Limba română din R. Moldova, între primejdii şi speranţe

Trebuie să se ştie: situaţia lingvistică din statul nostru extrem de tînăr şi relativ independent este, cu certitudine, una dintre cele mai complicate şi mai complexe în Europa Centrală şi de Sud-Est. În expresie statistică, lucrurile se prezintă astfel: la o populaţie de circa 4 mil. avem o majoritate de băştinaşi, românească, de circa 65%, dar şi o importantă minoritate rusolingvă – circa 30 la sută, formată preponderent din slavi (ruşi, ucraineni, bulgari), acestora adăugîndu-li-se un procent de evrei, alte 3% de nou-veniţi din ex-U.R.S.S. (bieloruşi, armeni, azeri şi alţi caucazieni, diverşi minoritari etnici din Rusia, în majoritate rusificaţi, ceceni, alţi musulmani) şi vreo 2% de găgăuzi – grup etnic turcofon, dar de religie creştină ortodoxă – stabiliţi pe pămîntul nostru la începutul sec. XIX. Conform altor estimări, destul de aproximative – căci în R. Moldova nu s-a făcut recensămîntul populaţiei din 1989, cînd eram încă parte a imperiului sovietic –, 10-15% din băştinaşi nu se mai identifică lingvistic ca români, altfel zis, s-au rusificat. Prin contrast, conform aceloraşi statistici, circa 10 la sută din rusolingvii de la noi ar cunoaşte într-o anumită măsură limba română. Aşa cum ne sugerează şi tema colocviului, ne vom referi în continuare cu precădere sau chiar exclusiv la situaţia lingvistică în care se află populaţia băştinaşă a R. Moldova – românii, din care mulţi se autonumesc moldoveni, iar limba maternă o numesc adeseori „moldovenească”, fapt stimulat pe toate căile de către oficialităţile de la Chişinău, evident, din raţiuni extralingvistice.

Care ar fi motivul principal al complexităţii vizînd starea lingvistică din R. Moldova? Din cele vreo cinci-şase motivaţii de bază – de ordin istoric, geografic, demografic, cultural, politic, economic –, vom insista asupra factorului social-istoric, dar pus în strînsă legătură cu cel de natură culturală, spirituală.

E cunoscut faptul că din anul 1812 şi pînă în 1918 partea de est a Moldovei istorice a fost anexată Rusiei, ocupanţii numind acest teritoriu dintre Prut şi Nistru – Basarabia. După 22 de ani de aflare în matricea istorică, atunci cînd Basarabia redevine parte componentă a României, din 28 iunie 1940 istoria se repetă, Basarabia fiind încorporată Uniunii Sovietice, pe deasupra fiind şi amputată: trei judeţe de la sud şi unul de la nord sînt „dăruite” Ucrainei, între hotarele ei aflîndu-se pînă în prezent. În această perioadă de ocupaţie străină – de 150 de ani! – la noi a avut loc un proces acerb, şi orchestrat, nu accidental, de rusificare: limba băştinaşilor a fost scoasă din biserică, din învăţămînt, din administraţie, din exerciţiul juridic; au fost blocate sau interzise orice relaţii, orice schimburi culturale cu ceilalţi conaţionali, aflaţi într-o situaţie net avantajată – şi din Regatul Român, şi din Transilvania, unde românii se bucurau de o relativă autonomie culturală.

Ţarismul, apoi regimul comunist de croială stalinistă au recurs la aceste măsuri dragonice, neîndoios, din raţiuni politice: pentru a justifica încorporarea Basarabiei, pentru a legitima ocuparea unui pămînt străin, încercînd să demonstreze că-i aparţine de drept. În acest scop, dincolo de colonizarea masivă a Basarabiei cu elemente etnice străine, stăpînirea rusă a pedalat extrem de energic pe ideea existenţei aici a unei limbi, iar mai tîrziu şi a unei naţiuni „moldoveneşti”, distincte de cele româneşti. Trebuie să recunoaştem cu tristeţe că această politică diabolică în mare măsură a prins: şi mă gîndesc nu numai la faptul că în Constituţia R. Moldova scrie, în Art. 13 (sic!), că limba de stat la noi e „moldovenească” – nu româna. Doar băştinaşii acestei republici vorbesc unul din dialectele de bază ale limbii române, pe cînd în toate sferele vieţii social-culturale se utilizează, totuşi, limba română literară. Mă gîndesc acum mai ales la o desperată realitate de la noi: cît de mult a fost alterată, în anii de ocupaţie străină, conştiinţa etno-lingvistică a unei părţi însemnate a populaţiei băştinaşe, încît unii, poate chiar mulţi, mai cred sincer că vorbesc o limbă apropiată, dar nu identică cu româna, nu româna însăşi. Poate şi mai nocivă s-a dovedit a fi la noi invazia, presiunea limbii ruse asupra celei române, astfel încît astăzi asistăm la o devastatoare influenţă a acestui idiom slav asupra limbii vorbite şi chiar scrise în R. Moldova.

Nu este cazul să insistăm, aici şi acum, că băştinaşii R. Moldova sînt români şi vorbesc limba română. Mai aproape de subiectul nostru, vom prezenta o „stratificare” – personală, subiectivă, deci, întru cîtva –, a vorbitorilor de română de la noi prin prisma purităţii sau, dimpotrivă, a impurificării, alterării limbii materne. Astfel, conform estimărilor noastre, avem în Moldova trei mari grupuri distincte de populaţie românofonă:

a) grupul rustic – locuitorii satelor, cu un nivel mediu de instruire sau sub acesta;

b) grupul urban – locuitorii oraşelor, cu aproximativ acelaşi nivel de instruire.

c) intelectualitatea, fie de la ţară, fie de la oraş, inclusiv tineretul studios.

 Fiecare grup, sau categorie, din cele enumerate presupun, comportă sau chiar implică anumite caracteristici de ordin lingvistic destul de clare.

Astfel, reprezentanţii convenţionalului grup a) – „rustic” – au un limbaj românesc relativ curat, adică mai puţin influenţat de limba rusă. Totodată, limbajul acestora excelează printr-o pronunţie dialectală, identică celei din Moldova din dreapta Prutului, şi printr-un vocabular restrîns, sărăcăcios. Din punct de vedere demografic, e de menţionat că în satele noastre este o populaţie în genere îmbătrînită, cum foarte mulţi tineri au plecat fie la oraş, fie în alte ţări.

Grupul b) – „urban” – se caracterizează printr-un limbaj mai rusificat, cu numeroase barbarisme şi calchieri din limba rusă. Sub aspect demografic, locuitorii oraşelor noastre sînt mai tineri decît cei de la ţară. Din păcate, tocmai tînăra generaţie urbană sau urbanizată a preluat nu numai lexeme ruseşti, nu numai elemente de sintaxă rusească, dar şi o pronunţie rusificată, care se manifestă printr-o oribilă pentru noi palatalizare a consoanelor b, d, n, t, urmate de vocalele e, i.

Virtualii reprezentanţi ai grupului c) – „intelectual-tineresc” –, în linii mari, stăpînesc o limbă literară curată, corectă, apropiată, într-o apreciabilă proporţie, de limba română literară, standard, sau „exemplară”, ca să recurgem la un termen lansat de marele nostru compatriot, regretatul savant lingvist Eugeniu Coşeriu.

Primejdiile de ordin lingvistic de la noi, pe care le-am anunţat şi în titlul prezentei comunicări, îi vizează într-o măsură covîrşitoare pe vorbitorii din categoriile a) şi b).

Principalul pericol, credem noi, rezidă în influenţa masivă, nefastă, devastatoare asupra românei din R. Moldova, pe care o exercită limba rusă în cele mai diverse şi mai surprinzătoare manifestări şi forme. Fenomenul este pe cît de detestabil, pe atît de explicabil. Pe parcursul unui secol şi jumătate rusa a fost în acest ţinut ca la ea acasă, stăpînă atotputernică şi autoritară, rusificarea sub orice formă fiind stimulată oficial. Apoi, cum decenii la rînd s-a promovat ideea aberantă a existenţei unei limbi „moldoveneşti” distinctă de cea română, era firesc să se facă tot posibilul ca această limbă – „moldovenească” – să difere cît mai mult de româna exemplară. În scopul propus, au fost larg deschise porţile Cetăţii pentru a facilita invazia rusei, invazie mult favorizată, în 50 de ani de regim comunist, de stupida politică a aşa-zisului „bilingvism armonios”, care în realitate proclama, cînd mai discret, cînd făţiş, adică mai brutal, supremaţia omniprezentă a limbii „fratelui mai mare”. Şi-au făcut efectul, evident, şi eforturile autorităţilor ţariste, apoi sovietice de a opri accesul aici a valorilor culturale, inclusiv lingvistice, din România, precum şi tot soiul de interdicţii la utilizarea anumitor cuvinte, expresii şi ortograme, considerate „pur româneşti”, sau „prea de tot româneşti” – aşa ar fi mai potrivit să categorisim modul de atunci de a vedea lucrurile, dacă e să le spunem pe nume. Liste cu asemenea lexeme şi ortograme erau transmise – prin circulare venite de la conducerea de partid via cenzura oficială (numită în U.R.S.S. eufemistic Glavlit – „Direcţia pentru păstrarea secretelor de stat”!) – la edituri, în redacţii de ziare şi reviste, la Radio şi TV, la teatre, în sălile de spectacole etc. În această situaţie, înrîurirea limbii ruse a devenit la noi catastrofală, atacînd – cu precădere în ultimii 50 de ani de ocupaţie sovietică – toate nivelurile limbii. Vom încerca să demonstrăm veridicitatea acestei afirmaţii.

În ceea ce priveşte nivelul fonetic-fonematic, aşa cum am menţionat deja, preponderent la oraş, a devenit un adevărat cataclism palatalizarea de manieră rusească a unor consoane şi, în acelaşi stil – reducerea unor vocale, în special a lui e; în cazul unor neologisme, venite în limba română din Basarabia prin intermediul rusei, se produce şi iotacizarea acestei biete vocale, precum şi pronunţarea lui o neaccentuat ca pe un a. Concomitent, pentru a se justifica mai vîrtos existenţa limbii „moldoveneşti”, a fost favorizată pronunţia dialectală, care, evident, a avut repercusiuni şi asupra formei scrise a limbii de aici. Vom menţiona, în numele adevărului istoric: dezastrul a fost stăvilit, totuşi, în bună parte, pe la finele anilor ’50, odată cu „dezgheţul” hruşciovian, cînd la Chişinău normele ortografice şi ortoepice au fost maximum posibil apropiate de cele întocmite la Bucureşti, în pofida diferenţei de alfabete ce a existat pînă în 1989.

Şi mai devastatoare s-a dovedit a fi influenţa rusei asupra lexicului românesc din R.S.S.M. Am amintit deja că existau în instituţiile de cultură liste cu lexeme şi ortograme tabu, considerate „excesiv de româneşti”: termeni, noţiuni sau îmbinări vizînd realităţi burgheze, religioase, naţionaliste, filozofice, anumite etape şi domenii ale istoriei naţionale etc. Prin contrast, la nivelul limbii vorbite, dar şi al celei scrise, şi-au făcut loc sute, poate chiar mii de cuvinte şi expresii ruseşti, în primul rînd din cele ce vizau realităţile sovietice – oficial, prin directive de partid şi de stat, se preconiza ca acestea să fie unice, ruseşti, în toate limbile din U.R.S.S. În acest exces de zel lingvistic se ajungea la cazuri pe puţin zis ridicole: bunăoară, era cumva motivat ca Parlamentul de la Moscova sau cel de la Kiev, Chişinău, Vilnius, Taşkent etc. să se numească Soviet Suprem (cum se numea/se numeşte Knesetul de la Ierusalim sau Seimul de la Varşovia), dar mass-media de la noi erau obligate să promoveze şi forma Sovietul Miniştrilor – sovietic, spre deosebire de Consiliul de Miniştri al României (al Franţei, Italiei) ş.a.m.d.

Rusisme au intrat cu nemiluita în practic toate sferele vieţii de la noi, cu deosebire – în domeniul evoluţiilor tehnice şi de altă natură. Dintre clasele gramaticale, deosebit de invadate au fost numele şi verbele. Evident, rusismele prindeau acolo unde apărea o nouă realitate: cf. substantivele spravcă pentru certificat, sosiski – crenvurşti, solearcă – motorină, priţep – remorcă etc.; verbele: a oforma – a amenaja, a cătăi – a plimba (cu un mijloc de transport), a zavodi – a porni motorul etc. Este destul de mare numărul cuvintelor incidente şi al cuvintelor “parazit” preluate din rusă (kaneşno, stoproţentno, eşciobî, jă, tak... etc.); cuvintele injurioase au fost preluate într-o proporţie de-a dreptul înspăimîntătoare. S-ar părea că o serie de rusisme era preluată din rusă şi datorită unui anumit grad de comoditate, astea fiind în rusă mai scurte, uneori formate din abrevieri: cf. vuz – instituţie de învăţămînt superior, propiska – viză de reşedinţă, sudimost – antecedente penale etc. Impresia este neîndoios una falsă: avem suficiente cazuri cînd echivalentul românesc este mai comod, inclusiv prin scurtimea sa (cf. pneumonie – rus. vospalenie legkih, ulcer – rus. iazva jeludka – pentru a ne limita la doar două exemple din domeniul medicinei) şi totuşi, echivalentele ruse au fost preluate de extrem de mulţi vorbitori pentru care româna este limba maternă. În consecinţă, motivele de ordin pur lingvistic sau lingvistico-practic ale rusificării lexicului românesc la noi sînt secundare.

O tragedie naţională a fost în R.S.S.M. rusificarea onomasticii – şi a antroponimelor, şi a toponimiei (în special a microtoponimiei). S-a ajuns la mutilări sau chiar substituiri ce ştergeau orice urmă de element autohton în antroponimie: nume de botez ca Ion sau Ştefan deveneau în documente obligatoriu Ivan, respectiv, Stepan; o serie de prenume româneşti erau pur şi simplu interzise. Numele de familie se mutilau pentru a deveni comode ocupanţilor – în pronunţare, la declinare etc. Din asemenea motive nume ca Ciobanu se transformau în Ceban, Doagă – în Doga, Grădinaru – în Gradinari etc. Este anecdotic, dar foarte elocvent cazul unui nume românesc de la noi, Şaptecîini, mutilat într-o formă inidentificabilă: Şeptichin, deci cu o terminaţie pur rusească, -in (cf. Lenin, Stalin, Putin etc.), soţul fiind Şeptichin, iar soţia – Şeptichina (aproape că Anna Karenina!), chiar dacă la numele româneşti nu există o diferenţiere formală de gen. A fost impus oficial şi s-a impus în uzul curent patronimicul rus (de tipul Gheorghe Vasilievici, Ecaterina Ivanovna etc.), alt fenomen firesc rusei dar străin românei. Tot astfel, oraşele noastre aveau străzi cu denumiri aproape că exclusiv ruseşti. Mai e cazul să amintim aici că anumite popoare, respectiv, limbi au supravieţuit şi graţie rezistenţei prin onomastică – avem exemplul armenilor, în toată lumea, al balticilor şi musulmanilor în U.R.S.S., al ardelenilor în Imperiul Habsburgic etc.

Cel mai grav ni se pare, însă, faptul că rusa a atacat româna din Moldova şi la nivelul gramaticii, al paradigmelor. Astfel, chiar şi limbajul unor intelectuali de la noi este marcat adeseori de topica rusească: se pune adverbul înaintea verbului atunci cînd trebuie să fie tocmai viceversa (cf. uşor face, repede vine, departe ajunge etc.). Este invers, dar de aceeaşi natură, cazul unor pronume, cu precădere al celor relative, care sînt masiv postpuse substantivelor prin omiterea articolelor posesive (genitivale) de legătură (cf. elevii cărţile cărora pentru elevii ale căror cărţi etc.). Supără abuzul în utilizarea pronumelor personale pe lîngă verbe – după model rusesc, evident, care pur şi simplu seamănă, accidental, cu cel francez. (Ce tu faci? pentru ce faci? e un exemplu proverbial, în această ordine de idei.) Unii moldoveni pierd deja simţul utilizării corecte a anumitor articole: se recurge la cel nehotărît, cînd e necesară utilizarea celui hotărît; se înregistrează cazuri de substituire a unor articole cu alte nume (careva cărţi-caiete pentru nişte, unele, anumite cărţi-caiete; voi pentru Dvs. – pers. II sing. a pronumelui de politeţe etc.).

Este puternică influenţa pe care o exercită limba rusă asupra recţiunii din română, astfel tulburîndu-se nu numai regimul firesc al construcţiei frazei, dar şi sensul ei. Aproape că s-au generalizat – inclusiv printre intelectuali –, construcţii gen: a (se) juca în cărţi / fotbal – pentru a juca cărţi / fotbal; a conduce (cu) întreprinderea în loc de a conduce întreprinderea etc. Mai mult: în ultimul timp, în limbajul moldovenilor apar şi calchieri cu o motivaţie mai rar întîlnită – încă o dovadă a gravităţii acestui fenomen nociv. Ne referim acum la calchieri făcute prin asocieri sonore, de ordin fonetic. Astfel îşi fac loc în vocabularul unor românofoni de la noi îmbinări lexicale de-a dreptul monstruoase precum: i-a stat rău sau el a stat inginer pentru i s-a făcut rău, respectiv, el a devenit inginer (după îmbinările ruse mne stalo ploho, on stal injenerom); ei bolesc pentru echipa Real-Madrid (= ei sînt suporterii echipei Real-Madrid; după rus. oni boleiut za komandu Real-Madrid); a zvonit aseară (= a telefonat aseară, după rus. on zvonil vcera); el nu s-a reuşit să intre (= nu s-adecis/hotărît să intre, după rus. ne reşilsea); mi-i jale, dar nu avem această marfă (= îmi pare rău/regret, dar..., după rus. mne-nam jal, no...) etc.

Fiţi de acord: persistenţa cu care acţionează – nociv, evident! – rusa asupra românei la noi este de-a dreptul incredibilă. Lucrurile sînt, însă, explicabile. Iată doar cîteva exemple vizînd proporţia, raportul român: rus – acum, nu cu 15-20 de ani în urmă! – în domeniul mijloacelor de informare în masă din R. Moldova. Astfel, ziare şi reviste ruseşti apar la noi de două ori mai multe decît în română. Raportul între posturile de radio române şi ruse e de 1 la 4, iar al celor de TV – de 1 la 8.

Şi deoarece tabloul pe care vi l-am prezentat poate părea cuiva prea de tot sumbru, aş dori să închei această comunicare într-o tonalitate mai optimistă. Cu mai bine de patru decenii în urmă, marele romanist şi românist italian Carlo Tagliavini (1903-1982), autorul monumentalei monografii Le origini delle lingue neolatine a avut curajul să declare la un congres de studii romanice, la Florenţa: „Pretinsa «limbă moldovenească» nu este de fapt decît româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc uşor modificat (...), cu unele concesii făcute unor forme dialectale moldoveneşti, cunoscute de altfel şi în interiorul României”.

Din fericire, această temerară constatare a lui Tagliavini, care atîţia ani ne-a încălzit sufletele, nu mai este decît parţial valabilă. După revenirea la grafia latină, în 1989, „regele a apărut gol” în faţa mulţimii de români basarabeni, pe cît de entuziasmaţi, pe atît de stupefiaţi. Căci, după proclamarea în acelaşi an a limbii de stat şi deschiderea spre valorile spirituale româneşti, care s-a produs în anii următori, tot mai numeroşi conaţionali de-ai noştri au descoperit splendoarea, bogăţia, frumuseţea limbii strămoşeşti. Tocmai de aceea, conştientizînd primejdiile ce ne-au ameninţat şi ne mai ameninţă vorbirea, exprimarea şi scrisul, nutrim speranţa de a fi martori şi ai unei curăţări, ai unei asanări masive, dacă nu totale a limbii noastre româneşti, încît să putem vorbi despre pericole vizînd limba română din R. Moldova numai la passé composé, dacă nu chiar la plus-que-parfait...

Limba Română,
nr. 1, 2003, p. 13-17

The Romanian language in the Republic of Moldova, between dangers and hopes

Keywords: Linguistic situation; danger; Russian language; harmful influence; Romanian language; article 13 of the Constitution of the Republic of Moldova

Based on significant research material, the author analyzes the linguistic situation in the Republic of Moldova. The amendment of Article 13 of the Constitution was considered a window of opportunities for the development of the Romanian language, at the time subject to more dangers. One of the main dangers resides in the massive, disastrous, devastating influence that the Russian language exerts on Romanian in the Republic of Moldova. The state of affairs can be improved by opening up to Romanian values, by consolidating collaborative relations with Romania, including in the linguistic, literary and cultural fields.