Duminica istoriei naționale

Am învins doar atunci când am scos sapa de pe coada de lemn și am îmbrăcat pe ea tricolorul. Altcândva, niciodată. Victoriile nu se obțin de către purtătorii de stindarde plătiți. Regimurile care se sprijină pe mulțimi adunate cu biciul cad. Mai devreme sau mai târziu, dar cad. Marile Adunări Naționale nu au repetiții generale. Au doar un timp al lor în care își acumulează energiile și au o zi în care erup. Dar erup nu pentru a pretinde hegemonii, ci pentru a lăsa să se vadă o fierbere generală și o putere greu de măsurat azi.

Și zic asta fără să mă refer la evenimentul din 21 mai, doar alegând din calendarele anilor acele câteva duminici în care drumurile noastre au dus spre unul și același punct. Da, sunt drumuri care încep diferit: cu o cărare cât să încapă urma ta pe panglica ei de lut, cu un drum printre vii, cu o coborâre în vale, cu un urcuș spre șosea, cu un pas făcut greu, ajutat de baston sau de umărul nu știu cui. Ca să curgă liniștit spre un alt drum. Așa cum curg apele către râu. Către râul cel mare.

Am mers pentru că am vrut noi. Nu pentru că a vrut cineva. Purtam un gând între tâmple. De multă vreme-l purtam. Și am înțeles că același gând îl purtau, tot între tâmple și tot de multă vreme, şi oamenii din casa lipită de casa noastră. Și am înțeles că, de fiecare dată când ne-am adunat sub drapele, am venit pentru a revendica o deschidere. Și nicidecum pentru a trage zăvoare. Și nicidecum pentru a ne ascunde după ziduri. Când ne-am simțit sufocaţi sub coperta unor cărți de istorie, am scos drapelele-n față și am spus răspicat că eroii din manuale nu sunt ai noștri. Că dușmanii unor timpuri pretins fericite erau oamenii pe care-i iubeam noi și erau oamenii care ne-au iubit. Că ne este strâmt între paranteze și că tot acolo, între ele, încape prea puțin cer ca să putem zbura. Asta voiam. Să zburăm și noi. Uneori chiar fără a ne putea dezdoi la capătul unui rând de porumb scos din buruieni. Uneori cu un baston lustruit de palme. Uneori împărțind felia de pâine la doi. Asta voiam. Să zburăm și noi. Am scos sapa din coada de lemn și am îmbrăcat pe ea tricolorul.

Asta numim noi Adunare Națională. Când ne înălțăm toți împreună. Nu au nimic în comun cu ea marșurile care au fost și marșurile care s-ar mai putea întâmpla, cu lideri purtați pe brațe de slujitori hrăniți la oră fixă. Nu au nimic. Nici întrunirile îmbrăcate strict în culoarea politică a vreunui partid. Nu au nimic. Ideea națională nu e de-o singură culoare. Când eram mic, trăiam bucuria unei cutii cu creioane colorate cumpărate de mama. Așa e lumea, ca o cutie cu creioane colorate. Dar una în care culoarea roșie nu trăiește din contul altei culori, una în care albastrul nu ar avea rost fără verde. Și verdele nu ar avea rost fără galben. Și galbenul fără… Și albul… Și…

Uneori cuvintele ne conving mai greu. Scrise frumos, lipite unul de altul, legănate, cântate, durute. Dar ne conving mai greu. Am tot deschis ferestre către alte lumi, am lăsat oamenii să vină aproape ca să poată vedea alte case, alte comunități, alte țări. Dar nu am putut să-i convingem. Despre viața noastră vorbeam atunci. Că la oameni e altfel. Că în pâinea noastră prea multă sudoare e, că se fură prea ușor banul, că hoții urcă la tribună și cer flori, cer aplauze, că cei care ne conduc locuiesc într-o casă de-aici, dar trăiesc într-o țară de-acolo. Am tot vorbit. Și despre pace-am vorbit. Și tot nu am putut să-i convingem. Chiar dacă mai ținem în rame părinți muriți în războaie.

Dar ne trezim cu războiul în umbra caselor. Și nu mai găsim cuvinte ca să descriem starea pe care-o trăim. Ne dăm seama că suntem atât de mici și atât de singuri, încât încăpem într-un nor de fum. Atât de mici și atât de singuri. Încă nu e târziu, dar abia atunci cauți mâna întinsă și abia atunci ajung la tine, fără să le cântăm, cuvintele.

Când eram mici, se întâmpla să mergem împreună cu fratele pe drum. Eu rămâneam puțin în urmă, că aveam pasul mai scurt. Dar când apărea vreun câine pe drum, îl ajungeam pe fratele meu din urmă. Și îl apucam de mână. Ca nu cumva să pățesc ceva. Când eram mici.

Alegem o duminică din calendare și prindem a lega cărarea de drum așa cum leagă apa firul abia desprins de izvor de râul cel mare. E o altă Adunare Națională. Pentru că port între tâmple gândul pe care îl poartă, tot între tâmple, omul din fața mea. Și omul de acolo de sus, de pe deal. Și omul din vale. Și omul de sub streșini de stuf. Și cel de la oraș. O duminică ca o fereastră deschisă spre Europa. O duminică ca o fereastră deschisă spre noi.

National History Sunday

Keywords: History; European Union; flag; brother; peace; window

The gathering on May 21 is a sign of victory, because victories are not achieved by people pushed from behind. I won only when I took the hoe out of the wooden tail and put the tricolor on it.