Adevărul ar trebui să învingă totdeauna

Parlamentul Republicii Moldova a decis, prin hotărârea adoptată în ziua de 16 martie, să impună utilizarea sintagmei „limba română” ca denumire a limbii oficiale în toate domeniile vieții culturale și științifice, în toate documentele legislative și administrative, inclusiv în Constituție.

Este, formal, o simplă, o târzie, dar necesară impunere a deciziei Curții Constituționale a Republicii, emisă în urmă cu un deceniu, decizie cu caracter obligatoriu pentru toate instituțiile statului și în toate domeniile de activitate, a cărei punere în aplicare a fost mereu amânată. Hotărârea adoptată acum constituie însă în fapt un act de importanță majoră, fiind parte a unui proces inițiat odată cu revenirea la scrisul cu litere latine în spațiul românesc din stânga Prutului.

Grafia cu litere latine, impusă în anul 1989 în locul scrisului cu litere rusești, repeta, la scara istoriei românității, actul revoluționar de înlocuire, în scrisul românesc, a alfabetului chirilic cu alfabetul latin originar, prin acțiunea învățaților iluminiști din epoca de început a modernității noastre. Conștient de valoarea culturală majoră a acestui act, Petru Maior nota, în 1819: „De câte ori mi s-au întâmplat mie, de îndoindu-mă de vrun cuvânt, oare latinesc este, cât l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui față și părea că râde asupra mea de bucurie că l-am scăpat din sclavie și de calicele chirilicești petece.” (Dialog pentru începutul limbei română). Parafrazarea acestei notații, pentru raportarea la realități aparținând vremurilor noastre, este oricând posibilă și la fel de relevantă ca în urmă cu două secole, întrucât prin impunerea alfabetului latin limba literară utilizată în Republica Moldova a devenit și formal, nu doar prin caracteristicile structurale și prin istoria ei, identică cu limba oficială utilizată în Țară.

Importantă și întru totul relevantă pentru punerea în evidență a apartenenței limbii vorbite de populația majoritară din Republica Moldova la trunchiul limbii române, de care izolarea forțată, timp de aproape două secole, nu a reușit să o desprindă, grafia cu litere latine impusă în 1989 nu a putut însă împiedica (și, poate, tocmai de aceea, a dus la) crearea și apoi (la) utilizarea a numeroase sintagme pentru ascunderea acestui adevăr incontestabil. „Limba moldovenească”, „limba de stat”, „limba maternă”, „limba oficială” sau „limba noastră”, cele mai multe voit ambigue ca interpretare, urmăreau toate ascunderea, din rațiuni evident politice, a adevărului științific. Chiar afirmarea, pe baze cu totul fanteziste, a priorității temporale a așa-numitei „limbi moldovenești” față de limba română („limba moldovenească” este chiar mama limbii românești, afirma, în 2003, Vasile Stati) era tot o încercare de negare a identității de origine, de structură și de utilitate culturală a limbii vorbite de românii trăitori în stânga Prutului cu aceea utilizată în România.

Identitatea românească a limbii vorbite în Republica Moldova a fost susținută decenii la rând, cu argumente incontestabile, lingvistice, istorice și culturale, de specialiști de prestigiu în cadrul mai multor manifestări științifice, organizate la București, în cadrul Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române, la Chișinău, la Iași sau la Timișoara, în cadrul unor congrese și conferințe internaționale ale filologilor români. Intervenții numeroase, semnate de mari personalități ale lingvisticii românești și europene (între care Eugen Coșeriu, Marius Sala, Silviu Berejan, Grigore Brâncuș, Alexandru Niculescu) au adus constant în atenția publicului adevărul știut de toți, dar ignorat de unii politicieni. Au fost tipărite și apoi reeditate volume de studii (între care Limba română este patria mea, Chișinău, 1996, Unitatea limbii române cu privire specială la Basarabia și Bucovina, București, 2004). Publicații periodice diverse, între care un loc distinct îl ocupă revista „Limba Română”, înființată la Chișinău în anul 1991, au abordat și ele constant problema românității limbii oficiale din Republica Moldova. 

În acest context, impunerea sintagmei „limba română”, clară și univocă, spre deosebire de celelalte denumiri vehiculate până în prezent din rațiuni și cu intenții politice evidente („limba moldovenească”, „limba noastră”, „limba de stat”, „limba maternă” sau „limba oficială”), consfințește unitatea lingvistică existentă în spațiul românității răsăritene. O unitate bazată pe origine, pe istorie și pe aspirații comune ale românilor care au trăit și trăiesc de o parte și de alta a Prutului. Unitate pe care despărțirea temporară de trunchiul originar, impusă de imperiul țarist (în anul 1812), apoi de cel sovietic (în anul 1940), și intensa politică de deznaționalizare impusă de noii stăpânitori nu au putut să o anuleze.

Impunerea, prin recenta hotărâre a Parlamentului, a sintagmei „limba română” pentru denumirea limbii oficiale din Republica Moldova în toate domeniile vieții culturale și științifice, în învățământ, în administrație și în justiție reprezintă și un semnal decisiv pentru recunoașterea în plan european a unității noastre culturale. În cele două state, România și Republica Moldova, constituite în momente istorice bine cunoscute și funcționând acum ca unități statale distincte în spațiul romanității orientale, se vorbește o singură limbă, limba română.

The truth should always win

Keywords: Romanian language; literary language; cultural unit; linguistic unit

The adoption of the “Romanian language” as the name of the official language of the Republic of Moldova ends a process, initiated in 1989 with the approval of the Latin alphabet, and reflects the linguistic unity of the Romanian speakers.