Limba Română – oastea noastră naţională

Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Gheorghe Duca!

Onorat Consiliu suprem pentru ştiinţă!

Stimate domnule preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion!

Stimaţi colegi academicieni!

Iubiţi fraţi!

O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înţelepciunii regelui Solomon, sună astfel: „...atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui. Şi a zis una dintre femei: „Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de amândouă. Însă noaptea a murit fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus la pieptul ei, iar pe fiul ei cel mort l-a pus la pieptul meu. Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiul meu, pe care-l născusem”. Iar cealaltă femeie a zis: „Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău e mort!”. Iar aceasta îi zicea: „Ba nu, fiul tău este mort şi al meu este viu!”.

(...) Apoi a zis Solomon: „Daţi-mi o sabie”, şi i s-a adus regelui o sabie. Şi a zis regele: „Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte!”.

Şi a răspuns femeia al cărui fiu era viu regelui – căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!”. Iar cealaltă a zis: „Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!”. Şi regele a zis (arătând spre prima femeie): „Daţi-i celei dintâi copilul cel viu, căci aceasta este mama lui!”.

Conotaţia acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragismul Limbii Române de pe teritoriul Republicii Moldova. Ca şi în Sfânta Scriptură, la noi, în Basarabia, copilul viu, care este Limba Română, fusese furat tot pe întuneric. Şi tot el, care este aceeaşi Limbă Română, murise nu pentru că Basarabia adormise peste el, ci pentru că peste fiinţa lui se lăsase giganticul trup ţarist. Singura neasemănare între pilda biblică şi dramaticele noastre realităţi lingvistice este aceea că şi România, şi Basarabia n-au născut în desfrânare cei doi copii, care, de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte Limba Română. „Tot ce este frumos poartă ponos!”, zicea Anton Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este frumos poartă în sine sămânţa suferinţei şi a jertfei. Exemplul cel mai potrivit în această privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, Eminescu, Avram Iancu, Iorga...

Din păcate, în strivitorul întuneric ţarist ce acoperise Basarabia lipsea un Solomon al nostru. Ţarul nu putea fi Solomon. De altfel, el însuşi tăiase în două miraculoasa fiinţă, care, din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, se numeşte Limba Română. Tot ţarul a dat istoricei noastre Limbi un alt nume: „limba moldovenească”. Cred că nu este cazul să explicăm de ce s-a recurs la acest criminal procedeu. Motivul este arhicunoscut.

Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii. Să amintim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei, Neculce, Miron Costin, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.-P. Hasdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia, Goga, Rebreanu, Cezar Petrescu, Călinescu, Perpessicius, Preda, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Ştefan Bănulescu, Labiş, Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii plecaţi la strămoşi.

Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri „teoreticieni” cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire.

Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! Au declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altul decât cel românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.-P. Hasdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba moldovenească?

Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa cum există unul transilvănean, muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură, şi ea se numeşte Română. Să lăsăm mai bine să vorbească ctitorii şi şlefuitorii Limbii Române, care sunt marii cărturari, scriitori clasici şi moderni, lingviştii notorii: „...Descălecatu-au ţara domnul Dragoş-vodă, / Fericită, buiacă, cu tot feli de rodă, / Când au adus într-însa ROMÂNEASCĂ limbă, / De bun neam şi ferită de calea strâmtă...” (Dosoftei, 1642-1693); „...măcară că ne răspundem acum moldoveni; iară nu întrebăm: «ştii moldoveneşte»? ce «ştii româneşte»?” (Miron Costin, 1633-1691); „...moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg şi aceeaşi limbă” (Alecu Russo, 1819-1859); „...simplul fapt că noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură”, ca nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim şi nu altfel” (Eminescu, 1850-1889); „Cugetarea românească / Are portul românesc. / Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc” (Bogdan-Petriceicu Hasdeu, 1838-1907); „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut” (Alexei Mateevici, 1888-1917); „Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei” (Constantin Stere, 1865-1936); „Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună-credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea-credinţă, e o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); „Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură şi că ea are o singură denumire – LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu Berejan, 1927-2007). Să cităm şi afirmaţiile unui clasic în viaţă care este Ion Druţă (n. 1928) inserate în eseul Domniei Sale Răscrucea celor proşti: „Cum o numim până la urmă? Fireşte, limba română. După ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii de peste Prut în cazanele naţionale”. Iată ce zice un alt scriitor, academician, Mihai Cimpoi, atins şi el, ca şi Druţă, de aripa geniului: „Limba română este rostirea esenţială a fiinţei poporului nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simţi şi de a exista în şi întru istorie” (Mihai Cimpoi, n. 1942); „Cetatea care ne-a ţinut mereu trează conştiinţa de apartenenţă la un neam eroic, bimilenar, cetatea care ne-a făcut să rezistăm în faţa tuturor puhoaielor nivelatoare, din orice parte ar fi pornit spre noi, a fost limba noastră – cetate de neînvins a românului” (Nicolae Mătcaş, n. 1940); „Se fac referiri la argumente, dar argumentele se iau din diferite sfere, şi ele, formal, parcă permit să tragem concluzii de diferită natură. Însă, până la urmă, formula şi concluzia definitivă trebuie să fie una – cea care se bazează pe tradiţia istorică, cea care se sprijină pe argumentul ştiinţific. De aceea, denumirea limbii literare, a limbii în care au scris toţi clasicii noştri, toţi oamenii de cultură a fost şi rămâne una: limba română” (Haralambie Corbu, n. 1930); „Limba fiecărei etnii este creaţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumuseţii şi al binelui” (Valeriu Rusu, n. 1935); „Există o singură limbă vorbită de la Nistru până la Tisa şi până hăt peste Nistru – Limba cea Maternă care e Româna” (Ion Dumeniuk, 1936-1992); „Fără îndoială, nu e absolut nimic condamnabil în faptul că cineva foloseşte expresiile «vorbire moldovenească», «a vorbi moldoveneşte», căci ele corespund unei realităţi incontestabile. Ba din contra, avem tot temeiul să ne mândrim că suntem moldoveni, că avem un fel al nostru de a fi şi de a vorbi. Dar când e vorba de denumirea oficială (...) trebuie folosit doar termenul limbă română” (Ion Eţcu, n. 1935; Alexandru Dîrul, n. 1929); „Cuvintele, ca tot ce e viu, au nevoie de mediul favorabil de viaţă, exprimând o stare spirituală, o gândire” (Ion Vatamanu, 1937-1993).

Va rămâne în istoria naţională şi aderarea la Limba Română a primului preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: „Este lesne de înţeles că noţiunea de «limbă moldovenească» din acest articol (Art. 13 al Constituţiei Republicii Moldova– n.n.) ţine nu atât de un temei ştiinţific, cât de unul politic (...) Limba română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scriere”.

Am vizionat spectacolul Oltea montat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesă care, după mine, va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă întreb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, trăgându-se din viţă ardelenească: olteneşte, moldoveneşte, ardeleneşte?! Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele primare. Ştiu că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu cea „moldovenească”, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.

Prima victimă în şirul de jertfe în lupta pentru Limba Română a fost poetul Nicolai Costenco. Numai pentru faptul că, în 1940, a declarat că nu există nicio diferenţă între limba moldovenească şi cea română fusese condamnat la 25 de ani de surghiun siberian. Dându-şi duhul Stalin, poetul a îndurat urgiile infernului numai 15 ani din cei 25.

Teroarea împotriva limbii noastre a continuat multă vreme după moartea lui Stalin. Prin anii ’70 ai secolului trecut, una dintre cele mai bune profesoare de limba şi literatura „moldovenească”, Elena Vasilache, de la Şcoala-Internat din Chişinău, umilită şi scuipată în suflet, a fost transferată la o şcoală auxiliară pentru „păcatul” că elevii îi adresaseră la 8 Martie o felicitare scrisă cu caractere latine. O altă eminentă profesoară, doamna Popescu de la o şcoală din Poşta Veche, avusese tot prin acei ani o frumoasă idee: profesorii care făceau greşeli de limbă în exprimare erau obligaţi să arunce într-o puşculiţă specială, aflată în cancelaria şcolii, câte 10 copeici. Aprobaseră cu toţii această idee. Jocul a mers bine şi cu folos până oficialităţile au sancţionat profesoara pentru nevinovata idee.

Regretatul actor Gheorghe Siminel fusese scos din pâine pentru „vina” de a-şi exprima cu litere latine admiraţia pentru Georgia într-un caiet de impresii. A rămas multă vreme muritor de foame.

Gheorghe Cincilei, director al Muzeului de Literatură de pe lângă Uniunea Scriitorilor, a fost pedepsit pentru „păcatul” de a completa fondurile Muzeului cu literatură de dincolo de Prut.

Acestea nu erau cazuri izolate. Am alcătui un volum masiv adunându-le la un loc pe toate. Cităm un fragment din consistentele Note pentru un portret intitulate „Omul potrivit la locul şi la timpul potrivit” de Alexandru Bantoş, în care strălucitul publicist desenează chipul spiritual al unuia dintre cei mai de seamă lingvişti români, Silviu Berejan, care în curând va păşi pragul celui de-al nouălea deceniu de viaţă. Să ne trăiţi, maestre! „În R.S.S.M., în special după cunoscutele evenimente din 1968, sunt interzise sau trecute la fondurile secrete speciale ale bibliotecilor cărţile româneşti, inclusiv sau mai ales cele din domeniul lingvisticii, dicţionarele explicative sau bilingve (ruso-româneşti), editate la Bucureşti. La Universitatea de Stat din Moldova, de exemplu, studenţii puteau consulta cărţi româneşti doar cu permisiunea conducerii facultăţilor şi chiar a rectoratului [...]. În căminele instituţiilor de învăţământ, în redacţiile mass-media, în special ale Radioteleviziunii de la Chişinău, principală şi foarte influentă maşină ideologică, se organizau periodic razii având drept scop depistarea «diversioniştilor antisovietici», adică a posesorilor de carte românească, şi, ulterior, pedepsirea celor care citeau sau scriau cu alfabet latin. Studenţii «prinşi în flagrant delict» erau, de regulă, exmatriculaţi, jurnaliştii şi funcţionarii concediaţi. Cu toţii fiind calificaţi «naţionalişti», intrau în vizorul K.G.B-ului. Cu sau fără motiv, persoanele «cu vederi româneşti» aveau viitorul compromis (aşa s-a întâmplat cu G.R., student la universitate, care, surprins că la ore conspecta în română, a fost exmatriculat, fapt ce i-a marcat întregul destin). Calificativul de naţionalist român putea fi atribuit oricui, indiferent de apartenenţa etnică. Semnificativ în acest sens este cazul evreilor M.M. şi S.Ş. din secţia de traduceri a redacţiei Actualităţi a Radioteleviziunii, cărora li s-a aplicat marca de «naţionalist român», pentru că în urma unui control s-a stabilit că utilizau «clandestin» dicţionare... româneşti. De asemenea, jurnaliştii erau avertizaţi permanent că vor fi pedepsiţi, inclusiv disponibilizaţi, dacă vor folosi în texte sau emisiuni cuvinte româneşti, în categoria acestora intrând neologismele, sinonimele, precum şi cuvinte din lexicul românesc al limbajelor de specialitate, dându-se preferinţă, evident, echivalentelor «moldoveneşti», de fapt, calchierilor după limba rusă incluse cu forţa în uzul cotidian”.

„Ziarul «Moldova suverană» publică o variantă a Legislaţiei lingvistice în redacţia Institutului de Lingvistică, în care se preciza că numele corect al limbii noastre este româna, fapt ce a condus la demiterea redactorului-şef, Tudor Ţopa, urmată de o «rebeliune» a ziariştilor de la Casa Presei, care obţin repunerea în funcţie a «nedisciplinatului» şef” (LR, nr. 7-9, 2007, p. 93).

În rândul dureroaselor consemnări de mai sus se înscrie perfect următorul exemplu: Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Aurelian Silvestru, Ion Vicol fuseseră exmatriculaţi de la facultate din acelaşi motiv de „naţionalism” şi nu au fost singurii tineri care au avut de suferit.

Un mare curaj bărbătesc a demonstrat generaţia lui Andrei Lupan, readucând în spaţiul basarabean, în 1956, o parte din clasicii literaturii române – Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.-P. Hasdeu, Cantemir, Alecu Russo, Negruzzi, Stamati, Alexandru Donici, pe care generaţia din care fac parte i-a cunoscut abia la facultate. Prin acest gest naţional, generaţia Lupan se spală de păcatele ideologice. Mai tinerii scriitori de azi, dar şi unii mai vârstnici se tot împiedică de Lupan. Or, dacă activau şi ei în aceleaşi condiţii draconice, cu siguranţă că se alegeau cu aceleaşi păcate.

Un coleg de generaţie afirmă că eu l-am „secerat” pe Lupan la Adunarea Generală a Scriitorilor din 1987 în luarea mea de cuvânt. Chiar aşa?! Iată adevărul, iată ce am spus la acea adunare: „Andrei Pavlovici, mi-a întunecat adolescenţa piesa dumitale Lumina. Acum întunecă şi adolescenţa copiilor mei. Scoateţi, vă rog, din manuale această lucrare, scoateţi şi versificările dogmatice şi puneţi în locul lor poemele dumitale frumoase şi curate, că aveţi de unde alege”. Să se cheme oare asta „secerare”?!

Un pamflet plin de vervă satirică publicase Vasile Coroban pe la sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut în săptămânalul „Cultura” (redactor-şef Petrea Cruceniuc). Distinsul critic îl ironiza pe pseudosavantul lingvist care se numea Borşci. Pamfletul era semnat Zamă. Vasile Coroban fusese, bineînţeles, luat la ochi, dar, în spatele lui fiind Petrea Cruceniuc, scăpase de neplăceri sau chiar de surghiun. Dar sărmanul Ion Vasilenco! După ce îndrăznise prin anii de dezmăţ totalitar sovietic să aducă în mijlocul nostru numele lui Constantin Stere, a fost nevoit să se arunce sub roţile trenului, unde şi-a găsit moartea!

O minunată şcoală de Limbă Română au fost superbele traduceri din literatura universală semnate de Igor Creţu, Alexandru Cosmescu şi Aureliu Busuioc, toţi cu veche şi serioasă şcoală românească din perioada interbelică.

De o covârşitoare importanţă nu numai artistică, ci şi documentară au fost romanele scrise pe teme istorice Biserica Albă (1975-1981, 1986-1981) de Ion Druţă şi Sânge pe zăpadă (1985) de Vladimir Beşleagă, primul roman din trilogia despre Miron Costin. În acelaşi plan istoric se înscriu şi piesele Doina(1968) şi Horia (1973) semnate de acelaşi Ion Druţă, apoi Ioan-Vodă cel Cumplit aparţinând lui Dumitru Matcovschi.

O satiră vehementă este piesa lui Aureliu Busuioc Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul adresată falsificatorilor istoriei noastre, piesă care a fost montată la Teatrul pentru Tineret „Luceafărul” în regia eminentului regizor Ion Ungureanu. S-a jucat o singură dată, pentru că fusese interzisă de autorităţi din start. Vorbim şi de istorie, deoarece ea este strâns legată de soarta Limbii Române.

Lumea la Chişinău descoperea arta dramatică prin Teatrul „Luceafărul”, aflat atunci sub oblăduirea lui Ion Ungureanu. Frecventam „Luceafărul” şi de dragul Limbii Române, pe care o cultiva în mijlocul actorilor tineri acelaşi Ungureanu. Mulţi ani la rând, în vremuri de îngheţ totalitar, ne-am încălzit visele la flacăra spectacolului Eminescu de la Teatrul „Puşkin”(azi „Mihai Eminescu”), spectacol regizat de actorul Valeriu Cupcea, tot el jucând rolul poetului nepereche.

În aceleaşi vremuri tinerii basarabeni îşi încălzeau inima în respiraţia curată a cenaclului „Flacăra”, al cărui ctitor era Adrian Păunescu. Atunci, la emisiunile radio ale cenaclului, auzeam pentru prima oară Doina lui Eminescu.

La toate acestea, la greutatea valorii naţionale se adaugă şi frumuseţea filmului artistic Se caută un paznic după Ivan Turbincă de Creangă (scenarişti şi regizori Vlad Ioviţă şi Gheorghe Vodă), telefilmul dedicat lui Eminescu de Emil Loteanu şi cele două documentare dedicate şi ele lui Eminescu şi Creangă de Anatol Codru.

În 1988, când încă nu se prăbuşise imperiul sovietic, apăruseră trei istorice studii: Veşmântul fiinţei noastre de Valentin Mândâcanu, publicat în revista „Nistru” (redactor-şef Dumitru Matcovschi), O limbă maternă – un alfabet de doctorul habilitat în istorie Ion Buga, studiu inserat în săptămânalul „Învăţământul public” (redactor-şef regretatul Anton Grăjdieru) şi Devaluări parţiale în istoria limbii de Constantin Tănase şi Vasile Bahnaru, lucrare publicată în revista „Nistru”. O pagină de aur în istoria marii bătălii este Frontul Popular. Un model de carte a istoriei noastre, scrisă pe înţelesul copiilor, este manualul În căutarea identităţii de Nicolae Dabija – o lucrare fundamentală şi atractivă pentru lumea elevilor. Model de Limba Română sunt poeziile pentru cei mici ale lui Liviu Deleanu, prozele pentru copii ale lui Spiridon Vangheli, poveştile moldoveneşti în prelucrarea lui Grigore Botezatu, frumoasa carte Greutatea limbii materne de Agnesa Roşca. Elevii din clasele superioare şi studenţimea au primit în dar două manuale de importanţă naţională: Literatura română pentru clasa a XII-a, autori Mihai Cimpoi şi Constantin Şchiopu, şi Literatura română pentru şcoala universitară şi preuniversitară, autor de bază Mihail Dolgan.

Jertfă stau la temelia luptei noastre pentru Limba Română şi grafia latină Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, care au scris cu sângele lor pe faţa cerului numele Limbii Materne şi al grafiei latine. A murit, în chip misterios, Gheorghe Ghimpu, un om de o frumuseţe sufletească rară, inimos luptător pentru eliberarea naţională, care făcuse ani grei de puşcărie alături de Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur, Alexandru Şoltoianu.

Podul de Flori, ironizat de unii care se hrănesc viaţa întreagă din ironii balcanice, a fost un pod de aur pe care, pentru prima oară după război, românii de pe ambele maluri ale Prutului s-au reîntâlnit şi s-au bucurat vorbind într-o limbă comună şi intonând cântece comune. Podul fusese aprobat de Petru Lucinschi. Este un adevăr istoric şi nu-l putem ocoli. Asta dincolo de pretenţiile noastre faţă de greşelile şi chiar faţă de păcatele domnului Petru Lucinschi. Tot dânsul propusese mai târziu ca, alături de glotonimul limba moldovenească, să fixăm între paranteze la Art. 13 din Constituţie limba română ca limbă de stat. Ne-am grăbit atunci să râdem ca proştii de acele paranteze – azi ne-ar fi prins bine.

Lucrurile bune nu trebuie uitate chiar dacă le-au săvârşit unii oameni de stat care au, după cum spuneam, şi greşeli, şi păcate. Nu trebuie să uităm, bunăoară, afirmaţia istorică a ex-preşedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, rostită în vremuri încă destul de complicate, precum că numele corect al limbii noastre este Limba Română.

Să revenim la Podul de Flori. Îmi amintesc de o întâmplare nemaipomenită. În calitatea mea de deputat al poporului din U.R.S.S. vorbisem cu autorităţile din raion să se întindă un pod plutitor (ponton) între satul meu şi Miorcanii lui Ion Pilat, sat aflat pe malul drept al Prutului. N-au reuşit să-l facă. Lumea din sat şi din împrejurimi aflase de Pod şi venise câtă frunză şi iarbă la Pererita mea. Tot atâta lume şi în satul de pe celălalt mal. Rudele se strigau pe nume de pe ambele maluri. La un moment dat, românii din partea dreaptă a Prutului s-au aruncat îmbrăcaţi în apă, înotând spre noi. Gestul l-au imitat consătenii mei, înotând şi ei îmbrăcaţi către malul opus. De fapt, nu înotau, ci mergeau, pentru că Prutul era foarte scăzut. Cânta muzica şi pe un mal, şi pe altul. La mijlocul râului care ne despărţise amar de vreme se încinse o horă. Lacrimi de bucurie se amestecaseră cu apele Prutului. Aşa ceva cred că nu s-a mai întâmplat pe faţa pământului.

Îmi amintesc şi de o întâmplare cu totul nostimă, dar plină de duioşie, legată de acelaşi eveniment istoric. La Pod, în satul meu, venise şi un medic din Chişinău cu băieţelul său care să fi avut vreo patru anişori şi căruia tatăl său îi promisese încă la Chişinău că va vedea români. Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererita mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeţii doriţi. Se vorbea într-o limbă comună – în română. După două-trei păhăruţe de ţuică, începuseră să cânte – intonau aceleaşi cântece comune. La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băieţelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său: „Tată, mi-ai promis să-mi arăţi români. Care-s ei?...”.

Din cauza aceleiaşi dragoste pentru Limba şi pentru istoria neamului fuseseră aruncaţi în temniţa bolşevică transnistreană Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Tudor Popa, Alexandru Leşco. Se ştie că la baza bătăliei pentru eliberarea naţională a stat şi vrerea noastră pentru descătuşarea Limbii şi a scrisului latin. Ce vor fi însemnat oare istoricele cuvinte, rostite în cuşca de fier, ale lui Ilie Ilaşcu „Vă iubesc, popor român” dacă nu aceeaşi dorinţă de a-şi vedea libere Limba Română, scrisul latin şi istoria neamului?!

Toate aceste victime şi suferinţe se uniseră într-un singur şuvoi spiritual, care începuse să rupă zăgazul antinaţional.

Pe la sfârşitul anilor 1980, apare în ilegalitate, la Riga, primul nostru ziar cu caractere latine, „Glasul”, fondat de Ion Druţă, redactor-şef Leonida Lari. Săptămânalul „Literatura şi Arta” (redactor-şef Nicolae Dabija) publică primele texte cu litere latine. Poţi oare să uiţi aşa ceva?!

E un noroc că în elucidarea problemelor de limbă şi istorie, alături de scriitori, s-au aflat şi se află mereu cei mai distinşi istorici. Un noroc avusese Parlamentul Moldovei şi cel unional de personalităţi scriitoriceşti ca Mihai Cimpoi, Vladimir Beşleagă, Ion Druţă, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Lidia Istrati, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Valeriu Matei, Mihai Poiată-Ştefan, Andrei Strâmbeanu, Constantin Tănase, Andrei Vartic, Ion Vatamanu, la fel – de preoţii Petru Buburuz şi Ioan Ciuntu, de medicii Eugen Popuşoi, Pavel Gusac, ambii stinşi din viaţă, Gheorghe Ghidirim, Timofei Moşneaga, Ion Prisăcaru, Victor Uncuţă, Anton Spânu, Ion Reniţă, Valeriu Javerdan – în total peste 20 de medici.

Paznici de nădejde la curăţenia Limbii noastre sunt scriitorii Valentin Mândâcanu, Ion Ciocanu, Ion Melniciuc, Valentin Guţu. Neuitat este regretatul Boris Cotlear. Un remarcabil lingvist, dar şi strălucit publicist este Vlad Pohilă, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnite la noi. S-a pierdut în politică un subtil îngrijitor al Limbii Române, Dinu Mihail.

Un rol important în apropierea Limbii noastre de oficializarea ei ca limbă de stat l-a jucat Comisia interparlamentară a Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. pentru studierea istoriei şi dezvoltării limbii moldoveneşti, avându-l ca preşedinte pe Alexandru Mocanu, Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M., iar ca locţiitor pe Haralambie Corbu, academician, secretar al Secţiei de Ştiinţe Sociale a A.Ş.M. Membri – Andrei Lupan, Silviu Berejan, Ion Borşevici, Anatol Eremia, Anatol Ciobanu, Mihai Ciobanu, Nicolae Dabija şi, cu îngăduinţa Dumneavoastră, Grigore Vieru.

În momentele de răscruce a dat dovadă de mult curaj şi demnitate Academia noastră. Cităm Declaraţia ei:

„Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei”. „Adunarea Generală Anuală (din 28.02.96 – n.n.) a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului A.Ş.M. din 9.09.94), potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română”. Sărut mâna tuturor academicienilor şi specialiştilor filologi care au semnat o asemenea declaraţie. Ea îmi adâncise mândria că fac parte şi eu din neamul care vorbeşte şi scrie româneşte.

Greul cel mare căzuse însă pe umerii Institutului de Lingvistică, al cărui director era unul dintre cei mai de seamă savanţi lingvişti, Silviu Berejan. Primiţi, vă rog, floarea inimii tuturor intelectualilor noştri, maestre. Alăturăm aceste cuvinte pe care le meritaţi din plin mesajului venit din partea doctorului şi profesorului universitar Dan Mănucă, director al Institutului de Filologie „Al. Philippide” din Iaşi, ce vă consideră „model de demnitate naţională”. Silviu Berejan de-a lungul întregii vieţi „şi-a urmărit mereu obiectivul ştiinţific în ciuda numeroaselor obstacole materiale şi politice, încadrând cercetările sale în contextul sociocultural al ţării sale frământate” (Klaus Bochmann), şi, „avându-i alături pe colegii de Institut Ion Eţcu, Alexandru Dîrul, Vasile Pavel, Anatol Eremia, Nicolae Raievschi, Maria Cosniceanu ş.a., pe academicienii-filologi Nicolae Corlăteanu, Mihai Cimpoi, Haralambie Corbu, Anatol Ciobanu, Nicolae Bileţchi, pe titularii A.Ş.M. reprezentând alte domenii, între care Andrei Andrieş, preşedintele A.Ş.M., Vasile Anestiade, Dumitru Ghiţiu, Gheorghe Ghidirim, Mihai Lupaşcu, Vsevolod Moscalenco, Sergiu Rădăuţanu, Ilie Untilă, Gheorghe Şişcanu, a reuşit să dea expresie argumentată unui concept ştiinţific ce înnobilează imaginea Academiei noastre. «Post-factum, va concluziona academicianul, parlamentul a găsit de cuviinţă să solicite şi părerea Academiei în această privinţă. Drept răspuns, a urmat declaraţia Institutului de Lingvistică, apoi cea a Prezidiului A.Ş.M., prin care s-a pus punctul pe „i”. Sub aspect legal, lucrurile au rămas în continuare neschimbate, deşi, în fapt, întoarcerea înapoi a devenit imposibilă»” (citat după Alexandru Bantoş, Omul potrivit la locul şi la timpul potrivit, „Limba Română”, nr. 7-9, 2007, p. 95).

Un rol important în rezolvarea unor probleme naţionale avusese în parlament domnul profesor doctor Ion Borşevici, şeful Cancelariei prezidenţiale, deşi, cu modestie, dânsul declara că, pur şi simplu, este acolo un om de porăială. Dincolo de greşelile forului parlamentar, fără îndoială că avusesem atunci cel mai serios şi cel mai inteligent parlament, al cărui preşedinte era Alexandru Moşanu, iar vicepreşedinte Ion Hadârcă. Dar şi cel mai operativ şi luminat guvern, avându-l ca premier pe Mircea Druc, ca Ministru al Învăţământului pe Nicolae Mătcaş, ca Ministru al Culturii şi Cultelor pe Ion Ungureanu, ca Ministru al Apărării pe Ion Costaş. Totodată, aduc adânci mulţumiri Academiei Române, în special ex-preşedintelui Academiei, Eugen Simion, care împreună cu savanţii lingvişti de dincolo de Prut ne-au dat o mână de ajutor în limpezirea unor dificile şi controversate probleme legate de numele autentic al limbii noastre. Din păcate, partizanii „limbii moldoveneşti” nu au mai fost şi nu sunt limpeziţi... Poate că vor fi... Dar numai atunci când li se va porunci oficial.

S-au aplecat mereu şi se apleacă asupra literaturii basarabene lingviştii din Bucureşti, Iaşi, Cluj, la fel scriitorii Adrian Păunescu şi Victor Crăciun din Bucureşti, Theodor Codreanu din Huşi, Adrian Dinu Rachieru din Timişoara, Viorel Dinescu din Galaţi, Tudor Nedelcea din Craiova. Aceleaşi mulţumiri trebuie să le aducem şi savanţilor ruşi, a căror opinie privind numele corect al Limbii noastre era greu de respins şi sub aspect ştiinţific, şi în plan politic. Ne face plăcere să cităm numele şi afirmaţiile câtorva dintre ei, afirmaţii cu totul în dezacord cu poziţia unor falşi lingvişti şi istorici de la noi: „Numai pentru faptul că I. V. Stalin aminteşte de „limba moldovenească”, a apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor consideraseră până acum că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi limbă”. Aceste afirmaţii le făcea reputatul lingvist rus Ruben Budagov (1910-2001) încă în 1957. Răspicate, clare, întemeiate pe studiul ştiinţific sunt şi afirmaţiile unuia dintre cei mai autoritari lingvişti din Federaţia Rusă, Rajmund Piotrowski (n. 1922): „...Ocrotirea şi susţinerea limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi administrativ”. Iată şi opinia unui alt celebru savant din Rusia, Serghei Kapiţa, născut în 1930: „...Academicianul Piotrowski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face (...). Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut”. Profunda noastră recunoştinţă acestor mari savanţi ruşi de viţă nobilă.

Nu am confundat niciodată politica imperială ţaristă şi sovietică cu marea cultură rusă: cu Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puşkin, Lermontov, Ceaikovski, Esenin, Pasternak, Ahmatova, Ţvetaeva, Bulgakov, Soljeniţân..., cu nobilimea rusă în general...

Am citit de curând o zguduitoare carte documentară intitulată Cât costă un om, apărută sub îngrijirea lui Valeriu Pasat, doctor în ştiinţe istorice, academician, în care o rusoaică basarabeană de viţă nobilă, Evrosinia Kersnovskaia, îşi povesteşte viaţa tragică trăită în GULAG, fiind urmărită şi umilită şi după ieşirea din infern, dar continuând să-şi trăiască restul vieţii cu aceeaşi demnitate umană. Mărturisesc că, după lectura unor lucrări semnate de Soljeniţân, nimic mai tulburător nu am citit despre crimele din GULAG. Iată că au avut de suferit şi ruşii în cea mai „fericită” ţară din perioada stalinistă, ţară care era împânzită de închisori, de GULAG-uri, de spitale de psihiatrie, unde erau aruncaţi oameni nevinovaţi şi oameni sănătoşi. Suferinţelor noastre însă li se adaugă cele ale Limbii, ale istoriei neamului şi ale credinţei strămoşeşti – comori falsificate ori şterse în general de pe faţa pământului.

Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii „patrioţi” şi argaţi ai inventatei „limbi moldoveneşti” au cenzurat şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe „dumnezeul” religiei comuniste, Karl Marx. Or, iată ce zice creatorul ideologiei comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul odată cu imperiul sovietic: „Limba română, zice Marx, e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi”.

„Există oare o limbă moldovenească?!”, se întreba mirat reputatul romanist din Germania Klaus Heitmann, lucru pentru care a fost batjocorit pe vremuri de presa totalitară din R.S.S.M., ca şi regretatul Michael Bruchis din Israel, care ne cunoştea profund istoria şi-o apăra.

Slujitorii falsului glotonim limba moldovenească ne pot replica: „Să vedem ce zice poporul”. După ce i s-a băgat în cap, amar de vreme, ideea că vorbim o altă limbă decât cea română, e clar ce poate zice poporul, mai exact o parte a poporului. Savanţii ihtiologi ruşi au făcut un experiment interesant. Cităm dintr-o publicaţie rezultatele experimentului: „...studiind, vreme de câţiva ani, comportamentul crapilor din bazinele crescătoriilor şi făcând diverse experienţe de laborator, ei au remarcat că peştii – în principal crapii – crescuţi în captivitate (subl. n.) sunt mult mai uşor de prins decât cei crescuţi în libertate. Spre deosebire de aceştia din urmă, crapii de crescătorie înoată mai aproape de suprafaţă, se deplasează în cârduri, se împotrivesc curenţilor de apă şi constituie astfel o pradă uşoară chiar şi pentru pescarii mai puţin experimentaţi”.

Crescuţi în nelibertate, o bună parte a oamenilor noştri, mai ales cei vârstnici, plutesc în cârduri la suprafaţa Limbii Române şi a istoriei neamului, prinzând grabnic şi orbeşte momeala.

Suntem învinuiţi de către aceiaşi „patrioţi” ai „limbii moldoveneşti” că, pentru opinia noastră, opusă fanteziei lor, primim de la străini, în special, de peste Prut, premii şi granturi. Să fi primit oare nişte granturi şi Marx, Budagov, Piotrowski, Kapiţa, Mateevici, Coşeriu, Druţă pentru aceleaşi convingeri ştiinţifice?! Să primească oare granturi şi Nicolae Corlăteanu acolo, în ceruri, pentru istoricul său Testament, despre care vom vorbi mai jos?!

Un proaspăt „erou” al zilelor noastre afirma nu demult că sunt „penibile” pomelnicele mele. Adevărul e că pomelnicele mele sunt istorie. Îi promit respectivului „erou” că-l voi introduce şi pe el într-un pomelnic special – în unul de lepădături.

Sunt cu totul caraghioşi unii inchizitori care aduc mucegăite acuzaţii lingviştilor, scriitorilor noştri: „Parcă mai ieri îi ziceaţi limba moldovenească, iar azi aţi rebotezat-o limba română. Când aţi fost sinceri: ieri sau azi?!”. Îi întrebăm şi noi: „De ce şi-a intitulat Mateevici Limba noastră celebrul său poem, iar nu Limba română? Credeţi că, dacă-i spunea direct pe nume, putea oare să vadă lumina tiparului, să fie inclus în manuale şi, mai ales, să devină Imn de Stat?!”. Domnilor inchizitori, dacă nu sunteţi sinceri faţă de voi, atunci jucaţi rolul sincerităţii măcar faţă de Mateevici!

Chiar patriarhul ştiinţei lingvistice din Republica Moldova, Nicolae Corlăteanu, om de bun-simţ, fusese nevoit pe vremuri să aibă opţiuni „moldoveneşti” în privinţa limbii noastre. Nu cu mult înainte de moarte, acel bun-simţ i-a dictat un cutremurător Testament, lăsat posterităţii, pe care-l cităm aproape integral: „...Am recunoscut, în anii din urmă, că eu, fiind constrâns de regimul sovietic, am vorbit şi am scris despre „limba moldovenească”, deşi aveam în inimă (o ştiau mulţi dintre voi!) şi Ţara, şi limba, şi istoria întregului nostru neam românesc. Eram, dragii mei, „supt vremi”, sub crunte vremi, eram – mai ales filologii – copiii nedoriţi ai unei realităţi istorice vitrege şi nu aveam voie să rostim răspicat întregul adevăr.

Le doresc învăţăceilor mei, cărora m-am străduit să le menţin trează conştiinţa de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice de învăţământ, de cultură, în justiţie şi în instituţiile statului, să contribuie permanent la extinderea şi consolidarea adevărului că limba noastră literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vor folosi generaţiile viitoare, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documentele administrative etc. este, precum susţine şi Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, una singură şi se numeşte Limba Română, aceeaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistreni, cei din Banatul Sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.).

Sunt la o vârstă înaintată şi mulţumesc Celui de Sus că mă are în pază şi că mă pot bucura de lumina Lui. Sunt recunoscător destinului că am ajuns a fi contemporan ideii de integrare europeană a Republicii Moldova, ţară ai cărei reprezentanţi oficiali beneficiază (subl. n.), în cadrul lucrărilor Consiliului Europei, ale altor foruri internaţionale, de traduceri nu în pretinsa (Art. 13 al Constituţiei) limba „moldovenească”, ci în limba literară română, limbă aptă să exprime în chip civilizat această opţiune strategică, creând premise optime de comunicare dintre diferite naţiuni şi culturi” („Limba Română, nr. 4, 2005).

Credem în sinceritatea desculpării regretatului nostru savant şi mai credem că mâine-poimâine Limba Română va fi repusă oficial în drepturile ei. Înfocaţii apărători de azi ai „limbii moldoveneşti” nu vor putea scrie un asemenea testament, iar dacă-l vor şi scrie, nimeni nu va crede în el, pentru că numai rău au făcut nefericitului nostru pământ în nişte vremuri totuşi nesiberiene...

Am citit, nu demult, în ziarul bucureştean „7 plus”, din 28 iulie a.c., o informaţie despre un caz real, cu totul neobişnuit, din Canada. În urma unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luându-şi zborul într-o direcţie necunoscută.

Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăştiaţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?! Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie, de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă. Iată că azi nu mai suntem deportaţi în Siberii de gheaţă – suntem aruncaţi în ţări bogate, de unde mulţi nu mai vor să se întoarcă acasă.

Mă puteţi întreba ce legătură are Limba Română cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă!

Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport însă cu îngăduinţă ştiind că, aidoma Zidului Berlinului, va cădea şi ea atunci când vor dori organismele internaţionale, marile puteri şi, bineînţeles, atunci când va voi poporul să o dărâme. Oare nu este destul de clar că, în parametrii acestor împrejurări, nu mă ating de statalitatea Republicii Moldova?! Zidul însă, dintre noi şi Limba Română, trebuie să cadă azi. Nu am nicio îndoială că va cădea în curând. Lacrimi aşteaptă la rând, aşteaptă la coadă, să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi, când vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în Europa cu minciuna şi graniţa în spate.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Limba Română,
nr. 1-4, 2009, p. 361-373

The Romanian language, our national army

Keywords: Romanian language; Stamati; Donici; Stere; Mateevici; Eminescu; Creangă; Moldavian language; “Moldovan language”; linguistic legislation; Academy of Sciences of Moldova; Union of Writers; creative intellectuality

This text is a will of the famous poet Grigore Vieru and focuses on the efforts to preserve and promote the Romanian language and national values in the Republic of Moldova. The auhtor refers to classic and modern writers, to Romanian and international scientists who supported and advocated the unity and identity of the Romanian language. In his view, returning to its original name, the Romanian language in the Republic of Moldova could escape dangers and gain a new shine.