceea) ce ar fi putut să iasă dintr-o administrație a turcilor înșiși”10.
În timpul noului război declanșat de otomani la 5/16 august 1787, Manole Giani Rosetti, „împotriva voinței lui, și tot atât de nenorocos ca și întâia dată”11, este numit de Poartă domn al Moldovei, la 11 mai 1788.
Medicul și naturalistul Baltazar Hasquet (?-1815) ne-a lăsat următoarea consemnare despre noul domn al Moldovei: otomanii „au instalat ca domn pe un alt grec, numit Manole, născut la Constantinopol, care constituie o excepție față de ceilalți fanarioți (din cauza bunătății sale), care nu s-a bucurat, însă, mult de domnie – această regiune ajungând nesigură din toate părțile”12.
La fel ca și cu 18 ani în urmă, în sarcina voievodului stătea organizarea ripostei împotriva dușmanilor Porții. Deja la 12 iunie, el lansează o Proclamație adresată „moldovenilor”, în care le aduce la cunoștință despre învestirea sa și sarcina de a-i alunga pe dușmani din țară13. Împreună cu N. Mavrogheni, trupele otomane și cele ale tătarilor, sunt siliți însă, în fața armatelor aliate ruso-austriece, să evacueze Iașiul (la 3 septembrie 1788). Îl mai întâlnim și în decembrie 1788 participând, alături de trupele turco-tătare, la luptele din Moldova, în vederea încercării de a-i alunga pe ruși din capitală14.
Ulterior, Manole Giani-Rosetti este trimis la Galați să organizeze apărarea orașului. Ajungând la fața locului, i-a fost suficientă o privire asupra fortăreței și garnizoanei otomane ca să înțeleagă că nu există sorți de izbândă în fața trupelor lui Rumeanțev15. Bătrânul voievod, cu o bogată activitate politico-militară în spate, având și un „spirit clarvăzător”, și-a dat seama că rămânând loial Porții el nu va putea face față contra armatei superioare a Rusiei. Totodată, neavând nicio garanție că va mai putea urca treptele tronului domnesc, el decide, până la urmă, că mai bine ar fi să-și păstreze cel puțin capul pe umeri. Precum scrisese și Th. Blancard, dându-se în brațele Rusiei – domnul fanariot avea șanse de 99% ca „să moară liniștit în patul său”16. Astfel, într-o noapte întunecoasă, el fuge clandestin, însoțit de doar câțiva prieteni, din tabăra de la Galați și se prezintă feldmareșalului Rumeanțev, care îl primește cu onoare. De la Iași este îndreptat să trăiască la Herson cu o pensie viageră de 6 000 de ruble pe an17.
Evenimentul s-a produs, probabil, în februarie sau la începutul lunii martie, deoarece, deja la 17 martie 1789, N. Mavrogheni adresează moldovenilor, în legătură cu „așa-zisul prizonierat”, o Proclamație. În ea condamnă trădarea și dezertarea voievodului, chemând locuitorii să rămână la casele lor, asigurându-i că el este însărcinat să ocupe Țara Moldovei și să protejeze supușii („rayalele”)18.
Lesne se înțelege că motivele trădării și fugii domnului fanariot se explică printr-un șir de factori: securitatea propriei vieți; incertitudinea unei perspective clare politico-administrative în Principatul Moldovei; impactul războiului asupra carierei sale (realizată deja la maximum în cadrul Imperiului Otoman), precum și asigurarea unei bătrâneți liniștite și poate chiar și obținerea unor eventuale promisiuni substanțiale din partea noii puteri ocrotitoare – Imperiul Rus (venituri, posturi etc.). Posibil că din motive de securitate domnul fanariot a ales să se așeze anume în Herson – oraș nou, apărat de o cetate. Din cauza vârstei înaintate, nu și-a mai continuat activitatea în serviciul de stat sau în cel militar. Se știu puține lucruri despre viața particulară și publică a principelui grec în timpul șederii sale în Herson. Probabil că aici erau mai mulți conaționali de-ai săi și, totodată, locuiau pe atunci rudele sale: văduva domnului Moldovei și Țării Românești Grigore III Ghica, Ecaterina Ghica (Ecaterina Iacovache Rizo-Rangabe, căsătorită la Constantinopol în 1754) cu copiii, care erau nepoții Raliței Rosetti, soției lui Emanuel. Reprezentanților familiei Ghica, refugiați în Imperiul Rus, li s-a restabilit titlul princiar. Prințesa Ghica a primit și o pensie anuală de 2 000 de ruble. Frumoasa Zoe Ghica19 – fiica domnului Scarlat Ghica (mort la București la 2.12.1766) și a Ruxandrei Moruzi s-a căsătorit în Rusia cu marchizul Pano Maruzzi (Maroutsis) și a fost doamnă de onoare la curtea Ecaterinei II20.
Revoluționarul venezuelan Francisco de Miranda (1750-1816) a vizitat în 1786-1787 Rusia și în descrierile sale despre un șir de locuri din Ucraina a remarcat că, fiind la Kremenciug, a auzit, la 4-5 februarie 1787, despre „Domnul Valahiei Mavrocordat21, care fugise din Turcia în căutarea unui adăpost și a sosit într-adevăr cu o oră înainte de plecarea prințului Potemkin, care, după ce a stat de vorbă cu el și l-a interogat, a plecat”22. Potrivit călătorului venezuelean, el a cunoscut personal familia Ghica în timpul aflării sale la Herson (la 21noiembrie 1786), unde două fiice, doi fii și trei nepoate locuiau cu mama lor la acea vreme23. În perioada Războiului ruso-turc din 1768-1774, la Petersburg se aflau rudele apropiate a trei domnitori din familia Ghica24.
În anul 1794, fiind destul de bătrân, în vârstă de 79 de ani, domnul pribeag moare, la 8 martie, pe meleaguri străine și este înmormântat la Herson, lângă zidurile Catedralei Sf. Ecaterina, pe data de 12 martie. Anul morții domnului fanariot Em. Rosetti a rămas mult timp controversat. O cauză a fost o eroare care a apărut în inscripția de pe piatra de mormânt a prințului în timpul restaurării din anii 1870. Data morții era gravată pe placa de bronz: „8 martie 1788”. Însă, în cartea metrică a Catedralei Sf. Ecaterina din Herson, există o înregistrare datată cu 12 martie 1794, despre înmormântarea principelui Rosetti: „Protopop Iohan Bohdanovich [Ioan Boianovici] l-a îngropat pe defunctul Prinț al Moldovei Emanuel. Avea 79 de ani”25. Acest document a făcut posibilă clarificarea anilor de viață a domnului Principatelor Române, grec fanariot, al cărui soartă a fost legată de Herson într-un mod atât de surprinzător.
În istoriografia română mult timp nu se cunoșteau, după cum am mai menționat, nici anul de naștere și nici data corectă a morții acestui principe grec. Astfel, de exemplu, N.A. Bogdan, în monografia sa ilustrată consacrată orașului Iași, arată greșit (făcând, de fapt, referire la lucrările lui B.P. Hașdeu) locul înmormântării lui Giani Rosetti – orașul „Kiev”26. Chiar și exegetul genealogist R.R. Rosetti indica greșit data morții – anul 1789. Mulți istorici au fost duși în eroare din cauza că vechea piatră de mormânt, cu inscripția originală, în limba rusă: „Светлейший князь Молдавский Эммануил Россет скончался 1794 года Марта 8 дня в Херсоне» s-a deteriorat între timp și a fost înlocuită în anii 1870 cu alta nouă, indicându-se greșit anul morții: „Светлейшему князю Молдавскому Эммануилу Россетте скончавшемуся в г. Херсоне 8-го Марта 1788 года»27. Această confuzie, credem noi, se datorează faptului că 7 dintre celelalte 9 morminte (datate cu secolul XVIII), plasate în curtea Catedralei, aveau aceeași dată – „1788”.
Lista mormintelor și a pietrelor sau a monumentelor funerare păstrate către 1841 includea printre altele mențiunile făcute, cu indiciul: Din partea dreaptă a altarului – 1) era a prințului Carl Friedrich Heinrich de Wirtemberg cu inscripțiile incorecte: pe latura de sud „Prințul Alexandru de Wirtemberg”, iar pe latura de nord „cenușa eroului decedat în floarea vieții și în virtuți”; pe partea de vest și de est stema acestuia; – 2) a Principelui moldovean Emanuil Rosseti. Mai aproape de altar28.
În toamna anului 1900 Iurii N. Danilov, vizitând Hersonul și constatând starea deplorabilă a Panteonului militar din incinta Catedralei, a lăsat următoarele notițe de călătorie: Nu departe de mormântul lui Korsakov, au fost îngropate rămășițele principelui Alexandre de Württemberg, alături de el, a luminatului principe moldovean Emanuel Rosetti (¢ la Herson, în 1788). În jur sunt împrăștiate încă câteva morminte aparținând unor comandanți militari de diferite grade, uciși la Chilia și lângă Oceakov. Unele dintre inscripții, din păcate, au fost șterse de timp, dar cel mai tare lezează ochiul scrierile nepotrivite ale vizitatorilor de pe lespezile reci și sobre ale monumentelor29.
Dintr-o scrisoare adresată dnei Kapsambelys (soția consulului grec din Odessa), din iunie 1916, aflăm că inscripția refăcută de pe piatra de mormânt: „Serenisimului prinț moldovean Emanuel Rosetti, mort la Herson la 8 martie 1788” a fost însoțită și de o coroană cu blazon30.
Investigațiile noastre din perioada stagiului științific din Atena (începând din 2000) au demonstrat că mormântul principelui Emanuel Rosetti (1715-1794), situat în partea de sud-est de la intrarea de Sud a Catedralei Sf. Ecaterina (denumirea oficială „Spasskii Sobor”), deși a fost în 1930 deshumat și profanat de către autoritățile comuniste (osemintele fiind expuse în calitate de „exponate” într-un așa-numit „Muzeu antireligios”, alături de osemintele principelui Gr. Potemkin), se mai păstrează și astăzi.
Una dintre primele persoane care au văzut trupul deshumat al principelui Giani-Rosetti a fost o descendentă a familiei Vadon, căsătorită în anii 30 ai secolului trecut cu Ivanov, directorul Muzeului de Istorie și Arheologie din Herson. Ulterior, emigrând în SUA, ea a descris această acțiune a bolșevicilor într-o scrisoare din 1996: „Era prin anul 1930... La deschiderea cavoului lui Potemkin au fost prezenți câțiva directori de muzee, printre care și soțul meu. Am mers împreună cu el. Am intrat într-o încăpere mică, unde am văzut: pe masă, unul aproape de altul, erau puse două sicrie nu prea mari, neînfrumusețate, lângă perete fiind rezemate capacele ambelor sicrie, împodobite cu flori. <...> Sicriul din stânga era al lui Potemkin, iar cel din dreapta – al emirului, am uitat cum îl cheamă (Giani-Rosetti este confundat, din cauza hainelor sale orientale, cu un demnitar musulman; ceea ce este o eroare evidentă, deoarece el era creștin ortodox și niciun musulman nu putea să fie îngropat în curtea unei catedrale – n.n.). Potemkin era, după cum se vedea, mai în vârstă decât emirul și arăta mai rău. <...> Emirul avea o îmbrăcăminte strălucitoare de culoare galbenă, dintr-un material ce poartă preoții. El avea mustețe și barbă foarte negre. Emirul era bine îmbrăcat, pe când Potemkin nu... A doua zi soțul mi-a spus: – Nu ai ce să mai vezi... Ambii s-au prefăcut în praf încă de aseară...”31
Totuși, trupul deshumat al principelui Giani Rosetti se conservase destul de bine, deoarece a putut fi expus în „vitrinele muzeului” improvizat în vechea catedrală, fiind văzut și descris de scriitorul B. A. Lavrenev: „Într-o vitrină era expus, într-un sicriu de stejar ce nu suferise din cauza timpului, trupul bine păstrat al unui bărbat, probabil bălsămat, cu o barbă roșcată (Sic! – n.n.), lată și înălbită, îmbrăcat într-un halat din brocart, încins cu un brâu brodat. Pe cap avea pus un fel de turban cu o cataramă mică din pietre nestemate, în care era înfiptă o pană de bâtlan. Exponatul era însoțit de o inscripție (cu totul aberantă – n.n.): – Aici se află corpul gospodarului și principelui moldovean Iosif Rosset. Clerul rus corupt, fiind mituit, a permis înmormântarea musulmanului în curtea soborului”32. Peste puțin timp (în același an – 1930), în urma protestelor trimise de către Lavrenev la Moscova, monstruosul „muzeu” a fost închis, iar rămășițele trupești ale principilor Potemkin și Rosetti au fost îngropate, a doua oară, în vechile lor morminte.
Actualmente mormântul se află sub ocrotirea statului ucrainean. Având o vechime de mai bine de două secole, acest monument istoric de la sfârșitul secolului al XVIII-lea reprezintă o piatră de mormânt prelucrată, de mărimea 2,4 x 1,23 m. Cu părere de rău, cu ceva timp în urmă, placa din bronz (0,45 x 0,30 m) de pe piatra de mormânt, cu inscripția deja amintită, a fost furată.
Osemintele lui Grigori Potemkin, înmormântat la 23 noiembrie 1791 în cripta din interiorul catedralei din Herson, au fost profanate de ocupanții ruși a treia oară în istorie (2022). Iar mormântul domnului fanariot Emanuel Giani Rosetti (Manole Giani Ruset) se află în incinta curții Catedralei și rămâne în continuare anonim – fără o placă cu numele său și anii de viață.
Note și referințe:
1 Un obelisc cu inscripția „Hа семъ местъ преставился князъ Григорiй Александровичъ Потемкинъ Таврическiй” («Aici a murit contele Grigore Alexandrovici Potemkin de Taurida») a fost ridicat la Rădenii Vechi în 1792, ulterior acesta a fost refăcut și restaurat.
2 «Все украли, собаки». Отступая, россияне разграбили музеи Херсона и в третий раз осквернили могилу князя Потемкина, 28 ноября 2022 https://graty.me/vse-ukrali-sobaki-otstupaya-rossiyane-razgrabili-muzei-hersona-i-v-tretij-raz-oskvernili-mogilu-knyazya-potemkina/
3 Vezi: Mischevca Vlad, Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812), Chișinău, Cartdidact, 2021, 429 p.
4 Внешняя политика России XIX и начала XX века: Документы Российского министерства иностранных дел, Серия 2. 1815-1830 гг., т. 2 (10): Октябрь 1817 г. - апрель 1819, г. Москва, 1976, с. 107.
5 Mischevca Vlad, Proiectul grecesc şi regatul Daciei, în „Limba Română” (Chișinău), Nr. 3 (253), iulie–septembrie, Chișinău, 2019, p. 147-158.
6 Gane C., Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Vol. II, Chişinău, 1991, p. 150.
7 Fr. Tott, baron de, Mémoires sur les Turcs et les Tartares, Tome I, Paris, 1785, p. 57.
8 Ibidem, p. 65-66.
9 Rosetti R., Familia Rosetti. I. Coborîtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos, Bucureşti, 1938, p. 108; Rădulescu Th., Sfatul domnesc şi alţi mari dregători ai Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea. Liste cronologice şi cursus honorum, în „Revista arhivelor”, Anul XLIV, Vol. XXXIV, Bucureşti, 1972, nr. 4, p. 680; nr. 2, p. 308.
10 Iorga N., Istoria românilor, Vol. VII, Reformatorii, Bucureşti, 2002, p. 225.
11 Gane C., Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Vol. II, Chişinău, 1991, p. 150.
12 Călători străini despre ţările române, Vol. X, Partea II, Bucureşti, 2001, p. 813.
13 Blancard Th., Les Mavroyeni. Histoire d’Orient, Tome I, Paris, 1909, p. 391.
14 Ibidem, p. 426-427.
15 În mai 1789 ruşii cuceresc Galaţii, distrugându-l într-atât, încât doar zidurile din jurul mănăstirilor mai arătau locul oraşului. Vezi: Giurescu C. C., Istoria Românilor, Vol. III, Bucureşti, 2000, p. 227.
16 Blancard Th., Op. cit., p. 444.
17 Φωτεινος Δ., Ιστορίας της πάλαι Δακίας, τα νυν Τρανσυλβανίας, Βλαχίας και Μολδαβίας, Βιέννη, 1818, τ. Β΄ (1600-1821), σ. 365.
18 Blancard Th., Op. cit., p. 445.
19 Portretul lui Zoie Ghika a fost realizat de pictorul Al. Roslin (1777), aflat astăzi la Muzeul Național de Artă din Stockholm, fiind unul dintre ultimele pe care Roslin le-a pictat înainte de a se întoarce la Paris. Vezi: Magnus Olausson, Alexander Roslin, Stockholm, Nationalmuseum, 2007, 287 p.; https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=52134629
20 Maruzzi Pavel Kristoforovici (1730-1799) – marchiz, consilier de stat activ, însărcinat cu afaceri în Republica Veneția și alte orașe comerciale din Italia din 03.10.1768, preceptorul Marelui Duce Constantin Pavlovici, consilier secret de stat (1797), cavaler al Ordinului Sf. Ana (28.06.1768). (Высшие чины Российской империи: в 3 т.: (22.10.1721 - 2.03.1917) : биографический словарь / Сост. Е. Л. Потемкин Т. 2, с. 348.).
21 Alexandru Mavrocordat (1745-1819), destituit de sultan la sfârșitul anului 1786 – a fugit în Rusia.
22 Миранда Ф. де., Путешествие по Российской империи / Пер. с исп. М.С. Альперович, В.А. Капанадзе, Е.Ф.Толстой. М., 2001, с. 80-82.
23 Ibidem, c. 33.
24 Rădulescu M. S., Din istoria familiei Ghica. Contribuții de istorie culturală, București, Corint Books, 2017, p. 25.
25 În Arhiva regională din Herson s-a păstrat înscrierea din cartea metrică a Catedralei Sf. Ecaterina, de la 12 martie 1794: «Погребал протопоп Иоган Богданович умершего князя Молдавского господаря Эмануила. Лет ему от роду 79.» Государственный архив Херсонской области (ГАХО), Фонд. 207, оп. 1, д. 262, л. 18 об.
26 Bogdan N.A., Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, ediţia a II-a, Iaşi, 1913, p. 151.
27 Дяченко С.А., Екатерининский собор в Херсоне. Гробница Потемкина, Херсон, 2002, c. 47.
28 Ляликов Ф., Церковь Св. Великомученицы Екатерины в Херсонской Крепости, în „Записки Одесского Общества Истории и Древностей”.,Том I, Одесса, 1844, с. 330.
29 Данилов Ю. Н., Из записной книжки, în „Русский инвалид. Газета военная”, № 3, 4, январь, 1901, с. 2.
30 Rosetti R., Familia Rosetti. I. Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos, Bucureşti, 1938, p. 109 (nota 39).
31 Богуславский Л., Основатель нашего города, în „Херсоньский вiсник”, № 9 (539), 6 березня 1999, с. 2; Дяченко С. А., Екатерининский собор в Херсоне. Гробница Потемкина, Херсон, 2002, c. 73-74.
32 Лавренёв Б.А., Вторичное погребение Потёмкина, în „Памятники Отечества”,
№ 2, 1991, c. 154-155.
The Kherson next to us – a Phanariot ruler in foreign lands: Manole Giani Ruset (Rosetti; Γιάννης Ρουσσέτος)
Keywords: Emanuel Giani-Rosetti (Manole Ruset); Phanariotes; Romanian Principalities; Kherson; Potemkin; Eastern Question
The gallery of Phanariot princes also includes some historical figures, who are less, or only in general terms, known and studied by researchers. One of these "little valued" characters from the List of Romanian gentlemen who wandered in foreign lands is the Phanariot prince Emanuel Giani-Rosetti (Manole Ruset, 1715 - 1794), who took refuge in the Russian Empire in 1789 and died there, being buried in the city of Kherson.