Un eveniment cultural: Wilhelm von Humboldt în româneşte
Pentru tiparRecent, la Editura Humanitas din Bucureşti, a apărut cartea Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei asupra dezvoltării spirituale a umanităţii (425 pag.). Este vorba despre prima traducere românească integrală a celei mai semnificative opere pe care Wilhelm von Humboldt a consacrat-o problemelor limbajului, Über die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihren Einfluss auf die geistige Entwicklung des Menschengeschlechts (1836). Figură centrală a culturii germane (filolog, filozof, estetician, poet, traducător-poliglot etc.), dar şi om politic reformator, W. von Humboldt (1767-1835) este considerat fondatorul concepţiei moderne privitoare la limbajul omenesc, îndeosebi prin acest tratat, sinteză a reflecţiilor sale lingvistice de o viaţă, conceput, de fapt, ca o introducere la o masivă lucrare, în trei volume, dedicată limbii kawi. Referindu-se la înrâurirea pe care a exercitat-o asupra posterităţii, Martin Heidegger afirma: „Indiscutabil, acest tratat determină până în zilele noastre întreaga lingvistică şi întreaga filozofie a limbajului, fie că recunoaştem explicit acest lucru, fie că îl trecem sub tăcere”.
Cuvintele lui Heidegger sunt, probabil, suficiente pentru a atrage atenţia asupra importanţei operei pe care Eugen Munteanu – reputat filolog şi universitar ieşean, traducătorul şi editorul cărţii – o pune astăzi la dispoziţia cititorului român. Într-adevăr, câteva dintre ideile-ancoră ale lui Humboldt se cuvine a fi amintite aici, întrucât au făcut carieră în lingvistică şi în teoria limbajului, fiind asimilate şi dezvoltate de savanţi precum E. Sapir, B.L. Whorf, B. Croce, K. Vossler, chiar şi N. Chomsky, dar, mai ales, E. Coşeriu (ca să-i enumerăm doar pe unii dintre cei mai mari). În primul rând, este de remarcat faptul că învăţatul german a constatat, pe linia idealismului hegelian, că „omul este om doar prin limbaj”, altfel spus că esenţa faptului-de-a-fi-om implică în mod obligatoriu limbajul. Totodată, Humboldt a plasat accentul pe latura dinamică şi creatoare a limbii / limbajului [germ. Sprache înseamnă şi ‘limbă’, şi ‘limbaj’], trecând în plan secund ipostaza mecanică şi statică a acesteia / acestuia: „Limba însăşi nu este un act (érgon), ci o activitate (enérgeia)” – şi se ştie ce impact a avut această celebră afirmaţie (cu rădăcini aristotelice) asupra lingvisticii coşeriene. Tot Humboldt este cel care a introdus, în mod justificat, explicaţiile finaliste în abordarea limbajului, în detrimentul explicaţiilor cauzaliste – efect al unui pozitivism păgubos pentru ştiinţele culturii. De asemenea, este de menţionat primatul pe care l-a acordat formei în interpretarea / înţelegerea limbajului, „forma internă a limbii” (innere Sprachform) constituind una dintre contribuţiile fundamentale ale lui Humboldt la istoria ideilor lingvistice; ea se referă la faptul că fiecare limbă posedă un principiu ordonator intern, specific numai ei, care-i conferă identitate formală şi unicitate. Să mai precizăm, printre altele, că Humboldt respingea total posibilitatea inventării unei limbi universale (la care visa, bunăoară, Leibniz), după cum nici nu credea în proiecţia himerică a unei limbi adamice perfecte, diversitatea limbilor şi a popoarelor fiind văzută ca un dat necesar şi pusă în legătură cu producerea forţei spirituale a omului.
Însă nu o prezentare generală a gândirii lui Humboldt ne-am propus aici1, ci o recenzie a primei versiuni româneşti complete2 a textului humboldtian – o ediţie exemplară în multe privinţe, după cum vom încerca să arătăm în cele ce urmează.
Laudele i se cuvin în întregime lui Eugen Munteanu, care a muncit cu seriozitate şi încordare timp de mai mulţi ani, efectuând stagii de documentare la Jena (1999-2001) şi la Viena (2006-2008), tocmai pentru a realiza o traducere reuşită şi responsabilă, având în vedere că textul humboldtian este extrem de dificil, presărat cu descurajante locuri obscure, pe care le înţelegi revenind de mai multe ori la ele (printr-o lectură circulară). De altfel, traducătorul mărturiseşte (p. 40) că a fost avertizat (în vara anului 1994) chiar de E. Coşeriu – cel mai bun cunoscător al teoriei lingvistice humboldtiene – asupra dificultăţii acestui demers: „Nu ştii la ce treabă te înhami! Humboldt este greu de tradus din nemţeşte în nemţeşte, iar mata vrei să o faci în brudia noastră limbă?”. A fost nevoie, aşadar, de parcurgerea unei întinse bibliografii, cuprinzând atât lucrările lui Humboldt despre limbaj (dar nu numai acestea), cât şi o bogată literatură exegetică, ediţii în mai multe limbi (pentru confruntare), la care se adaugă aşa-numita „bibliografie secundară”, formată din studiile care ating, mai mult sau mai puţin, subiectul în cauză.
Probabil că Eugen Munteanu era omul cel mai potrivit pentru a duce la capăt o astfel de sarcină. Nu doar pentru că este un apreciat lingvist şi filolog, familiarizat cu problemele lingvisticii şi ale teoriei limbajului (chiar pasionat de filozofia limbajului), nu doar pentru că este un neobosit cercetător (angrenat în numeroase proiecte) şi un abil traducător (din latină, franceză, germană) al lui Sf. Augustin, Toma din Aquino, J.J. Rousseau, J. Grimm etc., ci şi pentru că (sau mai ales pentru că) este un însemnat discipol al lui E. Coşeriu. Aspectul acesta are o mare relevanţă, de vreme ce Coşeriu, practic, l-a redescoperit pe W. von Humboldt (făcându-l cunoscut în special germanilor!), iar lingvistica sa integrală este traversată de un recognoscibil fir roşu humboldtian, vizibil încă de la începuturi3. De aceea, nu este o întâmplare că cei mai importanţi exegeţi şi traducători ai lui Humboldt din Italia, Spania şi Germania sunt discipoli coşerieni (din prima sau a doua generaţie): Donatella di Cesare (care, pe lângă ediţia italiană, a îngrijit şi o excelentă ediţie germană!), Ana Agud (care a dat cea mai recentă versiune spaniolă), Jürgen Trabant („expertul nr. 1 în problematica moştenirii humboldtiene” – în opinia lui E. Munteanu).
Câteva cuvinte şi despre structura cărţii. Până la textul humboldtian propriu-zis, cititorul va putea lectura Introducerea editorului, intitulată Humboldt şi humboldtianismul (p. 5-23), în care sunt decelate principalele idei şi linii de forţă ale gânditorului german. Urmează un detaliat Tabel cronologic (p. 25-34) ce înfăţişează traiectoria bogată a vieţii şi a activităţii lui W. von Humboldt, în paralel cu evenimentele semnificative ale vieţii culturale şi politice germane, dar şi universale. O consistentă Notă asupra traducerii (p. 35-41) completează acest preambul, traducătorul declarând că în transpunerea textului german în româneşte a încercat să respecte chiar „directivele” lui Humboldt, care avea experienţa traducerii din literatura antică grecească: „O traducere – spune W. v. H. – nu poate şi nu trebuie să fie un comentariu. Nu se cuvine ca într-o traducere să existe lucruri obscure provenind din întrebuinţarea nesigură a cuvintelor sau dintr-o îmbinare învechită. Dar, dacă originalul se mulţumeşte să facă doar aluzie în loc să exprime ceva în mod clar, dacă apar în el metafore a căror referinţă este greu de identificat, dacă sunt sugerate idei intermediare, traducătorul ar săvârşi o greşeală introducând în text, cu de la sine putere, o claritate care schimbă caracterul textului original”. Opera lui Humboldt (p. 49-350) este precedată şi de Cuvântul înainte (p. 45-47) al fratelui său, Alexander von Humboldt (nu mai puţin celebru), care a îngrijit, la un an de la moartea autorului, apariţia ei. Pe margini, traducerea românească păstrează şi paginaţia ediţiei germane princeps (1836), ca şi Tabla de materii (tradusă, dar cu trimiterea la paginile originalului). Într-o Anexă (p. 351-362), autorul a avut ideea fericită de a include şi traducerea studiului Repartiţia teritorială şi relaţiile culturale ale seminţiilor malaeziene, care figura ca un prim capitol în tratatul Über die Kawi-Sprache auf der Insel Java, necesitate explicabilă prin desele referiri pe care le face Humboldt la respectivul spaţiu cultural şi lingvistic. Traducătorul a considerat utilă, de asemenea, şi adăugarea unor pagini în care sunt descrise pe scurt Limbile menţionate şi discutate de Humboldt [peste 50!] (p. 363-370). Bibliografia generală (p. 371-390) de la sfârşitul volumului cuprinde [a] Lucrări citate din Humboldt; [b] Lista principalelor scrieri ale lui W. von Humboldt; [c] Ediţii ale operei lui W. von Humboldt; [d] Traduceri în alte limbi ale unor scrieri despre limbaj; [e] Literatură secundară; [f] Despre Humboldt în limba română. Un Glosar de echivalenţe terminologice german-român (p. 391-396) şi o secţiune de Indici (p. 397-423) – unul analitic de termeni şi concepte şi altul de nume proprii – întregesc această ediţie, exemplară, după cum spuneam.
Dacă ar fi să criticăm ceva (pentru că o recenzie trebuie să fie şi critică), atunci n-am avea de reproşat editorului decât unele neglijenţe (dintre care câteva, pesemne, sunt greşeli de tehnoredactare) ce i-au scăpat pe la sfârşitul volumului, la bibliografie îndeosebi4. Dar era imposibil să nu se strecoare şi astfel de mici erori într-o lucrare de complexitatea şi anvergura acesteia. În schimb, satisfacţia de a-l avea pe W. von Humboldt „în brudia noastră limbă”, la dispoziţia specialiştilor (cunoscători sau nu de germană – Germanicum est, non legitur nu mai poate fi o scuză de acum înainte!) şi a publicului larg ar trebui să ne încerce pe toţi. Consider că apariţia cărţii Despre diversitatea structurală... în româneşte este nu doar un eveniment editorial, ci, mai degrabă, un eveniment cultural, pe linia recuperărilor, cel puţin la fel de însemnat ca publicarea versiunii româneşti a Cursului de lingvistică generală a lui Saussure (cu zece ani în urmă).
Eugeniu Coşeriu susţinea adesea că limbajul este una dintre formele culturii, dar şi baza culturii însăşi. Este motivul pentru care suntem datori să-i apreciem pe cei care au căutat să-l înţeleagă şi să-i pătrundă esenţa. W. von Humboldt este unul dintre cei care au ajuns foarte departe în această privinţă.
Note
1 Pentru aceasta, cititorii români au la îndemână, alături de excelentul studiu introductiv pe care îl semnează Eugen Munteanu (şi care, în linii mari, se regăseşte şi în cartea Domniei Sale, Introducere în lingvistică [Editura Polirom, Iaşi, 2005]), descrierile pertinente din Alexandru Graur, Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii (ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965), George Mounin, Istoria lingvisticii (Editura Paidea, Bucureşti, 1999) sau R. H. Robins, Scurtă istorie a lingvisticii (Editura Polirom, Iaşi, 2003).
2 Din W. von Humboldt se traduseseră în română doar scurte fragmente. Editorul le semnalează, de pildă (la p. 389), pe cele tălmăcite de Şt. Augustin Doinaş sau de către Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu. Câteva pagini esenţiale (traduse de Rose Stein) – adăugăm noi – se găsesc şi în antologia coordonată de Lucia Wald şi Nadia Anghelescu, Teorie şi metodă în lingvistica din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Texte comentate, Universitatea din Bucureşti, 1984, p. 24-34.
3 Vezi sintetica sa introducere în lingvistică (apărută în spaniolă, la Montevideo, în 1951). Ca exeget al lui Humboldt, Coşeriu s-a manifestat foarte devreme: vezi Raíces humboldtianas de la lingüística moderna (1954).
4 Astfel, unii „cârcotaşi” vor remarca astfel de scăpări: volumul de studii coşeriene Teoria limbajului... a fost publicat în româneşte, de fapt, în 2004 şi nu în 1994, iar vers. orig. a acestuia datează din 1962 şi nu din 1967 (vezi p. 384); celebrul istoric al lingvisticii se numeşte R.H. Robins şi nu John Robins (v. p. 385, dar şi la indicele de nume proprii); pe pagina de prezentare a autorului, de la începutul cărţii, titlul original al lucrării despre care am vorbit figurează ca Über [...] Sprachbaus und seinen Einfluss..., în loc de Über [...] Sprachbaues und ihren Einfluss..., cum era corect.