Structura silabică în limbile română şi engleză
Pentru tiparLingvistica comparativ-contrastivă are ca obiect de studiu diverse aspecte (fonetic, lexical, gramatical) din cadrul a două sau a mai multe limbi în vederea evidenţierii similitudinilor şi a diferenţelor dintre fenomenele limbilor comparate. În acest context, academicianul S. Berejan menţionează că „simpla confruntare de limbi diferite scoate în vileag multe lucruri care rămân neobservate nu numai la examinarea de fapte izolate în interiorul unei limbi, dar chiar şi la examinarea sistemică a acestora, neieşind însă din limitele sistemului limbii date. Incomparabil mai multă informaţie furnizează compararea limbilor în sistem” [S. Berejan, 1991, p. 59]. R. Ladoafirma într-una din lucrările sale: „Comparaţia lingvistică este fundamentală şi într-adevăr inevitabilă dacă vrem să progresăm, iar comparaţia a două sisteme fonetice, deşi plicticoasă, seacă şi abstractă, dă rezultate de un mare folos practic” [R. Lado, 1964, p. 3]. Importanţa teoretică a lingvisticii comparativ-contrastive rezidă în faptul că ea contribuie la determinarea tipologică a limbilor, iar în fonetică – la identificarea fenomenelor fonetice comune.
Până în prezent problema statutului silabei în cadrul foneticii nu este soluţionată în mod plauzibil. Se discută esenţa fonetică a silabei, posibilităţile de îmbinare a fonemelor (vocale, consoane) în cadrul acesteia, dar nu este definită natura silabei din punct de vedere fonetic şi fonologic.
În dependenţă de criteriile luate în considerare, foneticienii vorbesc, pe de o parte, de silaba fiziologică sau acustică, iar pe de altă parte, de cea psihică.
Cu toate acestea, silaba este o realitate incontestabilă, iar oamenii, „chiar şi analfabeţii au simţul pentru silabă. Un vers căruia îi lipseşte o silabă – un «picior» – sau are cu o silabă mai mult, supără chiar şi urechea unui profan în ale versificaţiei” [S. Puşcariu, 1994, p. 155]. Etimologia îndepărtată a cuvântului silabă este grecescul vechi συλλαβή syllabē, analizabil în elementul de compunere syl (< syn „împreună”, „cu”) şi verbul lambano („a lua”) în varianta radicală lab-, aşadar „ceea ce se ia împreună”.
În cadrul cercetărilor fonetice se pot distinge mai multe teorii referitoare la natura, trăsăturile specifice şi delimitarea dintre silabe: teoria vocalică sau funcţională (formulată de gramaticienii antici, greci şi latini); teoria efortului expirator (J. Baudouin de Courtenay, V. A. Bogorodickij, R. Stetson), teoria tensiunii musculare (M. Grammont), teoria sonorităţii (Otto von Jespersen), teoria arcului de tensiune musculară (L.V. Ščerba), teoria arcului de intensitate (N.I. Žinkin) etc. Aceste teorii nu explică, în totalitate, realitatea fonetică numită silabă. Ele prezintă un caracter unilateral, întrucât se ţine cont doar de un singur parametru al silabei – fie alternanţa tensiunilor musculare în procesul vorbirii, fie creşterea sau descreşterea sonorităţii, fie gradul de deschidere a cavităţii bucale la rostirea sunetelor. Alţi lingvişti (E. Sievers, E. Meyer, A. L. Trachterov, A. de Groot) au pledat pentru abordarea multiaspectuală a silabei, dar, ca rezultat al cercetărilor, au ajuns să pună la îndoială însăşi existenţa silabei în fluxul vorbirii. E cert că silaba constituie un fenomen fonetic complex, care presupune o abordare atât din perspectivă fonetică, cât şi fonologică. Considerate în ansamblu, teoriile despre silabă ne dau totuşi posibilitatea de a configura trăsăturile acestui element important al limbii: silaba este o unitate fonetică segmentală superioară, rostită cu o creştere şi descreştere a tensiunii musculare, în care elementul cu sonoritatea mai mare (de obicei, vocala) devine nucleul acesteia, în timp ce tranşele (consoanele) sunt variabile.
Fiind o unitate fonetică segmentală superioară, silaba are o structură internă proprie, determinată de posibilităţile de îmbinare şi distribuire a fonemelor în cadrul ei. În orice limbă fonemele sunt distribuite după anumite legi, specifice acesteia [N.S. Troubetzkoy, 1960, p. 274]. Prin urmare, descrierea structurii limbii la nivelul ei fonologic trebuie realizată nu numai prin stabilirea inventarului de foneme, ci şi prin descrierea posibilităţilor de îmbinare a lor în poziţia iniţială, medială şi finală a silabei [L. Bloomfield, 1968, p. 133]. În acest sens, limba română se deosebeşte de limba engleză atât prin componenţa sa fonematică şi prin posibilităţile de îmbinare a fonemelor.
În limba română silaba are un caracter vocalic, adică numai vocalele pot forma silabe (lu-mâ-na-re, sen-tin-ţă, vi-lă). Unii lingvişti consideră însă că în limba română există silabe ce au ca nucleu consoane. Sextil Puşcariu afirmă că o consoană poate alcătui nucleul silabei atunci când, într-un mediu consonantic, aceasta este mai sonoră decât consoanele adiacente. Astfel, în cazul interjecţiilor pst! sau bz!consoanele [s, z] au un grad de sonoritate mai mare decât [p, t, b] şi ocupă poziţia de nucleu în aceste silabe. În engleză însă, pe lângă vocale, nucleul silabei îl pot constitui sonantele [l, m, n ] (cotton [‘kɒ-tn], bacon [‘bei-kn], kettle [‘ke-tl], mumble [‘mʌm-bl], prism [‘pri-zm], rival [‘rai-vl]) şi [r] în engleza americană (bird [bɜ:-(r)d]) etc. De altfel, în Introduction to Phonetics, C. M. Wiseplasează sunetele[m, n, ŋ, l, r] în rândul vocalelor, tocmai pentru că ele au statut de sunete silabice [C. M. Wise, 1957, p. 81]. Acest fenomen este atestat şi în alte limbi. În limba română, de exemplu, cuvintele împărat, întreb, întreg sunt transcrise, din punct de vedere fonologic, ca [mpărat], [ntreb], [ntreg]. Andrei Avram consideră că [î] în cuvintele de mai sus nu este altceva decât un „apendice”, un „element de sprijin”, pur fonetic şi fără nicio valoare distinctivă [A. Avram, 1962, p. 12]. În vechea indo-europeană sonantele aveau un caracter silabic [N.S. Troubetzkoy, 1960, p. 274]. În cuvântul *kmtom sonanta [m] avea caracter silabic. Pe baza acestuia s-au format în sanscr. satam, grec. hekaton, lat. centum.În sârbo-croată avem srp „seceră”, prst „deget”, trg „plajă”, smrt „moarte” unde consoanele [m, r] alcătuiesc nucleul silabei. De asemenea, în cehă cuvintele vlk „lup”, krk „gât”, vlna „val” conţin în poziţia de nucleu al silabei sonantele [l, n, r] [N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi, 1990, p. 142].Aşadar, putem afirma că nucleul silabei nu este întotdeauna vocalic.
Atât în limba română, cât şi în engleză înregistrăm tranşe iniţiale şi finale din câte 3 consoane (rom. câr-co-ti, dra-gă, scli-pi-tor, lanţ, con-flict, prompt; engl. give [giv], snivel [‘sni-vl], spleen [spli:n], half [ha:f], meals [mi:lz], asked [a:skt]). Dar numai în engleză tranşa finală poate fi constituită şi din 4-5 consoane (exempts [ig-’zempts], glimpsed [glimpst], sixths [siksθs]). Iată de ce, la audiţie, limba română nu lasă senzaţia aglomerării de consoane, dimpotrivă, este evidentă structura armonioasă a silabei, în care vocalele şi consoanele se succed proporţional. Numărul de sunete care pot figura într-o anumită poziţie descreşte în raport direct cu distanţa faţă de centrul silabic: cu cât poziţia este mai îndepărtată, cu atât numărul ocurenţelor este mai redus. Limba română, având un număr de doar 7 vocale, are caracterul vocalic, determinat de numărul mare de îmbinări vocalice (diftongi, triftongi, vocale în hiat). Limba engleză, deşi cu un număr al vocalelor de două ori mai mare (14), are un caracter consonantic vădit (tendinţa de combinare a consoanelor este mult mai mare). În limba română opoziţiile fonematice se realizează cu preponderenţă în poziţia iniţială a silabei (pla-jă, stri-ca, zdra-văn, zglo-biu), în timp ce în limba engleză cele mai multe grupuri consonantice se realizează în tranşa finală, în special, cele alcătuite din 3 şi 4 consoane (dizened [‘dai-znd], prisms [‘pri-zms], sculpts [skʌlpts]).
În rezultatul cercetării am constatat prezenţa a 4 tipuri de silabe comune pentru ambele limbi: deschisă – CV, închisă – VC, complet deschisă – V, complet închisă – CVC. Acestea, la rândul lor, dau naştere la 15 variante de structură silabică în limba română (V, VC, VCC, VCCC, CV, CCV, CCCV, CVC, CVCC, CVCCC, CCVC, CCCVC, CCVCC, CCVCCC, CCCVCC) şi 19 variante – în engleză (la cele 15 variante atestate în română, în engleză se mai adaugă încă 4: CVCCCC, CVCCCCC, CCVCCCC, CCCVCCC. În engleză, înregistrăm 5 variante de structură silabică care se îmbină şi cu vocală, şi cu sonantă: CS, CSC, CSCC, CCSC, CCSCC. Unele structuri silabice au o frecvenţă mare (CV, CVC, CCV, CVCC), altele se realizează doar într-un cuvânt sau două – VCCC (astm, istm), CVCCC (in-farct), CCVCCC (prompt), CVCCCCC (sixths [siksθs], minstrels [‘min-strlz]).
În limba română raportul dintre silabele deschise şi cele închise este de 3:1, iar cel dintre silabele acoperite şi cele neacoperite este de 6:1. Astfel, una din trăsăturile specifice limbii române, în planul structurii silabice, este atragerea consoanei cu tensiune musculară ascendentă de către silaba următoare. Deci pentru limba română silaba-tip este cea deschisă (CV), finala căreia este o vocală, iar consoana precedentă dispune de tensiune musculară ascendentă. În limba engleză, raportul dintre silabele deschise şi cele închise este de 1:1, iar dintre silabele acoperite şi cele neacoperite este de 3:1. Astfel, în limba engleză, silaba-tip este cea complet închisă (CVC).Structura silabică „densă” a acestei limbi este determinată de multiplele structuri consonantice iniţiale şi, în special, finale posibile. În engleză majoritatea cuvintelor sunt monosilabice (74,47%), în timp ce în română frecvente sunt nu numai cuvintele monosilabice (45,17%), dar şi cele bisilabice (29,56%). În limba română, silaba poate încadra în sine până la 5 consoane: ac (VC), act (VCC), melc (CVCC), sterp (CCVCC), strâns (CCCVCC), pe când în limba engleză numărul consoanelor în silabă poate ajunge până la 6: a [ə] (V), ask [a:sk] (VCC), screw [skru:] (CCCV), spleen [spli:n] (CCCVC), strange [streinʤ] (CCCVVCC); strengths [strɛŋθz] (CCCVCCC). În limba română numărul silabelor într-un cuvânt, la forma lui iniţială, poate ajunge până la 10 (me-te-o-ro-sen-si-bi-li-ta-te),în timp ce în engleză – până la 8 (unintelligibility [ʌn-in-’tɛ-li-dʒi- bi-li-ti]).
Segmentarea silabelor este o un alt aspect al problemei în discuţie. D. Jones menţionează că delimitarea silabelor trebuie să fie o preocupare exclusivă a oamenilor de ştiinţă [D. Jones, 1997, p. 56]. Lingvistul polonez, J. Kuryłowicz afirmă că începutul şi sfârşitul silabei, respectiv al cuvântului, sunt realităţi perceptibile, dar limitele silabelor sunt doar nişte „abstracţiuni ştiinţifice” [J. Kuryłowicz, 1962, p. 267]. Totuşi silabaţia are o importanţă deosebită din punct de vedere practic, deoarece segmentarea corectă a silabelor este necesară în procesul alfabetizării, adică al însuşirii cuvintelor noi. Aceasta constituie o etapă importantă în instruirea şcolară, în special, în învăţarea unei limbi străine. Ea se impune şi în ortografie la trecerea cuvintelor dintr-un rând în altul. Un alt domeniu în care despărţirea cuvintelor în silabe este importantă îl constituie muzica, de exemplu, corală, unde fiecare silabă se cântă pe anumite note.
În limba română este uşor de delimitat silaba, deoarece imaginea acustică şi cea grafică a acesteia coincid, în timp ce în engleză deosebim net silaba grafică de cea acustică. Pe lângă aceasta, are loc o întrepătrundere a fazelor în care se rosteşte silaba, de aceea este dificil de stabilit unde se termină o silabă şi unde începe următoarea. Delimitarea silabelor presupune un simţ înnăscut al limbii materne şi o cultură lingvistică evidentă. În limba română, dicţionarul, mai ales DOOM2, recomandă segmentarea cuvintelor în silabe în baza pronunţării, segmentarea după structura morfologică a cuvântului având un caracter cultural (de-za-cord / dez-a-cord; pos-te-mi-nes-ci-an / post-e-mi-nes-ci-an; tran-sfor-ma / trans-for-ma). În limba engleză, delimitarea silabelor, în scris, se face doar conform structurii morfologice a cuvântului (dicţionarele recomandă, pe cât e posibil, evitarea delimitării silabelor în formă scrisă). Ţinând cont de specificul structurii silabice în limba engleză, unde fazele articulatorii ale silabei se întrepătrund, silabaţia corectă a cuvintelor este dificilă chiar şi pentru un vorbitor nativ al limbii engleze. De obicei, se recomandă consultarea dicţionarului. Dicţionarele, la rândul lor, promovează principii diferite de silabaţie [EPD, 1990; LPD, 2003], iată de ce, cercetătorii evidenţiază necesitatea implementării unei reforme lingvistice în domeniul silabaţiei limbii engleze.
O regulă generală şi obligatorie însă a segmentării cuvintelor în silabe, în cele două limbi, este interdicţia de a lăsa la sfârşit de rând sau la început de rând o secvenţă lipsită de o vocală. Gruparea sunetelor în silabe se face potrivit tendinţei psihice, înnăscute a vorbitorilor. De aceea, silaba fonologică variază de la o limbă la alta, în funcţie de regulile de delimitare din limba respectivă. Totuşi sistemul de reguli pentru segmentarea în silabe a cuvintelor are un caracter convenţional.
Din punct de vedere practic, cunoaşterea structurii silabice contribuie la facilitarea silabaţiei, la evitarea greşelilor în trecerea cuvintelor dintr-un rând în altul şi la învăţarea calitativă a unei limbi străine, unde tipul silabei determină rostirea cuvintelor. Spre exemplu, în engleză, o vocală scurtă şi accentuată, urmată de o consoană (V´C), formează întotdeauna o silabă închisă. Delimitarea silabei are loc după consoană: letter [‘lɛt-ə], money [mʌn-i], copy [‘kɔp-i], family [‘fæm-ili], sorry [‘sɔr-i]. Vorbitorii nativi ai limbii române au tendinţa de a pronunţa aceste cuvinte în două silabe distincte (money [mʌ-ni]), urmând cel mai frecvent model românesc CV-CV. În engleză, acestea nu pot fi pronunţate după modelul CV-CV din cauza prezenţei unei vocale scurte şi a unei silabe închise.
Caracterul complex al silabei oferă şi alte aspecte care pot constitui obiectul de studiu al unor cercetări viitoare: corelaţia dintre silabă şi accent, analiza silabei la nivelul vorbirii curente (în special în engleză), identificarea fenomenelor lingvistice ce au loc la acest nivel (sincopa, epenteza, silabicitatea dublă a consoanelor), evoluţia etimologică a cuvintelor în dependenţă de tipul silabelor, legătura dintre legile fonetice şi silabă etc.
Conducător ştiinţific:
Vladimir Zagaevschi,
conf. univ. dr.
Bibliografie
1. A. Avram, Interpretarea fonologică a lui [î] iniţial în limba română // Fonetică şi dialectologie, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1962, p. 7-23.
2. S. Berejan, Studierea confruntativ-contrastivă a microstructurilor lexicale // „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1991, nr. 4, p. 54-60.
3. L. Bloomfield, Язык / перевод с английского Е. С. Кубряковой, Москва, Прогресс, 1968, 606 c.
4. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi, Fonetica, Chişinău, Lumina, 1993, 272 p.
5. DOOM2 – Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, 871 p.
6. EPD – English Pronouncing Dictionary. 16th edition / D. Jones, London, J. M. Dent & Sons Ltd, 2003, 780 p.
7. D. Jones, An Outline of English Phonetics. 9th edition, London, G. M. Dent & Sons Ltd, 1997, 380 p.
8. J. Kurylowicz, Очерки по линвистике. Сборник статей / перевод с польского, Москва, ИЛИЯ, 1962, 456 c.
9. R. Lado, Linguistics Across Cultures. Applied Linguistics for Language Teachers, Michigan, The University of Michigan Press, 1964, 141p.
10. LPD – Longman Pronounciation Dictionary / J. C. Wells, England, Longman Group UK Limited, 1990, 802 p.
11. S. Puşcariu, Limba Română. Vol. II. Rostirea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, 475 p.
12. N. S. Troubetzkoy, Основы фонологии, Москва, ИЛИЯ, 1960, 372 c.
13. C. M. Wise, Introduction to Phonetics,USA, Englewood Cliffs N.J., Prentice-Hall, Inc. 1957, 251 p.