Despre patriotismul limbii

„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”

(M. Eminescu)

„I s-a făcut dreptate limbii române”, spune dl Alexandru Bantoș, lansând invitația la dezbateri (ca dovadă: prezentul grupaj) privind recentul Act legislativ al Parlamentului de la Chișinău care obligă un șir de „substituiri”: limba română va înlocui sintagme de mare circulație (limba moldovenească, limba noastră, limba maternă, limba de stat etc., folosite, de lungă vreme, ca jenante alibiuri). Problema, judecând sociologic, dincolo de rafalele de entuziasm, cere chestionarea contextului (ca ramă geopolitică), având multiple implicații; simpla înlocuire (de importanță istorică!) nu rezolvă problemele legate de starea limbii și de soarta ei, supusă atâtor amenințări, externe și interne, inclusiv proasta ei folosire.

*

Istoric de formație, respingând discursul demitizant al „școlii” Boia, academicianul Ioan-Aurel Pop ne-a dăruit recent o carte pe care ar trebui să o citim cu toții. Și să o recitim. Președintele Academiei Române face, în Veghea asupra limbii române (Editura Litera, 2020), apologia limbii, apărând cu cerbicie zestrea noastră de valori și trăgând un binevenit semnal de alarmă. Fiindcă Limba, acceptând aluviunile ideomatice, ne protejează memoria identitară; ea ne-a ținut laolaltă, ea e bogăția noastră; trebuie, așadar, să o cinstim și să o iubim, veghind-o, alungând indiferența lăbărțată nemilos, iresponsabil. Până la urmă, starea limbii exprimă chiar starea națiunii. Și azi, constatăm, ea e batjocorită. Și trebuie să ne întoarcem, mereu, la Eminescu, reamintind că,  pentru marele poet și gazetar, limba era „măsurariul civilizației unui popor”. Sau, altfel spus, limba este „cea mai importantă creație spirituală a poporului român”, cum scrie ferm „veghetorul” Ioan-Aurel Pop, cerând să o ocrotim părintește, să nu o nimicnicim. Da, vremurile sunt haotice, contextul nebulos încurajează, prin școala on-line, tocmai „deșcolarizarea României”, cum scria un alt istoric, ieșeanul Mircea Platon.

Supusă, în Babelul nostru postmodern, agresiunilor de tot soiul, limba, „cartea de boierie a unui neam” (cum ne reamintea mustrător I.L. Caragiale), ne cere să privim responsabil soarta ei (în impas, să recunoaștem). Dar poate fi apărată limba? Fiindcă, în aste vremuri potrivnice, forţe adverse, fie din exterior (tăvălugul globalizării, ca proces inevitabil, și molima PC / Political Correctness), fie din interior (limba însăși, maltratată, umilită, „funcţionând” ca „limbă străină” pentru atâţia români!), sunt o ameninţare cât se poate de reală, primejduind fiinţa neamului. Încât patriotismul limbii, clamat în atâtea ocazii, nu e vorbă goală!

Discutând cândva Despre obiectivitate în jurnalism, Andrei Pleşu ataca şi „grava problemă a limbii române”, notând sarcastic că „patriotismul sarmalelor” eclipsează, la noi, patriotismul limbii. Şi că asistăm la întronarea unui nou limbaj de lemn (neologistic), chiar dacă, prin naturalizare, neologismele, ca efect benefic, „dezmorţesc” limba. Suntem însă martorii unui fenomen îngrijorător. Limba, un organism viu, în prefacere, suportă în ultimele decenii, dincolo de invazia anglicismelor, un alarmant proces de sărăcire şi „birjărire”, acompaniind explozia vulgarofilă. Degradarea vieţii societale, dezinhibarea limbajului odată cu erupţia libertară (întreţinând iluzia permisivităţii) au încurajat acest atentat, impunând, pe vectorul globish, o limbă corcită (aşa-zisa romgleză), împănată cu înjurături neoaşe. Încât, ne întrebăm: o mai fi „dulce şi frumoasă” limba ce-o vorbim?

Cum lumea a încăput „în mâinile media” (alarmanta profeţie adeverindu-se cu asupra de măsură), soarta limbii nu poate fi desprinsă de ceea ce, generic, numim discursul mediatic. Încât, sociologic judecând, pornind de la constatarea că produsele culturii media nu sunt un „divertisment nevinovat”, cum, îndreptăţit, observa Douglas Kellner, rezultă că dependenţa de media, şi ea o evidenţă, favorizează, fie şi insidios, manipularea; iar bombardamentul mediatic nu încurajează o atitudine critică.

Vom încerca să evidenţiem rolul limbajului de lemn în articularea şi folosirea acestui mecanism. Cu o precizare: nu credem că limba de lemn ar fi o exclusivitate a regimurilor comuniste, aşa cum sugera Françoise Thom, o expertă în sovietologie. Cartea sa (La Langue de bois, Julliard, Paris, 1987), tradusă şi în română, consideră că limba de lemn, cu fluxu-i malefic, ar fi „un produs jalnic al ideologiei”; iar „ora perestroikăi” ar fi vestit o nouă fază a limbii de lemn. Ca să fim drepţi, orice epocă îşi inventează limbajul de lemn şi el însoţeşte fidel societatea umană.
Altminteri, colapsul comunismului ar fi condus şi la decesul acestui limbaj, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Ca dovadă, înfloritorul limbaj de lemn al tranziţiei, stimulat de societatea mediatică.

Experienţa totalitară cultiva frenetic ficţiunile ideologice, folosind abuziv discursul hegemonic şi tehnicile manipulatorii, „ascunzând” realul. Sau considerând realitatea o entitate manipulabilă. Canoanele sovlimbii, de pildă, ofereau confort clişeistic, divorţând de gândire şi alunecând în vorbărie, fiind, de fapt, un mijloc de mascare a realităţii în numele „logocraţiei populare”. Suntem în plină realitate discursivă (ca să preluăm sintagma lui J. Baudrillard, sociologul francez denumind astfel societatea mediatică de azi). În ultimă instanţă, prin limba de lemn înţelegem frazeologia stereotipă, acea „vorbire încremenită” impunând un stil standard, conducând la pasivitate, şi disimulare, rod al intoxicării şi osificării. Această Newspeak (G. Orwell), trăgându-se din „limba de stejar” (greoaie, figurativ) a lui Uşakov (1935) şi cunoscând, prin anii ’70, consacrarea sub eticheta de langue de bois, intră, negreşit, prin efecte, în lista stratagemelor de comunicaţionale, impunând „tăvălugirea stilistică” (cf. Tatiana Slama Cazacu). Fiindcă limba de lemn, ca „opium ideologic”, întreţine un gol ideatic. Hiperbolică, repetitivă, îmbibată cu îndemnuri mobilizatoare, ruptă de real şi pândită de parodie, ea serveşte manipulării, realizând o comunicare deturnată. Fiind o particularitate lingvistică existentă în orice dogmă/ideologie , limbajul de lemn şi-a descoperit potenţialităţile politice ale ideologiei prin conducerile totalitare.

Să ne amintim că, în chingile totalitarismului, la adăpostul limbii de lemn, mimând obedienţa, înflorea acea double think (Orwell), ambiguitatea morală, schizofrenia la scară naţională, cultivând ambivalenţa şi dedublarea, limbajul esopic. Noua „limbă” (newspeak) întreţinea vorbirea cu dublu sens (doublespeak), procedând orwellian: manevrând propagandistic „cuvinte hipnogene” şi minciuni fundamentale, acceptate cu rol protector (adaptare, apărare), cosmetizând realitatea; conştientizând însă falia care despărţea arsenalul propagandistic de adevărurile inconfortabile. Încât Sinele fals, trecut printr-un proces terapeutic, trebuia să recupereze în spaţiul public memoria autentică a epocii, regenerându-se moral, lepădându-se de memoria „laminată” a propagandei şi de poncifele ei. Sau cum spunea Paul Goma, cartograful universului carceral: o limbă sovietizată, scânteizată, şedinţizată, devenind jargon politic, îmbrăţişând frenetic, după ’89, autocolonizarea.

Noua limbă de lemn, îndatorată „realităţii discursive” a lui Baudrillard, ascunde, de fapt, realul, tot sub ambalajul unor ficţiuni ideologice (e drept, mascate). Devenind un imperiu mediatic, SUA îşi exportă triumfalist modul de viaţă. Din păcate, preluările se fac pe latura superficialităţii, a infantilizării, în numele unui integrism nivelator, servil, gata de a sufoca diversitatea, alungând spiritul critic. De unde şi alerta identitară, încercând, fals-salvator, un refugiu în etnocultură, reanimând arhaicitatea în faţa tăvălugului globalizării. Culturile „tari”, în prelungirea relaţiilor inegale de putere, omologate politic, nu mai folosesc azi tezismul ideologic, de brutalitate doctrinară (precum coercitiva sovietizare), ci provoacă insidios, subliminal, reflexele consumeriste, de succes populist, câştigând bătălia. Nu mai e vorba, fireşte, de retorica dictaturilor ori de găunoasele clişee propagandistice ale învăţământului politic. Limba de lemn nu a dispărut odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste (cum credea Fr. Thom, cea care oprea analiza la „epoca gorbacioviană”). Abia acum cultura media dobândeşte un caracter universal şi îndreptăţeşte o privire critică, prin revigorarea unei ramuri în eclipsă: pedagogia media. Fiindcă media nu educă publicul, ci îl flatează. Aşa cum, de altfel, îndeamnă unii analişti îngrijoraţi, invitând, repetat, la efortul de alfabetizare a criticii media, impunând un control social responsabil, inclusiv asupra limbii ca tezaur inestimabil. Educația rămâne reazemul acestei ofensive și o prioritate a politicilor publice.

*

Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Republica Moldova (Basarabia), izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o „ruptură ontologică” (Codreanu 2003: 184), obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub „teroarea Istoriei” e bântuită de o „conştiinţă sfâşiată”, căutându-şi specificitatea.

Românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii” (Zamfir C. Arbure). Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti (Fruntașu 2002: 412), incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene a fost exilată, glotonimul limbă moldovenească (norodnică) a făcut o fulminantă carieră, recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului, a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomică. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată de pe calea reîntregirii.

Înainte de a examina soarta limbii (repusă în drepturi), implicit a literaturii, se impune să chestionăm contextul pentru a privi problema adecvat, în ramă geopolitică. Spaţiul pruto-nistrean nu conservă o etnicitate moldoveană nealterată, cum ar susţine reprezentanţii moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând, pe fundalul moldovenismului primitiv, o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii, ca moştenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie), alimentează psihologia „omului marginal” (Robert E. Park) şi ridică, imperativ, problema marginalităţii. Ceea ce înseamnă că fiind, în limbaj sociologic, o arie culturală periferică, spaţiul basarabean presupune confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi, împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene de difuzie s-au grefat pe o matrice stilistică de rezistenţă (ca obârşie) sau dacă modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură donatoare. Şi dacă, sub tutela acestei culturi globale (de referinţă), cultura basarabeană a devenit o subcultură.

Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o identitate culturală „suplă”, condiţionată de „logica metisajului”, vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului, înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra specificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depăşind un dispreţ păgubos, n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste” (Mănucă 2003: 47), protejând, chipurile, un specific regional, populat de valori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici”. „Examenul integrării” va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale, dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere la scară”.

În contextul atâtor false dileme identitare, prelungite inerţial, sfidând adevărul istoric, soarta „literaturii moldoveneşti” îşi conservă echivocul. Să ne amintim că, în cadrul sistemului literar sovietic, literatura moldovenească, deşi literatură naţională, era parte a „norodului sovietic”, suportând o presiune slavizantă şi împrumutând, obedient, trăsăturile literaturii majoritare. Aşadar, ca parte – simbiotică – a literaturii sovietice (multinaţională), ea nu era o literatură minoritară şi, în consecinţă, nici regională. Sub eticheta acestui etnonim parţial (Mănucă 2005: 96), „literatura moldovenească” marca, în contextul bilingvismului impus de stăpânirea ruso-sovietică, ridicarea subgraiului moldovenesc / basarabean la statutul de limbă literară! Constrânsă la un „specific artificial”, viaţa culturală recuza „matricea lingvistică”, afişând o identitate „ordonată”, impusă, atrasă pe orbită moscovită, deschisă viziunii imperiale (Mănucă 2005: 96). Ca alt posibil pol de atracţie, Bucureştiul era văzut într-o relaţie opozitivă, jugulându-se tendinţele proromâneşti. Mai mult, toate canalele de comunicare cu limba literară-standard erau închise, schimburile de cărţi şi periodice prohibite, încurajate fiind „crizele de orgoliu”, deşi literatura moldovenească (un produs hibrid) încorporase valorile româneşti (Eminescu şi Creangă, de exemplu, ca scriitori canonici). Evident că bolşevizarea României a „îngheţat” astfel de realităţi geopolitice, ştergând identitatea reală şi cultivând – la comandă moscovită – conflictul moldovenesc / român, animat de frustrări şi complexe. Cum Moldova postsovietică, sub pavăza statalităţii, a încurajat, la rându-i, separatismul moldovenesc, dubiile identitare, răsfrânte cultural, s-au perpetuat. Încât, sub presiunea acestor circumstanţe istorice, rămâne – în numele consangvinităţii – soluţia integrării literare, zestrea literară basarabeană fiind adusă în matca literaturii române generale, cum propunea – stăruitor – Dan Mănucă.

Acel aşteptat și amânat „examen de integrare”, clădind o realitate culturală comună, va redimensiona valorile. Bântuită de complexe, Basarabia rămâne „o margine satanizată”, supusă sincronismului unilateral câtă vreme indiferenţa centrului va alimenta un şir de prejudecăţi, izvorâte din necunoaştere şi suspiciune. Veritabila asumare în circuitul valoric românesc, refuzând autarhia sau infatuarea, încă întârzie; când evadarea din „zona gri” se va fi produs cu adevărat, când în interiorul culturii române această literatură basarabeană se va fi lepădat de statutul marginal, atunci, realmente, ea va ajunge „acasă”, protejând „patriotismul limbii”.

Note:

Codreanu (2003): Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii, Editura Flux, Tipografia Prag-3, Chişinău.

Fruntașu (2002): Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Editura Cartier, Chișinău.

Mănucă (2003): Dan Mănucă, Obsesii regionaliste, în Convorbiri literare, nr. 1/2003.

Mănucă (2005): Dan Mănucă, Crize de identitate literară, în Literatură şi ideologie, Editura Timpul, Iași.

Mănucă (2007): Dan Mănucă, Literatura română generală, în Restituiri, Princeps Edit, Iaşi.

About language patriotism

Keywords: Identity memory; „Moldavian language”; media discourse; wooden language; the state of the language

After long delays, the Parliament of Chisinau has established a historical remediation by enforcing the Romanian language phrase and banishing the fiction of the Moldavian language. However, the fate and state of the Romanian language, subjected to so much hostility, requires a context analysis, in a geo-political framework, considering the globalist assault in the media society (including the invasion of anglicisms) and the internal, responsible, and watchful care, preventing its „corruption”. First and foremost, the language defends the identity memory, being „the measurement of a people’s civilization”, as Eminescu warned.