Bine-ai venit cu numele corect în Constituţie, zbuciumată limbă română!

Paginile semnate de domnul profesor Nicolae Mătcaș, unul dintre cei mai importanți și consecvenți promotori ai adevărului privind identitatea românilor basarabeni, constituie reflecția unui participant notoriu la mișcarea de eliberare națională, la acțiunile desfășurate întru legiferarea utilizării nestingherite a numelui corect al limbii noastre. Prezența Domniei sale în această ediție „de bilanț” este  nu doar binevenită, ci  necesară, deoarece prin legea adoptată i s-a făcut, în sfârșit, dreptate și fostului  ministru al Ştiinței și Învățământului Nicolae Mătcaș!!! Abia acum, după trei decenii de dezbateri ce au cuprins întreaga societate, parlamentarii, cei care au crescut în și cu Limba Română, i-au zis limbii numele ei adevărat – LIMBA ROMÂNĂ!

Este pentru prima oară după aprobarea legislației lingvistice din republică la 31 August 1989 (în condițiile existenței URSS și a unicului partid conducător – PCUS) și după aprobarea Declarației de Independență a RM (27 august 1991) și a altor acte și simboluri de demnitate națională (Declarația de Suveranitate, Tricolorul, Imnul de stat „Deșteaptă-te, române!”, înlocuit, în 1994, cu „Limba noastră”*, Stema de stat, denumirea Republica Moldova în loc de RSSM etc.) când majoritatea adevăraților și celor mai curajoși reprezentanți ai poporului român din forul suprem al celui de-al doilea stat românesc – deputaţii PAS – aprobă prin lege modificarea în Constituție și în alte acte legislative și normative, în învățământ, știință, cultură și în toate domeniile de activitate umană a numelui corect al limbii noastre: „limba română”.

Numele corect de „limbă română” (ca și etnonimul „român” pentru vorbitorii nativi ai limbii române) istoricește este utilizat în mod absolut firesc de cronicari (atât moldoveni, cât și munteni: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Radu Greceanu ș.a.), de scriitorii clasici originari din toate regiunile istorice populate de români (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Constantin Negruzzi, Constantin Stamati, Zamfir Arbore, Alexei Mateevici, Mihail Sadoveanu, Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Ștefan Octavian Iosif, Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu ș.a.), în lucrările „dumnezeilor” socialiștilor, bolșevicilor, comuniștilor și cominterniștilor (Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Lenin), ale unor savanți filologi, istorici și de alte specialități români și străini (Dimitrie Cantemir, Alexandru Hâjdău, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Gustav Weigand, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Klaus Heitmann, Samuil Bernștein, Ruben Budagov, Raymund Piotrowski, Dmitri Mihalci, A.A.Reformatski, Eugeniu Coșeriu, Stanislav Semcinski ș.a.), iar legitimitatea întrebuințării lui este demonstrată în actele referitoare la această problemă emise de Academia Română și cea de la Chișinău, în rezoluțiile congreselor și conferințelor științifice tradiționale naționale și internaționale precum „Congresul filologilor români” (mai multe ediții), „Limba română azi” (Iași – Chișinău, mai multe ediții), „Limba română este numele corect al limbii noastre” (Chișinău, incinta Parlamentului, 1995) etc. Nume pe care îl conștientizau mulți vorbitori, însă pe care, în timpul regimului sovietic de ocupație, nu aveau voie să-l utilizeze, amenințați cu reprimarea libertăților cetățenești, fiindu-le impus, din considerente politice, politonimul „limba moldovenească”, promovat ani de zile cu insistență atât de propaganda sovietică, cât și, pe parcursul a peste 30 de ani de așa-zisă suveranitate și independență, de unii alogeni sau mancurți naționali, de nostalgicii după URSS și realitățile sovietice, unii deghizați în democrați, democrați-agrarieni și proeuropeni, alții fățiș autodeclarați succesori ai partidului-stat (bolșevic sau comunist): socialiști și comuniști, proruși și CSI-iști, antiromâni și antieuropeni, care s-au tot perindat la putere în RM. Nume care totuși (alături de etnonimul, și el prohibit, „românii moldoveni”, „românii basarabeni”, „românii Basarabiei moldave”, „românii din stânga Prutului”), de la restructurarea promovată de M. S. Gorbaciov încoace, unii dintre intelectuali, chiar cu riscul pierderii locului de muncă, retrogradării, nepromovării pe scara ierarhică în conformitate cu cunoștințele și calificarea, al ostracizării, trecerii pe linie moartă etc., nu au ezitat să-l folosească nu numai în exprimarea lor orală, ci, la prima ocazie și cu susținerea tacită a redactorilor și editorilor, și în cea scrisă. În confruntarea cu obscurantismul agresiv pentru dreptul de a-și numi limba lor maternă „limbă română” (și de a recunoaște că ei, ca moldoveni sau basarabeni, sunt tot români, așa cum sunt români și moldovenii și bucovinenii din dreapta Prutului, dobrogenii, muntenii, oltenii, transilvănenii, bănățenii ș.a. Cu ocazia momentului istoric de fixare în Constituție a numelui corect al limbii noastre, trebuie să ne referim, întâi de toate, la cei 66 de temerari semnatari ai „Scrisorii deschise”, adresate, în 17 septembrie 1988, Comisiei interdepartamentale a Prezidiumului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești pentru studierea istoriei și problemelor limbii moldovenești, admirându-le curajul și responsabilitatea asumată; la întreaga intelectualitate de creație, care s-a aflat în prima linie a luptei pentru triumful adevărului istoric și științific, în frunte cu scriitorii şi oamenii de ştiinţă de la Chişinău. Să ne amintim, în această ordine de idei, de fermitatea convingerilor de românitate a deținuților „grupului Ilașcu” din închisorile din Transnistria: Ilie Ilașcu, Andrei Ivanțoc, Tudor Petrov-Popa, Alexandru Leșco, Petru Godiac), militanții basarabeni s-au bucurat, în mod firesc, de susținerea românilor de pe ambele părţi ale Prutului.

 Ideea identității/unității de limbă moldo-române, adică recunoașterii că limba română și așa-numita limbă moldovenească sunt una și aceeași limbă, nu e nouă. Încă la 1830 compatriotul nostru Iacob Hâncu (Ghinculov) își edita la Sankt-Petersburg în limba rusă lucrarea sa „Schițe de reguli ale gramaticii moldo-române” („Nacertanie pravil valaho-moldavskoi grammatiki”), iar catedra înființată în 1839, al cărei șef și lector era, se numea „Catedra de limbă moldo-română”. Aceeași idee se reia după 126 de ani în manualul „Curs de limbă moldovenească literară contemporană”, vol. I, Ch., 1956, și după 156 de ani în legislația lingvistică din august 1989 ( Legea „Cu privire la limbile vorbite pe teritoriul RM”).

În ceea ce privește numele corect al limbii majoritare din RM - limba română - și al denumirii vorbitorilor ei – românii moldoveni/basarabeni din RM, deși în august 1989 nu fuseseră puse în discuție, necum aprobate (regimul totalitar comunist nu admitea unitatea etnolingvistică moldo-română!), aceste două nume „neconstituționale”, „limba română” și „românii moldoveni/basarabeni”, care începuseră să se infiltreze în comunicare încă din timpul restructurării, au devenit din ce în ce mai intense după aprobarea legislației lingvistice, care statuase că „limba moldovenească” devine limbă de stat pe teritoriul RM și că ea revine la alfabetul latin („trece”, insistau oficialitățile comuniste de la noi, ca să ascundă că limba română de la noi îl utilizase - inclusiv în Transnistria din 1932 până în 1938 - până la ultimatumul rusesc din 1940 privind retrocedarea Basarabiei, când a fost surghiunit odată cu exterminarea intelectualilor). Precizez: în comunicarea necenzurată sau asumată conștient de către unele persoane care nu mai puteau ascunde de propria conștiință adevărul istoric și științific despre noi și limba noastră. Utilizarea glotonimului „limba română” se producea la început sporadic, iar după 1991 – din ce în ce mai frecvent, până la întrebuințarea cvasigenerală a sintagmei „limba română”, în cele câteva apariții periodice în limba maternă („Literatura și Arta”, „Învățământul public”, „Glasul”, „Nistru”, „Limba Română”, având în acest sens rolul de nave-amiral). De subliniat în mod expres că riscul și consecințele utilizării sistematice a celor două denumiri „neconstituționale” în practica scrisului din RM și le-au asumat conștient din start (chiar prin titlul revistei, adoptat la propunerea prof. univ. dr. Ion Dumeniuk la sfârşitul anului 1990) și cu hotărâre, suportându-le cu stoicism și curaj cei trei temerari fondatori ai revistei „Limba Română” (Ion Dumeniuk, Alexandru Bantoș și subsemnatul), impozantul colegiu de redacție și, inițial, Ministerul Științei și Învățământului, sub egida căruia revista a apărut (până în 1994, când ministrul a fost demis). Timp de 33 de ani – o viață de Iisus Hristos, dacă ne amintim prin câte încercări a trecut revista -, cu toate amenințările deschise sau voalate de suspendare a apariției de către conducerea și activiștii antiromâni, cu atacurile repetate asupra sediului redacției (mâzgălirea pereților cu graffiti, smulgerea tricolorului arborat la intrare și profanarea lui, incendierea blocului redacției), cu riscul de a-și sista apariția din cauza lipsei sponsorizărilor, cu neplata la timp sau plata cu țârâita a salariilor, revista, condusă în toţi aceşti ani de către Alexandru Bantoş, a purtat o bătălie neîntreruptă pentru propagarea adevărului științific și a valorilor literare și spirituale naționale și internaționale, a idealului de frumos și sublim, iar prin baza de date în variantă electronică a fondului integral de reviste editate și-a creat un contingent activ și numeros de cititori permanenți.

Prin conlucrare activă și cu susținerea nemijlocită a Comisiei pentru știință, cultură și învățământ a Parlamentului (președinte – acad. Petru Soltan), în problemele de reformare a vechiului sistem sovietic ideologizat la maximum și de creare a unui sistem și a unei noi concepții a învățământului în limba națională, întru promovarea adevărului istoric și științific despre noi și limba pe care o vorbim, ministrul de atunci al Ştiinţei şi Învățământului (Nicolae Mătcaş – nota red.) a dispus, la începutul anului școlar 1990/1991, Inspectoratelor școlare raionale și al municipiului Chișinău ca în școlile de toate nivelurile limba să fie numită „limba română”, iar istoria neamului – „istoria românilor”. Tot atunci, în calitate de coautor de manual de limbă maternă pentru clasa a VI-a (ulterior - a VII-a), la propunerea de reeditare a acestuia de către Editura „Lumina” cu titlul „Limba moldovenească”, ministrul a insistat ca manualul să apară cu titlul corect: „Limba română”.

Sper ca cititorii să nu considere o lipsă de modestie și menționarea faptului că, timp de aproape 4 ani, în politica sa de reformare a învățământului și de revenire la școala națională, prin ajustarea planurilor și programelor de învățământ din RM cu cele din România, prin introducerea ca materii de predare și studiere în școlile din Republica Moldova a Limbii şi Literaturii Române şi a Istoriei românilor, prin utilizarea manualelor școlare din România, prin trimiterea anuală la studii și la specializare/perfecționare în România, beneficiind de burse și cazare gratuită oferite de statul român, a sute și mii de elevi, studenți, masteranzi, doctoranzi, rezidenți, cadre didactice, Ministerul Ştiinţei şi Învățământului a contribuit la educarea conștiinței de sine, de limbă și neam a conaționalilor săi. Astfel, când s-au întreprins tentative pentru predarea şi înlocuirea Istoriei românilor cu așa-numita Istorie integrată, elevii și studenții au ieșit la manifestări colective de amploare în apărarea istoriei poporului nostru, a istoriei neamului. Pentru care fapt, subsemnatul, în calitate de ministru al Ştiinței și Învățământului, fusese învinuit de românizarea învățământului și a tinerelor generații de moldoveni, iar în 1994, fu demis din funcție și lăsat, ca și colegul său de guvernare, ministrul Culturii și Cultelor, cam pentru aceleași „păcate”, fără loc de muncă, după 30 de ani de activitate ca profesor universitar, fără mijloace de subzistență, îngrădindu-i-se dreptul la profesie. Fu silit să se „autoexileze”, în căutarea unui serviciu, împreună cu ministrul-șomer, redutabilul actor și regizor Ion Ungureanu, în România.

Practic, după 1991, noțiunea „limba română” era utilizată de către toți cei conștienți de veridicitatea și legitimitatea ei și numai opoziția predominantă și lipsa cvorumului din Parlament necesar pentru legitimarea adevărului perpetua o situație anacronică bizară, care sfida atât știința, cât și bunul-simț. Reprezentanții opoziției realizau că, din punct de vedere științific, nu e vorba de două limbi (și națiuni) diferite, română și moldovenească; diferite erau însă ideologia şi politica, pe care le împărtășeau și le impuneau. Descoperirea că regele era gol s-a manifestat pregnant odată cu revenirea limbii la grafia latină, când s-a văzut că operele lui Eminescu, Creangă, Alecsandri ș.a., editate la Iași și Chișinău în grafie latină, nu se deosebesc nici printr-o buche, nici prin vreun semn diacritic. Se vedea cu ochiul neînarmat, chiar și pentru un necunoscător al limbii noastre, că sunt scrise în una și aceeași limbă – limba română! Opozanții denumirii corecte ai limbii noastre știau că denaturează adevărul, dar o făceau din considerente politice: nu cumva recunoaşterea unității de limbă și neam cu românii din România să le trezească moldovenilor basarabeni ideea unirii cu frații din dreapta Prutului! Într-un moment de sinceritate, unul dintre liderii Partidului Democrat-Agrar declarase, fără ocolișuri, că el ar accepta azi în viitoarea (pe atunci) Constituție formularea că limba de stat a RM este limba română, dacă i s-ar da garanția că mâine nu li se va cere ca poporul moldovenesc din Basarabia să fie numit poporul român din Basarabia**. Prin urmare, a recunoaște că populația originară majoritară din Basarabia care vorbește românește este o parte a poporului român înseamnă a le aminti basarabenilor de raptul țarist al unei hălci din trupul României de la 1812 și, în reluare, de ultimatumul de retrocedare a Basarabiei din 1940, înseamnă a accentua necesitatea istorică obiectivă de a reveni la sânul Patriei-mame. Iar ei, „stataliștii”, „suveraniștii”, „moldoveniștii”, se vor înapoi, în beznă, cu Rusia, în CSI sau, cel puțin, suverani, independenți, neutri (cu armată străină de ocupație pe teritoriul lor, cu pretinse structuri statale nesupuse RM și cu federalizarea bătând la ușă), nu vor să fie „nici gubernia, dar nici provincia cuiva”, doresc să dețină pe veci puterea în mâinile lor, să-i conducă ei pe alții şi nicidecum să fie ei conduși. Așadar, două curente, două tendințe diametral opuse: unioniști și proromâni, pe de o parte, și antiunioniști, proruși și românofobi, pe de altă parte, sau, mai larg, proeuropeni și integraționiști, într-o perspectivă de abia întrezărită, în UE, pe de o parte, sau antieuropeni, prosovietici și CSI-ști, pe de alta; în fine, stataliști într-un stat în aparență unitar, în realitate, aflat în turbinca unei confederații.

E cunoscut adevărul că, în august 1991, atunci când s-a votat Declarația de Independență, s-a avut în vedere despărțirea, ruperea, independența de imperiul sovietic, de „imperiul răului”. De altfel, succesoarea imperiului, prin invazia de astăzi a Ucrainei, prin distrugerea orașelor și satelor, a populației pașnice, precum și prin amenințarea in extenso a fostelor republici sovietice, azi state independente, prin menținerea trupelor militare rusești pe teritoriul statului neutru RM, membru cu drepturi depline al ONU, prin provocarea de conflicte interetnice sau de destabilizare a guvernării care nu îi este pe plac, demonstrează că și în continuare nu ar vrea să ne lase din gheare. Declarația de Independență din 1991 spune lucrurilor pe nume, afirmă clar și apăsat cine suntem, de unde ne tragem, ce limbă vorbim, cum să ne construim viitorul. Ținând cont de cele afirmate în Declarație, la 26.03.2013, dna prof. univ. dr. Ana Guțu, deputată la vremea respectivă în Parlamentul RM, solicită Curții Constituționale să clarifice dacă secvența subliniată din formularea „Limba de stat a RM este limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine”*** (art. 13 din Constituția republicii) poate fi echivalată și înlocuită cu sintagma „limba română”. Prin Hotărârea sa interpretativă nr. 36/05.12.2013 Curtea Constituţională a Republicii Moldova a dat un răspuns pozitiv.

La 17.09.2013, un grup din 5 deputați din Partidul Liberal solicitase CCM să recunoască Declarația de Independență a RM ca fiind valoric superioară Constituției RM, corelând formularea denumirii limbii oficiale (de stat) din art. 13 cu denumirea acesteia din actul juridic superior Constituției (cu cea din Declarația de Independență). La 15.10.2013, deputata Ana Guțu vine cu o completare la propria sesizare din 26.03.2013, solicitând CCM să confere Declarației de Independență statut de normă constituțională, consfințind astfel că limba de stat a RM este limba română (odată ce segmentul din definiția art. 13 „limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” echivalează și poate fi înlocuit cu sintagma „limba română”). În fond, sesizările celor 5 deputați din Partidul Liberal au coincis cu cele solicitate de dna deputat A. Guțu. În urma unei ample dezbateri, fundamentări juridice și clarificări, CCM a dat un răspuns pozitiv, cu precizarea că substituirea va putea fi operată în actele legislative și normative numai după prezentarea și aprobarea acesteia prin votul deputaților în forul suprem.

Dat fiind că este vorba de o procedură tehnică de îndeplinire a Hotărârii nr. 36 din 05.12.2013 a Curții Constituționale a RM (CCM), adică de corelare a textului Constituției cu cel al Declarației de Independență din 1991, așa cum a statuat CCM prin respectiva decizie, la votarea în Parlament a proiectului de lege respectiv era necesară majoritatea simplă. Așa se face că, abia la aproape 10 ani de la decizia CCM privind prevalarea textului Declarației de Independență în raport cu cel al Constituției în vigoare, deputații din Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) au dezbătut decizia nr. 36/2013 a CCM în comisiile de specialitate și au reușit să treacă, în cele 2 lecturi din Parlament, înlocuirea în art. 13 din Constituție în vechea, anacronica și stânjenitoarea formulare „Limba de stat a RM este limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” cu mult dorita, mult așteptata, supla, eleganta, sclipitoarea ca lumina înțelepciunii și a adevărului rostuire: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba română”. Accentuăm: prin această rectificare Parlamentul nu a modificat Constituția (pentru care s-ar fi cerut votul a 2/3 din deputați), ci numai a adus textul alineatului (1) al art. 13 din Constituție în conformitate cu decizia CCM nr.36 din 05.12.2013 (procedură tehnică, pentru care era necesară o majoritate simplă de voturi).

Revista „Limba Română”, după cum spuneam mai sus, a supraviețuit anevoie timp de 33 de ani grelelor încercări la care a fost supusă. Numelui corect al limbii noastre i-au trebuit, la fel, să aștepte 33 de ani de la adoptarea legilor limbii pentru a putea să-și ocupe locul legitim în Legea Fundamentală și în toate actele legislative și normative, precum și în viața social-politică, administrativă, economică, instructiv-educativă, literar-artistică a republicii! De abia de aici încolo vom putea intra în legalitate și noi, toți cei care am utilizat cu ostentație ani de-a rândul nerecunoscuta de Constituție noțiune de ”limbă română”***.

A triumfat dreptatea? A biruit definitiv adevărul științific? Lupta pentru limba română, în mod firesc, va continua, deoarece e încă lung drumul până ea va deveni lege pentru toţi cetăţenii şi va fi aplicată în toate sferele societăţii. Oricum, suntem totuşi martori ai unei victorii… Or, introducerea numelui corect al limbii noastre în Constituție s-a făcut, întâi de toate, în numele celor care ani de zile au depus eforturi supraomenești pentru a lumina poporul cu lumina cea dreaptă a adevărului, cum specifica revista „Limba Română” încă în primul său număr, și, în al doilea rând, în memoria celor care au ars ca o torță pentru deșteptarea națională a românilor basarabeni, nord-bucovineni, herțeni, maramureșeni din Transcarpatia.

Să triumfe autoritatea legii, să troneze adevărul istoric și științific, pentru care atâția de lângă noi și-au pierdut cumpătul și suflarea!

Cinste, onor și recunoștință patrioților deputați care ne-au readus încrederea în dreptate! Nu ne mai putem umili pe noi înșine și a ne face de rușine în fața lumii.

Bucurați-vă, frați români basarabeni din RM, din Sudul Basarabiei, Bucovina de Nord și ținutul Herța și din varii locuri unde v-a vitregit destinul! De azi înainte, n-o să mai aibă nimeni temeiul să vă scindeze, după limba pe care o vorbiți, în două neamuri distincte: români și moldoveni.

Descrețiți-vă frunțile, frați români din Țară și de pretutindeni! Începând cu această inițiativă și strălucită victorie de etapă, să sperăm că toţi românii basarabeni vor înțelege cine sunt, ce limbă vorbesc și cine le sunt frații lor adevărați. Și că, pentru aflarea adevărului, pentru a putea descuia lacătele sub care este tăinuit cu bună știință, trebuie să perseverezi.

Bine ai venit cu numele tău corect în Constituție, neostoită, răscolitoare, zbuciumată limbă română! Să trăiești de-a pururi cu numele tău din veacuri, nemuritoareo! Numai prin tine vom rezista, ne vom putea ține de frați și surori în cuget și-n simțiri și vom nemurí și noi.

* Sărmanul părinte Alexie Mateevici! A trebuit să apeleze, ca și noi într-o perioadă a obscurantismului militant, la subterfugiul salvator „limba noastră”, pentru că nici Domniei sale nu i se permitea să folosească sintagma „limba română”. „Reparația” au făcut-o, la peste vreo 70 și ceva de ani, compatrioții lui și marii noștri patrioți contemporani Grigore Vieru, Nicolae Dabija ș.a. prin expresia-cântec „Limba noastră cea română”.

** Constantin Tănase. Agresivitatea surogatului lingvistic. Revista „Limba Română”, nr. 1/1994, p. 19.

*** Secvența ”funcționând în baza grafiei latine” fusese introdusă în proiectul legii privind conferirea statutului limbii oficiale (de stat) din temerea că proiectul legii privind revenirea la grafia latină nu va fi înaintat de oficialități spre dezbatere și adoptare în cadrul (atunci) viitoarei Sesiuni a XIII-a a Sovietului Suprem al RSSM de la finele lunii august 1989. Azi, când sintagma „limba română” intră pe cal alb în Constituție cu cununa crinilor latini, sigur că secvența „funcționând în baza grafiei latine” (stângace și, în context, certată nițel și cu logica) este nelalocul ei (mai degrabă superfluă decât „desuetă”!).

**** De altfel, Comisia Europeană renunțase încă din 2008 să mai folosească noțiunea „limba moldovenească”, considerând-o neștiințifică și înlocuind-o cu cea corectă, „limba română”. Tot din 2008, Biblioteca Congresului American, sub presiunea dovezilor științifice invocate de filologi că nu există o „limbă moldovenească” diferită de cea română, suprimase codurile atribuite așa-zisei „limbi moldovenești” în standardul ISO 539, în locul lor întrebuințându-se codurile limbii române: ro, ron și ru.

Welcome with the correct name in the Constitution, impertuous Romanian language!

Keywords: law; article; Constitution; correct name of the language; Moldavian language; state language; Romanian language; collapse of the USSR; Declaration of Independence; second Romanian state; widespread corruption; economic crises; interethnic clashes; triumph of historical and scientific truth

The Republic of  Moldova, a former Romanian province, which was broken off in 1812 following the Russo-Turkish wars and annexed to the Tsarist Empire, and from 1940 and 1944 - to the USSR, has been a second formally sovereign and independent Romanian state since the collapse of the USSR in 1991. It is torn apart by widespread corruption, economic crises and interethnic clashes engineered by Moscow between native Romanian speakers and representatives of other ethnic groups, who, as a result of russification, solely speak Russian and are categorically opposed to naturalisation and learning the state language. Soviet ideologists called the language of the republic ‚Moldavian’ in order to induce the misconception that it was a language other than Romanian in Romania, neighbouring countries, and the diaspora, and that Moldavians were a nation distinct from Romanians. In this way, it appeared in the 1994 Constitution of the Republic holding the inappropriate term „Moldavian language”. The Constitutional Court (CC) has argued since 2013 that it was legitimate to replace the term „Moldavian language” in the Constitution with the correct „Romanian language”. The decision to change its name in the Constitution and other laws and regulations rests, following the CC decision, with the Parliament. Ten years after the CC decision, the Moldavian Parliament recently decided, by a simple majority of votes (58 out of 101), to include in the Constitution the wording „The state language of the Republic of Moldova is Romanian”. For the first time since 1812, the historical and scientific truth about the correct name of the language has triumphed.