O biruință istorică a limbii române. Un impas istoric al prigonitorilor ei

Două evenimente, care au avut loc în săptămâna de mijloc a lunii martie a anului 2023 în două arealuri geografice diferite și sfere de preocupări disparate, s-au dezvăluit aproape că simultan, cel de-al doilea relevându-i cum nu se poate mai bine ipostaza de esență istorică a primului.

Primul eveniment s-a produs la Chișinău. Aici, în ziua de 16 martie, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în lectură definitivă o modificare de lege care a pus capăt unui anevoios și extrem de lung proces care a ținut departe limba învățată de copii în școală și cea fixată de politicieni în Constituție. Modificarea istorică se referă la denumirea limbii oficiale a statului. Este vorba de legiferarea juridică în toate actele, inclusiv în Constituție, a sintagmei „Limba română” pentru denumirea științifică și corectă a limbii oficiale a statului care, în Legea  Fundamentală, avea fixată denumirea politică greșită de „limba moldovenească”. Procesul a durat peste 30 de ani și lupta dusă în jurul acestei „redute” numai lingvistică nu a fost și dezvăluie întreaga dramă a societății acestui stat.

Al doilea eveniment s-a întâmplat la 17 martie, a doua zi după cel de la Chișinău, în cu totul alt areal geografic, și anume la Haga, orașul olandez situat pe coasta de nord-vest a continentului european. Aici își are sediul Curtea Penală Internațională (CPI). Cu totul neașteptat, această instanță a emis în acea zi un ordin de arest pentru președintele rus Vladimir Putin, înaintându-i învinuirea unor crime de război, în speță extrem de sensibilă: de răpire și deportare a copiilor ucraineni. Iată cum și-a formulat decizia CPI:

•     „Domnul Vladimir Vladimirovici Putin, născut la 7 octombrie 1952, președinte al Federației Ruse, este presupus responsabil pentru crima de război de deportare ilegală a populației (copii) și cea de transfer ilegal de populație (copii) din zonele ocupate ale Ucrainei în Federația Rusă (în conformitate cu articolele 8(2)(a)(vii) și 8(2)(b)(viii) din Statutul de la Roma). Infracțiunile ar fi fost comise pe teritoriul ocupat ucrainean cel puțin începând cu 24 februarie 2022. Există motive întemeiate să se creadă că domnul Putin poartă răspundere penală individuală pentru infracțiunile menționate...

Inculparea lui Putin se bazează pe cazurile studiate de răpire a câtorva mii de copii, numărul celor deportați în realitate, conform autorităților de la Kiev, ajungând la zeci de mii, iar împreună cu populația matură dusă cu forța în lagăre de triere și apoi expediată în zonele îndepărtate din Siberia ale Federației Ruse ridicându-se la sute de mii. Putin și mașina lui de război se află în atenția și a altor instanțe internaționale, crimele de la Mariupol, Bucea, Irpen, Izium, Herson vor face și ele subiect de impunere a responsabilității pentru gravele crime de război și crime împotriva umanității care au îngrozit omenirea. Într-o expunere de atitudine pe marginea deciziei CPI, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, a menționat că „UE vede decizia CPI drept începutul unui proces de tragere la răspundere a liderilor ruși pentru crimele și atrocitățile din Ucraina pe care le ordonă, le comit sau încurajează”.

Marile procese sunt deci pentru despotul rus și complicii lui cele de viitor. Lumea democratică acționează azi cu mai multă responsabilitate și mai mult curaj. Ea vrea să sancționeze încă din faza de început comportamentul barbar al unor tirani dezlănțuiți, să arate că pedeapsa pentru violarea dreptului internațional îl așteaptă pe fiecare dintre ei, indiferent de alura, postura și ambiția violatorului. Se vrea descurajarea abuzurilor de azi, dar și a celor de viitor. Asta, chiar dacă războiul dus de Rusia în Ucraina a trecut de răbojul unui an de zile și sfârșitul lui pare a fi încă departe.

Trecându-l pe Putin în lista criminalilor de război, lumea democratică vrea să arate că în secolul al XXI-lea nu se va mai comite greșeala predecesorilor perioadei de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, când lui Hitler, prin Acordul de la Munchen-1938, i-a fost croită calea spre cotropirea Europei, spre Pactul cu Stalin în 1939 și spre dezlănțuirea, împreună cu acesta, a celui de-al doilea mare război al secolului al XX-lea. Hitler a sfârșit-o cu un glonț în cap, iar majoritatea complicilor lui cu sentințe de condamnare la moarte prin spânzurare ale Tribunalului de la Nurnberg. Pentru că se afla în tabăra învingătorilor, cel de-al doilea mare criminal al tuturor timpurilor, Stalin, a evitat un tribunal similar, iar regimul lui a continuat să comită crime decenii înainte. Ceea ce face Putin azi în spațiul ex-sovietic este consecința rămânerii stalinismului/comunismului în afara unui proces de condamnare, așa cum a fost condamnat hitlerismul/nazismul.

Putin nu numai că revendică reașezarea ordinii mondiale în conformitate cu preceptele staliniste ale dominației geopolitice exclusive în mai toate regiunile lumii, dar şi recurge la metodele lui Stalin de impunere a acestei ordini nedrepte. A început-o cu țara lui, unde lichidarea fizică a oponenților și delicvența de opinie instituită la nivel de societate copiază aproape că unul la unu practicile lui Stalin, dar și ale lui Hitler, la vremea lor. După ce și-a transformat țara într-un imens lagăr de concentrare pentru majoritatea populației și într-un tărâm al corupției și al desfrâului opulenței pentru clientela servitoare, Putin a pornit să revendice apoi spații ale interesului rusesc exclusiv în afară, ceea ce însemna reeditarea teritorială a imperiului lui Stalin. Occidentul colectiv NU i l-a acceptat, dar Putin a sfidat opinia comunității internaționale și a pornit război la scară largă în Ucraina – cel mai mare de după cel încheiat în 1945. Decizia Tribunalului de la Haga din 17 martie ne relevă că ceea ce face Putin în teritoriile ocupate ale Ucrainei sunt infracțiuni de drept internațional de tipul celor comise înainte și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de Stalin și de Hitler în teritoriile ocupate de ei. Am precizat că, nefiind chemat în fața unui tribunal, Stalin şi regimul lui au continuat să comită crime de acest gen multe decenii după încheierea războiului, iar prin inerție, le-a comis chiar și după sucombarea statului său în 1991. Dovadă și exemplu este întreaga istorie de peste 30 de ani a Republicii Moldova, a cărui jertfă a fost și mai continuă să fie.

Vom ajunge să le trecem în revistă puțin mai la vale, acum însă, ar trebui să vedem care sunt practicile criminale săvârșite de Putin în plin război în regiunile ocupate ale Ucrainei și atestate de Tribunal. Ele sunt multe, dar înalta instanță internațională a făcut publică pe cea mai sensibilă dintre ele, deci și cea mai gravă – crima comisă împotriva copiilor. În urma bombardamentelor masive și haotice asupra orașelor și satelor ucrainene, mulți copii au murit împreună cu părinții lor, iar în cazurile în care le-au murit părinții, ei au rămas orfani și captură ușoară în mâinile ocupanților ruși. Rusia probabil că a acționat deliberat ca să provoace asemenea situație, pentru că a avut un plan în care fel să procedeze cu această masă de suflete fragile. Ca operațiunea să pară și legală, și umană, rușii au hotărât să o învelească într-o procedura de adopție, extrem de atentă și riguroasă în practica internațională. În regim de urgență, Duma a modificat legislația privitoare la adopție, simplificând-o la maximum. În conformitate cu noile prevederi, un copil în zona de ocupație (regiunile ucrainene anexate ilegal de către Rusia) poate fi adoptat în mai puțin de 24 de ore, „mărinimosului” nou proprietar al micului suflet oferindu-i-se „dreptul” (în scopuri umane, desigur) să schimbe în acte și numele, și data nașterii, și locul unde s-a născut cel adoptat. Tribunalul de la Haga a văzut în procedura de adopție inventată de regimul lui Putin o formă mascată a furtului calificat de copii. Tribunalul nu a ezitat să dea acțiunii calificativul juridic corespunzător cu legislația internațională – este o crimă, iar cei care au avizat-o sunt criminali ca și cei care au executat-o. La fel sunt mascate și deportările în masă ale adulților – cetățeni ucraineni alungați de pe la casele lor transformate în ruine.

Om al trecutului, Putin procedează ca și toți  marii tirani ai epocilor apuse: pe de o parte, el trimite pe gura de moarte a războiului mii de cetățeni ruși în floarea vârstei, iar pe de altă parte, încearcă să micșoreze breșa demografică provocată de această nesăbuință prin furtul de copii, mascat de un simulacru de adopție, și prin capturarea populației civile prinse în cleștele războiului, dacă se poate, cu tot cu teritoriul natal al acesteia. Scopul operațiunii este ca acestor ființe capturate – fie că este vorba de copii luați prin procedura falsă a adopției, fie că de persoane mature deportate cu forța ori cu minciuna în teritoriul de „adopțiune” – să li se piardă identitatea națională originară și să li se inoculeze una care să se bată cap în cap cu cea originară. Rostul furtului de copii și al întregului efort de transformare identitară a persoanelor capturate este aprovizionarea mașinii lui de război cu suficientă cantitate de carne de tun, deficitul niciodată stins al oricărei tiranii. Putin se gândește la un război de lungă durată, iar în condițiile în care tehnologia de ucidere de pe câmpul de luptă a devenit extrem de eficientă și se află în continuă perfecționare, carnea de tun pe care contează ar putea să i se termine. Iată de ce, în materie de colectare a ei de pe oriunde și în cantități cât mai mari, Putin s-a decis să procedeze în 2022 ca și idolul său, Stalin, în anul din ajun al celui de confruntare directă cu aliatul Hitler, 1940.

Similitudinea motivelor și a procedeelor invaziei lui Putin în Ucraina și a lui Stalin în România este aproape perfectă. Și unul, și celălalt au proferat minciuni crase pe seama legitimității hotarelor celor două state, dar și a componenței etnice a acestora. În timp ce Putin a afirmat că Ucraina este un stat artificial, iar pe ucraineni i-a declarat că sunt ruși degenerați în nazism, care trebuie lichidați, Stalin a negat legalitatea unirii în 1918 a Basarabiei cu România și a mințit grosolan spunând că partea Moldovei invadată de armata roșie este locuită în proporție de peste 80 la sută de slavi. Ambele invazii au fost date lumii drept misiuni eliberatoare. Pentru că în apărarea Ucrainei s-au ridicat în martie 2022 peste 140 de state membre ale Organizației Națiunilor Unite, Putin s-a lovit de rezistența dârză a ucrainenilor și s-a văzut nevoit să se limiteze la capturarea populației din doar patru regiuni parțial ocupate.

Avându-l pe Hitler copărtaș la raptul din 28 iunie 1940 în cadrul pactului Ribbentrop-Molotov și o Europă zdrobită de tancurile celor doi complici, Stalin a făcut prăpăd în teritoriul românesc ocupat. În prima zi de ocupație, s-a pricopsit cu un teritoriu nou de 50 726 km pătrați și cu o populație nouă de 3 776 309 de locuitori. În prima săptămână de ocupație, a executat din mers sute de reprezentanți ai administrației civile și militare române și ai bisericii ortodoxe românești care nu au reușit să se refugieze în orele date de ultimatumul sovietic. În prima lună de ocupație, a înființat tribunalele NKVD de represiune/decapitare a elitelor, a încropit administrația sovietelor, a creat, în contumacie, la Moscova, o nouă republică moldovenească pe un teritoriu ciopârțit, în ciuda afirmației că populația locală este de etnie slavă, și a anulat prin decret cetățenia românească a celor aproape patru milioane de ostatici, declarându-i pe toți de-a valma cetățeni sovietici. În primul an de ocupație, statisticile vorbesc de 300 000 de basarabeni și bucovineni deportați și de 57 000 de persoane omorâte, iar în primul deceniu de ocupație, categoria de populație astfel reciclată se ridică la 1 654 000 de basarabeni și bucovineni deportați, dintre care 215 000 fiind omorâți în condiții de GULAG ori în drum către aceste lagăre ale morții. Tot în acest prim deceniu, sute de mii de basarabeni au fost înrolați în armata roșie și folosiți drept carne de tun în cele mai sângeroase bătălii ale crâncenului război, iar imediat după terminarea acestuia, alte sute de mii, dintre care adolescenți și tineri de vârstă fragedă, au fost duși la muncă de rob pe marile șantiere industriale ale imperiului ori băgați în minele de cărbuni ale Donbasului, și nu numai. Cei rămași acasă au fost trecuți prin iadul înfometării programate, prin mai multe valuri de deportări, prin umilința exproprierii generale și printr-un interminabil calvar al deznaționalizării.

Calvarul a durat aproape cincizeci de ani, iar în 1991, când, intoxicată mortal cu propriile minciuni, URSS a murit, speranța că vom reveni în chip natural la matricea identitară nu s-a confirmat. Anii de stricăciune au erodat grav cele mai multe contacte care ar fi putut resuscita la viață un organism unitar rupt în două, izolat și mutilat în parte atât politic, economic, social, cât și identitar. Defecțiunea a fost prea mare și ea a condus la ratarea momentului istoric de reunire. Instinctiv, marile revendicări ale mișcării de eliberare națională ale părții din România răpite la 1940 și 1944 au fost de esență național-culturală, stindardul luptei pentru ruperea de imperiu fiind dreptul de a vorbi și de a scrie în limba română îmbrăcată în haina ei firească a caracterelor latine. Dar, spre deosebire de celelalte republici ex-sovietice care-și vedeau scopul final al luptei în dobândirea independenței și suveranității, partea răpită a României avea de rezolvat o sarcină geopolitică complicată. Revenirea ei la matrice putea să se întâmple doar dacă s-ar face nevăzută frontiera despărțitoare a URSS, situație greu de acceptat la vremea aceea chiar și de cei mai înverșunați dușmani ai acestui stat monstru. În agonie, dar încă în viață, imperiul a sesizat pericolul și a recurs la o serie de manevre. Teama era de crearea unui precedent în ceea ce privește inamovibilitatea frontierelor stabilite după cel de-Al Doilea Război Mondial. Apariția unor state „independente” în baza fostelor republici era în concepția Kremlinului un lucru prost, dar nu cu totul. Gândirea strategică a statului-răpitor are în vedere asemenea pierderi temporare, dar și revenirea, cu sporuri noi, la starea de dinainte. S-a întâmplat ultima dată în 1917, când imperiul țarist s-a autodizolvat, pierzând teritorii care au fost revendicate de sovietici și reconstituite de Stalin, cu dobândă mare, până în 1945. Ieșirea din componența URSS, pe care la începutul anilor 1990 au insistat cel mai mult republicile baltice, era văzută prost de Gorbaciov, dar nu în măsura în care să nu o accepte până la urmă. Garanția că la un alt viraj al istoriei totul va putea fi recuperat rămâneau hotarele lor, cele bine fixate în memoria imperiului prădător. În stare „independentă”, republicile vor putea fi oricând „prelucrate” pe toate părțile și ținute la îndemâna structurilor acestuia de abordare politică ori geopolitică. Iată de ce dezideratul numărul unu al Moscovei în relația cu republicile desprinse la 1991 a fost, în perioada care a urmat, „sacralizarea” independenței lor. Or, conservarea status quo-ului respectiv însemna păstrarea hărților cu planurile de expansiune ale ministerelor rusești de invazie în stare operațională. Actualitatea acestora s-a pierdut „pe neașteptate” în cazul țărilor baltice. De cum au evadat din „imperiul răului” la începutul anilor 1990, acestea nu au întârziat nicio clipă să profite, deja la sfârșitul acestor ani, de existența în Europa a unui protoimperiu al binelui în extensiune – Uniunea Europeană – , un conglomerat de state mari și mici cu tradiții civilizaționale lucrative care-și puneau scopul dezvoltării democratice și economice a societăților lor. Nuanța de neprețuit a acestei formațiuni integraționiste a fost și este că aderarea la ea vine la pachet cu posibilitatea aderării la structura de securitate a Alianței Nord-Atlantice – NATO –, constituită de către majoritatea țărilor europene, dar și de Statele Unite și Canada. Formidabila mișcare geopolitică a țărilor baltice le-a pus la adăpost de nădejde și a transformat hărțile operaționale ale rușilor în material de arhivă, dar a ieșit și cu învățătură pentru politicile de mai departe ale Rusiei lui Putin.

Din acest moment, nu doar „apărarea” „independenței” statelor ex-sovietice făcea agenda prioritară a politicilor Kremlinului în raport cu aceste state, ci și neutralitatea lor, mai bine zis, renunțarea la orice intenție ori plan de aderare la UE și, mai cu seamă, la NATO, a devenit cauză „sacramentală” – linia roșie peste care niciun guvern, nicio forță politică ale respectivului stat nu au avut voie să o depășească. În apărarea acestei cauze, au fost mobilizate coloanele a cincea ruse din interiorul fiecărei țări, s-au elaborat planuri operaționale concrete și s-au deschis linii de finanțare. În sprijinul acestui deziderat, nu au întârziat să apară concepții și ideologii zămislite de ministerele invaziei, în strânsă cooperare cu biserica ortodoxă rusă, precum concepția spațiului interesului vital rusesc și ideologia neoimperială a lumii ruse. Încercarea Georgiei și Ucrainei de a-și juca în istorie propriul interes și de a insista pe aderarea la structurile europene și euro-atlantice s-a soldat cu invadarea primei în 2008 și a celei de-a doua în 2014 și 2022. Războiul de azi împotriva Ucrainei este dus pentru că Rusia vrea să o păstreze în interiorul hotarelor imperiale rusești. Planul este al lui Putin, care într-un mediu geopolitic modern se vede ba continuator al lui Petru cel Mare, ba discipol al Ecaterinei a II-a, ba urmaș al lui Stalin. Republica Moldova face parte integrantă din acest plan neoimperial rusesc și în întreaga ei istorie de peste 30 de ani nu a fost slăbită câtuşi de puțin de atenția sufocantă a ministerelor rusești. Atenția se datorează unei șanse în plus pe care a avut-o și o mai are în comparație cu celelalte foste republici sovietice și de care nu s-a putut folosi niciodată până acum. Această șansa în plus este reunirea Republicii Moldova cu România. Cancelaria imperială rusă a avut în vedere această exclusivă oportunitate de evadare, pe care a avut-o și o mai are. A făcut tot ce a putut, inclusiv un război în 1992 și interminabile alte războaie hibride ca să-i taie calea revenirii la vatra de la care a fost ruptă. Teama cea mare a Rusiei a fost că reunirea va șterge, mai întâi de pe hartă, iar apoi și din memorie, conturul hotarului ei, tras cu forța, din această parte a Europei. Se pare însă că de ceea ce se teme, nu va scăpa. A căzut în derizoriu, fiind demascată „lupta” crâncenă a Rusiei pentru (in)dependența Republicii Moldova. S-a văzut întreaga pidosnicie a grijii ei pentru așa-zisa „neutralitate garantată”, cu forțe militare rusești de ocupație pe teritoriul ei. Toate aceste construcții terifiante de izolare în interesul său a Republicii Moldova se prăbușesc una câte una. Dar cea mai mare înfrângere pe frontul moldav Rusia a suportat-o chiar zilele acestea, când Parlamentul Republicii Moldova a oficializat întrebuințarea și de jure a sintagmei «limba română» în învățământ, în știință și cultură, în administrație și justiție.

Actul reprezintă un semnal decisiv în vederea recunoașterii în plan european a unității de limbă, cultură și istorie a Republicii Moldova și României. Cu siguranță că difuzarea știrii a readus în memoria unor țări și popoare ale lumii adevărul, poate uitat de ele, că în Republica Moldova și în România trăiește unul și același popor, argumentul cel mai puternic și mai doveditor, dar și mai pe înțelesul tuturor, fiind limba comună a acestora – limba română. În conștiința publică ar fi putut să apară pe dată și nedumerirea traiului separat de până acum a celor două state, a interesului față de cauzele care au forțat această realitate. Știrea de a doua zi după cea venită de la Chișinău, cea din 17 martie a Tribunalului Penal Internațional de la Haga despre emiterea mandatului de arestare pe numele președintelui rus Vladimir Putin, ar putea să le ușureze căutările. Adevărul este că Stalin a scăpat la vremea lui de un proces pentru crimele săvârșite împotriva popoarelor Europei, inclusiv a celui român, pe care l-a divizat și decimat, iar jocul de hazard al istoriei face ca Putin, cel care se dă drept urmaș al lui și comite astăzi crime în Ucraina, să nu mai fie lăsat să scape. Iată-ne deci ajunși în ceasul când biruința istorică a limbii române în Republica Moldova ne este relevată în chip surprinzător și de impasul istoric al prigonitorilor ei. 

A historic victory for the Romanian language. A historic impasse for its persecutors

Keywords: The Parliament of the Republic of Moldova; the Basic Law; Putin; Borrell; Ukraine; Russia; NATO; the USA; the Romanian language

Successively, on March 16th and 17th, 2023, two disparate events have, for several days, made a common top news agenda in the Republic of Moldova. The first event recorded the legalization in the Parliament of the Republic of Moldova of the use of the phrase „Romanian language” in all spheres of state activity, while the second reported the sensational decision of the Hague Criminal Court regarding the issuance of an arrest warrant for children crimes against Vladimir Putin, the President of the Russian Federation. Examined in reverse, the first event recorded the historic victory of the Romanian language in a territory seized by Russia, while the second related to the great historic impasse in which its persecutors - Putin and Russia - have ended up.