Grigore Chiper: Dar eu caut realul pitulat între cuvinte

După consumarea fenomenului avangardist de la începutul secolului al XX-lea, poezia nu mai e un obiect stabil, constant. Ea continuă să rămână un spațiu deschis tuturor experiențelor. Faptul acesta se evidenţiază și din perspectiva diversității caracteristicilor postmodernismului, care caută drumul spre o nouă recunoaștere a literaturii și a scriitorului. În contextul acestor căutări, se înscriu cei mai mulți autori de la noi, printre ei fiind și Grigore Chiper, care în ultima perioadă se afirmă plenar în poezie, proză, eseu și în traduceri. După debutul editorial din 1990, cu volumul de poezie Abia tangibilul (Editura Literatura Artistică), Grigore Chiper a publicat şi alte cărți de poeme: Aici, în falset, poeme, Editura Hyperion, 1991; Perioada albastră, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997; Cehov, am cerut obosit, Editura Cartier, Chișinău, 2001; Turnul de fildeș înclinat, Editura Vinea, București, 2005; Roman-simulacru, Editura Limes, Cluj, 2010; Formalități, Editura Charmides, Bistrița, 2015; Opera poetică, Editura Paralela 45, Pitești, 2017; Semințe de betel, Editura Rocart, Pitești, 2020. Proză: Violoncelul și alte voci, Editura Augusta, Timișoara, 2000; Nisipul de sub picioare, Editura Tracus Arte, București, 2014. Eseu, jurnal, publicistică: Piese dintr-un puzzle, Editura Junimea, Iași, 2017; Fața poeziei și măștile poeților, Editura Arc, Chișinău, 2019; Voci în pustiu, Editura Junimea, Iași, 2021. Traduceri: Dama de pică, nuvele de Aleksandr Pușkin, Editura Cartier, Chișinău, 2004.

Să mai spunem că, în ultima vreme, suntem martorii celor mai diverse acte, pe care le numim poezie, în acest spațiu în care limitele și interdicțiile sunt total neglijate, itinerarul scriitorului de azi spre și în literatură amintind uneori de cuvintele: „Nebănuite sunt căile Domnului”. Corelația artă-realitate, viață-joc artistic, și în cazul poeziei lui Grigore Chiper, se desprinde dintr-un context cultural și literar vast, în care sunt puse în practică incertitudinile și discontinuitatea, două dintre trăsăturile definitorii ale scrisului postmodern: „Scoţi un volum de pe raft./ Te încâlceşti în ghemul cu aţă./ Hölderlin e arhaic./ Sheep in fog (oaie în ceaţă).(...)/ Nici pesmeţi muiaţi în lapte, nici autori/ de pe coperţi, nici pastila de leac./ Pun semnul egalităţii între/ o realitate şi acest joc sărac”. Într-un univers în care gama de sentimente acoperă un registru amplu și complicat „de la ovalul frunzei până la gustul vinului”, zâmbetul femeii iubite având ceva din desenele lui Saint-Exupéry, iar Pound ghidează traseul discursului liric către un imagism marcat de „apariția acestor fețe în mulțime - /Petale pe o creangă neagră, udă”, scribul își consumă, netulburat, reflecțiile sale docte cu privire la istoria poeziei, reflecții care completează în mod firesc discursul eclectic postmodernist: „Din imagism a crescut întreaga poezie vest-europeană/ a secolului XX/ Imagismul a desființat poezia georgiană/ în vogă atunci” (poezia „Imagism”). Ghidat de Pablo Picaso, „cel din perioada albastră”, desenează ca „într-o cacealma a culorilor” peisaje cu grădini de tamariscă și acacia, în care câinele începe să latre de după zid și culorile dispărute revin tot așa cum obiectele apar din întuneric după ce găsești întrerupătorul. Acest scenariu e menit să transpună protagonistul într-o condiție a normalității, cu anturajul familiei de altădată, din care nu lipsesc cei dragi, dispăruți între timp: „întâlnirile sunt încă frecvente/ tanti e în viață/ și unchiul/ și tata/ și alții”. Dar atmosfera este evanescentă: „Am impresia că sentimentele sunt un gaz care se evaporă”. Sau altădată protagonistul e așteptat într-un aeroport, unde nu cunoaște pe nimeni, de cineva având fața vopsită cu chinovar: „Merg în întâmpinarea lui/ ca și cum m-aș îndrepta spre planeta roșie” („Planeta roșie”).

Trebuie spus că diversificarea viziunii asupra lumii rezultă din prăbușirea vechilor valori, urmată de o deschidere spre schimbarea mentalităților, a concepțiilor omului despre lume și despre sine, care, bineînțeles, au influențat cultura, arta, lieratura. În pofida tuturor rupturilor, a discontinuității, a fragmentarismului din care se alimentează, poezia continuă să ne influențeze pozitiv, într-un mod obscur, re-asamblând fragmentele ei dispersate, transformându-le, din nou, într-un avut al nostru. Chiar dacă astăzi, „spre disperarea celor ce trăiesc nostalgia stilului înalt”, „nu mai suntem în stare să găsim multe cuvinte miezoase și adevărate”, întâlnirea cu miracolul poeziei capătă în versurile poetului nostru forma iscusinței de a conferi mister amintirilor din trecut.

Dar ce înseamnă, de fapt, arta memoriei, a căutării identității pentru scriitorul postmodern Grigore Chiper? În condițiile în care „poezia e citită numai de poeți, dar poetul nu admite decât propria poezie”, tonul polemic pune stăpânire pe ajustarea la calmul imperturbabil al scriitorului stăpân pe uneltele scrisului său: „Probabl poezia înseamnă chiar amintirile”, scrie Liubov Turbina –„Probabil poezia e însăși uitarea”, scrie Grigore Chiper. Dar uitarea se cere citită cu luare-aminte: nu se are în vedere ștergerea memoriei, ci șansa unei noi deschideri, a unui nou început. De reținut imaginea unui protagonist care contemplă cu fața spre „acel întuneric dens fără lună, fără luminile din curte și nici de pe strada de alături” și care alunecă ușor în iureșul aminirilor, al evenimentelor din trecut, în care episoadele unei copilării aureolate de prezența părinților se împletesc cu cele ale unor realități frustrante. Acestea sunt recurente și demonstrează efortul scriitorului de a developa stări de incertitudine pe care le cunoaște din arealul basarabean postcomunist, care nu e altceva decât moștenitorul consecințelor totalitarismului: „Nu-mi venea să cred că voi prinde ziua/ când comunismul se va retrage în cotlonul său/ Îmi apare în memorie doar ziua de şapte noiembrie/ când mărşăluiam cot la cot/ într-o coloană infinită aranjată diabolic din care am scăpat atât de puţini” („Lecţia de comunism”).

Necesitatea reconstruirii reperelor pentru noua generație, care se avântă spre cucerirea gloriei literelor, este în măsură să justifice efortul lui Grigore Chiper de a redescoperi oportunitatea scrisului orientat spre regăsirea de sine, regăsirea identității în postmodernitate. Poetul urmărește ceea ce scapă inteligenței omului obișnuit, modului obiectiv de a privi lumea. El pune problema a ceea ce dă sens și valoare lucrurilor prin prezența sau chiar prin absența lor. Cu alte cuvinte, pune problema precarității, a dispariției apropiate a lucrurilor. Altfel spus, tot ceea ce îl înconjoară se încarcă de sens în măsura în care e pe punctul de a dispărea cât de curând: tatăl, în ultimele clipe ale vieții sale, e o prezență extrem de evidentă, iubita, de la care urmează să-și ia rămas-bun în drum spre aeroport sau căreia îi este rezervat un spațiu proxim, este și ea o presentia in absentia: „E multă liniște aici în universul nostru/ Unde ești tu/ sunt sânii tăi calzi/ coapsele tale legănate/ și buzele care tac// Pomenesc mai des de tine când nu eşti/ Ești după uși străzi cartiere întregi// Dincolo de rutină/ nu e nimic special pentru a crea/ o himeră/ un mister/ o mașină a viitorului/ sau o mutră mai satisfăcută// Te chem cu numele la care nu răspunzi/ te implor cu vorbele care nu schimbă mare lucru/ te îngân cu erorile de ieri de azi de mâine și dintotdeauna// Mă voi învăța să privesc prin întuneric/ și să văd cât se vede prin el” (Poezia Je te vois). Alteori liniștea e îmbrăcată într-o „armură de metal”. E ca și cum infinitul ar prinde contur, viață sub semnul finitului. Ca și cum absența ar clama prezența. Simplicitatea aparentă a lumii în care se află protagonistul, prezența lucrurilor iluminate prin fragilitatea lor indică asupra unui univers pe cât de simplu la prima vedere, pe atât de complex și ermetic, realitatea conturându-se dincolo de aparențe. Cunoscând o anumită ruptură, după Paul Claudel, T. S. Eliot, Ezra Pound, poezia ne duce cu gândul la nostalgia unui paradis poetic pierdut, pe care scriitorul de azi își propune să-l recupereze: „Dar eu caut realul pitulat între cuvinte/ nu mă satur adulându-l”, scrie poetul marcat de atitudinea critică față de scris: „cuvintele din versurile mele se pot/ transforma în umbră, se transformă/ în umbra”. Acest sentiment acut al autosupravegherii, spiritul critic îl diferențiază pe poetul nouăzecist al cărui traseu duce dinspre o realitate anemică spre amintiri din alte vremuri ale altor generații: „Vei coborî și tu mai încolo pe o platformă înghețată/ pe care o vei găsi/ precum o descrisese vreun călător strain / un secol în urmă sau două” (Poezia „Spre punctul de vizavi”). Sensuri ale existenței prind contur, însă nu spre a fi developate, ci pentru a crea suspansuri, stări, crâmpeie în vederea descoperirii noilor căi de explorare poetică în stare să schimbe statutul poetului și relația lui cu cititorul de azi, ceea ce ar putea duce la renovarea privirii asupra lumii actuale.