Dreptate pentru Limba Română

Decizia recentă a legislativului de la Chișinău de a repune în drepturi Limba Română la ea acasă se înscrie, fără îndoială, în șirul hotărârilor istorice adoptate în ultima sută de ani de parlamentele din stânga Prutului, începând cu separarea de regimul țarist și unirea cu Patria Mamă (1917-1918) până la Declarația de Independență din 1991 care a marcat o nouă ruptură de imperiul răsăritean, pentru a aminti doar bornele unor evenimente ce au însemnat redobândirea libertății și a identității naționale. Restabilirea statutului limbii române în Republica Moldova este, cu siguranță, un nou moment în lupta românilor basarabeni de a-și redobândi semnul identitar principal ce atestă apartenența lor la poporul român și la națiunea română. Un drum lung, cu sincope și sinuozități, o adevărată odisee a limbii române, al cărei parcurs este ilustrativ prin el însuși pentru întreaga evoluție a situației populației românești din stânga Prutului.

În iunie 2000, când mi-am început misiunea diplomatică la Chișinău, un distins istoric, atunci membru al guvernului Republicii Moldova, mi-a spus: „Credeți că noi nu știm cum se numește limba pe care o vorbim? Nu este însă momentul acum...!”.

Un an mai târziu, în mai 2001, am avut ocazia și onoarea să-l întâlnesc pe marele lingvist basarabean Eugen Coșeriu, revenit la Chișinău la împlinirea vârstei de 80 de ani, după cinci decenii de exil. Întrebat de tinerii studenți de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” ce părere are despre concepțiile privind limba moldovenească, împărtășite de liderii politici comuniști de atunci ai statului, savantul a răspuns pe un ton calm, plin de înțelegere: „Nu sunt ei de vină. Din altă parte vin aceste concepții”. Acea altă parte avea o adresă precisă, undeva mai spre est, de care toată lumea era conștientă. Acolo, în altă parte, au fost concepute sintagmele limbă moldovenească și popor moldovenesc, perpetuate și în timpul țarismului, și în perioadele bolșevică și sovietică, având unul și același scop: a-i diviza pe români, a crea o platoșă falsă pentru populația din stânga Prutului, care să fie înglobată mai ușor în imperiul răsăritean. Din păcate, aceleași idei falsificatoare, având același scop, sunt vehiculate și astăzi cu insistență zgomotoasă tot din altă parte, amintită înainte.

Cu altă ocazie, însoțind o delegație venită de la Iași pentru a marca ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu la Casa Limbii Române din raionul Căușeni, un localnic, distins învățător pensionar, ne spunea cu lacrimi în ochi: „Să nu vă mirați că vorbim uneori stâlcit românește. Să vă mirați că încă mai vorbim românește. Dumneavoastră nu știți ce a fost pe aici”.

În fine, un ilustru prieten, Theodor Magder (1921-2011) evreu român născut la Iași, surprins la Chișinău de ocupația sovietică din iunie 1940 și devenit peste noapte cetățean sovietic, îmi relata adesea un episod din perioada în care lucra la Editura Știința (1973-1981), când promova cunoașterea corectă a limbii române și a editat un album monografic „Mihai Eminescu. Viața și opera în documente, mărturii, ilustrații”:  o activistă rusoaică de la comitetul orășenesc de cultură și educația socialistă l-a întrebat la un moment dat, pe nepregătite: „Tovarășe Magder, dumneata cum denumești limba în care vorbești acasă, în familie?”. Distinsul meu prieten a înțeles încotro „bate” doamna și a răspuns simplu: „Maternă. Limba Maternă”. Activista a dat din cap și a zâmbit forțat fiindcă nu primise răspunsul pe care probabil îl aștepta, dar nici nu putea să-i reproșeze ceva. Era perioada în care sintagma limba română era exclusă cu desăvârșire din limbajul cotidian, iar folosirea ei se solda cu sancțiuni aspre. Nu întâmplător, în preajma vârstei de 90 de ani, domnul Theodor Magder, fost o vreme președinte al Asociațiilor Comunităților Evreiești din Republica Moldova și funcționar la Departamentul Limbilor, într-o discuție despre tineri și iubirea de țară, îmi mărturisea: „Sunt bucuros că m-am născut român și, iată, pot muri tot român. Nimeni nu știe prin câte am trecut. Limba mea este româna. Eu vorbesc, gândesc și simt românește. E foarte important să-ți iubești limba. După părerea mea, dragostea pentru limbă trebuie să predomine față de alte interese. Trebuie să-ți iubești limba, s-o simți că-i a ta, numai a ta. Și s-o cunoști. Cu asta chiar trebuie început: să înveți limba. În general, foarte puțină lume cunoaște fără cusur, sau fără cusur vizibil, limba părinților, limba din copilărie. Să-ți iubești limba! Face s-o iubești. O limbă are la baza ei jertfe umane, morale, materiale destul de mari... Sigur, este știut prin câte a trecut limba aici, în Basarabia. Prin câte a trecut limba și prin câte au trecut interesele celor care încercau să se  folosească de această limbă”.

Desigur, niciodată nu este târziu când se face un act de dreptate. Dacă ar fi fost după interlocutorul meu citat la începutul acestor rânduri, poate că nici acum „nu era momentul...”. Desigur, când ești ocupat și înregimentat, cu lanțuri la mâini și la picioare, alții, din altă parte, dictează cum te numești și ce limbă vorbești. Atunci însă când se ivește un moment de oportunitate, tu decizi cine ești, cum te numești și ce limbă vorbești. Așadar, momentul potrivit este întotdeauna acela când oamenii, o comunitate, își asumă responsabilitatea de a afirma deschis, curajos, adevărul despre sine. Așa cum s-a întâmplat acum.

Justice for the Romanian language

Keywords: Declaration of Independence; Republic of Moldova; Eugeniu Coșeriu; "Ion Creangă" University; Theodor Magder; Romanian language

The article appreciates the decision of the Parliament of the Republic of Moldova to restore the status of the Romanian language. It is considered an important moment in the struggle of the Bessarabians to regain their Romanian identity.