O revistă care poate fi dăruită cu autograf

O privire aruncată peste umăr  te lasă să vezi ultimul pas pe care l-ai făcut, dar tot ea îți arată ca în palmă şi drumuri lungi. Cât viața de lungi.  Cât istoria. Parcurgi încă o dată cu privirea drumul acela și retrăiești stări pe care nu aveai cum să le  intuiești la timpul respectiv. Și îți dai seama cât de necesară este recitirea drumurilor parcurse. Și îți dai seama că, în clipele în care  drumul din față se lasă greu deslușit, nu-ți rămâne decât să  te uiți în urmă. Trecutul îți arată, în toată claritatea lui, viitorul.

Repunerea în drepturi a glotonimului „limba română” nu are o zi pe  care să și-o aleagă din calendarele noastre și nu va putea avea o zi în  care am număra aniversări și ne-am spune urări de bine și de împlinire. Această împlinire a parcurs drumul acela lung de peste umărul nostru cu eforturi, cu vieți trăite pentru a-l parcurge neabătut. Nu e o zi în  care facem ordine în cuvinte. E un vârf de munte spre care am mers, iar dincolo de el, e istoria la care râvnim.

Totuși, e cazul să măsurăm eforturile și, poate, la lumina acestei izbânzi, să căutăm oamenii care nu au crezut altfel.

Când scriu aceste rânduri, știu că revista „Limba Română” oferă spațiu nemăsurat titlurilor textelor, articolelor, studiilor și referințelor pe care le-a publicat de-a lungul timpului și care au fost legate între ele de încrederea că îi vom spune adevărului pe nume: că aici unde trăim și unde murim vorbim limba română. Parcă nu e mult. Doar două cuvinte. Dar neșoptite, dar fără a trage perdeluța la geam, dar fără a stinge lumina.

E o obligațiune  a revistei și e o decizie care curge firesc din lungul efort de a readuce istoria la masa la care stăm noi. De ce o obligațiune? Pentru că e revista care cerea  repunerea acestui adevăr în drepturile sale mult înainte de a ni se da voie prin decrete, legi și voturi „pro”.  O făcea încă la începutul anului 1991, când în urechile noastre băteau insistent cei trei de „NET”  mitraliați de la tribuna unor ideologii de import.

Apoi au urmat acel efort continuu și acea prezență românească a tuturor celor care se identifică cu limba română. Este revista care capătă caracteristicile unei academii, dar o face fără să aibă și fără să mizeze pe suportul unor guvernări rătăcite de atâtea ori printre propriile orgolii și silite să aplaude discursuri ale unor puteri de altă limbă. Munca pe  care a înfăptuit-o revista a avut ca fundal sărăcia și pericolul real de a-și înceta apariția. Când îi vom căuta, peste timpuri, pe Eugen Coșeriu, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, îi vom găsi între coperțile revistei „Limba Română”. Și pe Grigore Vieru. Și pe  Anatol Ciobanu. Și pe Ion Dumeniuk. Și pe noi ne vom regăsi tot acolo. 

Cu texte luminate de grija de a nu scăpa cumva  vreo literă pe undeva. Cu texte vegheate de steaua geniului celor care i-au dat limbii române curgere lină. Și clasicii. Și cei de până la ei. Și cei de mai târziu.

Retrași într-o casă în care sfinții s-ar simți ca în copilărie, câțiva angajați, care nu întotdeauna au avut o zi a salarizării, au tot adunat ani în lumina gălbuie a unor lămpi zgârcite, trezindu-se un pic obosiți atunci când urcau cele  câteva trepte, un pic grăbiți și abia încadrându-se între două vizite la medic.  Au adunat ani și au tot pus pe poliță  noi și noi ediții ale unei reviste care poate fi dăruită cu autograf. Ca pe o carte pe care o scrii și pe care o trăiești tu. Pentru mulți dintre autorii revistei,  „Casa Limbii Române” a fost, până la urmă, un ultim spital în care s-au internat benevol, dar într-un spital în care nimeni nu a venit  cu mandarine și cu pâine caldă, în care nimeni nu a plâns la geam și în care nu au existat doctori în stare să lege firul subțire al vieții lor.

Mă întrebam de ce acestui edificiu, care pare să tremure atunci când treci pe sub pereții lui, i s-a spus „Casa Limbii Române”? De ce nu „Centrul Limbii Române” sau „Institut...”, sau redacție, sau...? Sau altfel. Abia ieri, alaltăieri, am înțeles de ce i s-a spus „Casa Limbii Române”. Ca atunci când limba română va fi repusă în drepturi, să putem spune că s-a întors acasă. Așa cum ne întoarcem noi, după ce vremurile ne duc ca pe niște păpădii prin lumi și lumi.

Și s-a întors acasă. Iar odată cu ea, tot acasă, au revenit oamenii plecaţi sub coperta de lut a acestui pământ.

An autographed giftable magazine

Keywords: The journal „Limba Română”; Coșeru; Corlăteanu; Romanian Language House; home

I was wondering: “Why was this building that seems to tremble when you pass under its walls called “House of the Romanian Language”? Why not “Romanian Language Center” or “Institute...” or editorial office, or... Or otherwise. And only yesterday, the day after yesterday, I understood that it is still mandatory to call it the House of the Romanian Language. So that when the Romanian language was to be restored to its rights, we could say that it returned home.