Poeme

Cabinetul de limbă și literatură

În cabinetul nostru de limbă și literatură

Erau 40 de scriitori pe pereți.

Parcă eram într-o biserică în miniatură:

40 de sfinți, 40 de profeți.

Și vocea profesoarei, încrezătoare și calmă,

Ne scotea pe noi, necugetații, din minți

De față cu cei cărora le ieșeau bărbile din ramă

Și îngerii printre dinți.

Era vârsta la care începea să ne placă

Să fim adolescenți – nu miopi, nu cu jurnal,

Interesați mai mult de corpul colegelor de bancă,

Decât de scriitori sau de corpul profesoral.

Ne împiedicam în părțile de vorbire

Și în dragoste nu avansam mai ușor,

Dar sfinții ne întăreau în iubire

Cu viețile și cărțile lor.

În una dintre zilele acelea luminoase

Sub priviri aprobatoare de poeți și romancieri

O viitoare dirigintă de clasă

S-a sărutat cu viitorul diriginte de șantier.

Iubirile noastre au fost binecuvântate

În cabinetul de literatură în comunism.

Astăzi toamnele sunt pline de roade,

Pentru că primăverile au fost pline de optimism.

Omenia

Nu mânia

din

Ro

mânia.

R

omenia! 

Acoperiș

Acoperișul unei case

E coperta unei cărți deschise.

Școală

Acum poți nimic să nu ții minte,

Pentru că ai internetul mereu la îndemână.

Unui băiat întotdeauna nu-i ajung cuvinte

Ca s-o convingă pe-o fată să meargă de mână.

Și totuși ceva între ei se înfiripă...

El nu din pahar, din priviri o sorbea.

Ce bine e că cei doi nu știu cum se fumează o pipă,

Dar bănuiesc cum e să fie îndrăgostiți lulea.

Între tentații și plictiseală

Aici trece viața până la balul de absolvire...

Cred că singura materie care trebuie predată în școală

Este iubirea.

Cantina studențească

Au fost între timp restaurante și baruri în viața oricui, profund omenească. Dar în topul celor mai scumpe localuri va fi mereu cantina studențească.

Cafeaua cu lapte într-un pahar fațetat. Un corn cu magiun – și-i plină tipsia. Dacă atunci bucatele ne-am fi pozat, ce săracă era fotografia!

Dar noi eram totuși bucuroși și senini, luminați de ochii celui din față. În cantina aceea ne-am atins de mâini. Cu omul acela mergem prin viață.

Erau ploile din ferestre dese și lungi… De atâtea cantina aminte ne aduce. Și nicăieri nu voiam să mergem atunci, pentru că nu aveam unde ne duce.

Acum avem unde – fugim sau la pas. Oricine din noi ar putea să plătească. Să nu mergeți acolo, chiar dacă a rămas așa cum a fost cantina studențească.

De-ajuns că am fost eu și am găsit un fular, semăna cu al meu din ziua nefastă. Acolo a rămas rujul tău pe pahar, dar ai spus nu, când el te-a cerut de nevastă.

Și mult după aceea ți-am zis că am fost chiar foarte aproape la masa vecină. M-am simțit bine, iar tu – probabil prost, când după tine am ieșit din cantină.

Noi suntem generația

Nou suntem generația celor care au lucrat cu mouse-ul și cu DOS-ul. Și, la fel ca Dostoievski, încă mai credem că frumusețea va salva lumea. Ca Făt-Frumosul.

Noi suntem generația celor care au copilărit mai mult afară. Iar copiii noștri cresc la fel – mai mult afară. Din țară.

Ni se pare mereu că economia și statul drept nu funcționează bine și aici șchioapătă comparația. Dacă există mai mulți oameni și mai multe țări într-un singur om – noi suntem generația.

Pereții casei părintești

La fel ca toate mamele din generația noastră, și mama mea are mai puține fotografii decât aș fi vrut.

Și îi caut chipul chiar și în fotografiile alb-negru cu cei peste un milion de oameni de la primul Pod de Flori de peste Prut.

Deschid sertarele, răsfoiesc albumele… „Oare asta mata ești?”

Iar mama mă privește din cele câteva icoane de sfinte cuvioase de pe pereții casei părintești. 

Biblioteca

„Lăsați copiii să vină la Mine”,

a zis biblioteca

cu vocea lui Dumnezeu.

Cu ce titlu de carte se potrivește...

Dincolo de ușa bibliotecii e lumea aceasta

Care ne bucură și ne exasperează în fiecare zi.

Parcă am trăi în drama lui Caragiale „Năpasta”.

Pentru Moldova oare ce titlu de carte s-ar potrivi?

„Paradisul de după colț” de Llosa.

„Bâlciul deșertăciunilor” de Thackeray.

Poate recitim cu voce tare „Glossa”?

„Alte măști, aceeași piesă”, dragii mei.

Ce cărți s-ar mai potrivi cu Moldova?

„Bonjour Tristesse” de Françoise Sagan.

Romanele polițiste cu note ironice de Darya Donțova.

„Iar dimineața vor veni ruşii” de Iulian Ciocan.

Poate „Zbor frânt” de Vladimir Beşleaga.

Ori „Mizerabilii” de Victor Hugo.

Umberto Eco, „Cimitirul…”, dar nu din Praga.

E despre noi și „Așteptându-l pe Godot”.

„Groapa” de Barbu. Gogol, „Suflete moarte”.

„Să ucizi o pasăre cântătoare” de Harper Lee.

„Bandiții” de Ernu. „Greața” de Sartre.

Și aceste cărți cu Moldova s-ar potrivi.

Și ce  mult ne-ar plăcea să fie despre Moldova, ca o povață,

„Inima inimii”, scrisă de unul dintre cei mai iubiți portughezi!

Dar nimeni nu scapă cu viață

Nu din țară, ci din povestea lui Creangă „Capra cu trei iezi”.

Lipsa verbelor

În lumea de azi am început să ne descurcăm fără verbe. Aproape că ne ajung celelalte părți de vorbire.

Ușa!

Gura!

Următorul!

Wow.

Superbă.

Cușma!

Anulare.

Ne-am redus viața la substantive, adjective și ceva interjecții.

Genial.

Respect.

Offside.

VAR.

Rușine.

Ajutor!

Cât?

Gata.

Dar atunci când este vorba despre dragoste, verbele intră în dormitor. Pentru că dragostea – ca să se întâmple – are nevoie mereu de verbe de acțiune.

Dă-mi mâna.

Vino.

Sărută-mă.

Continuă.

Așteaptă.

Rămâi pe noapte.

Rămâi pe viață.

Harta vieții

Copilăria este mereu comuna Lumina.

Copăcel. Mărișel. Puiești.

Scânteia și Mica. Bobocu și Vișina.

Trece Repedea. Până ajungi la Lungești.

Tinerețea este mereu Eforie.

Uneori Flămânzi. La Gura Ialomiței.

Frumosu. Frumușica. Lucia.

Dor Mărunt. Iași frumos. Însurăței.

Maturitatea este mai mult Constanța.

Fie Onești. Fie Bogați.

Făurești. Amărăști. Și cartierul Speranța.

Bunești. Românești. Despre asta Urlați.

Bătrânețea a ajuns comuna Icoana.

Albești. Ruginești. Bătrâni. Văcăreni.

Se vede Crucea. Sfințești și Coroana.

Și, păzește-ne, Doamne, să nu rămânem Singureni.

Încotro

Basarabia, încotro?

Destinația punct .Ro.

Scriitorii

Scriitorii sunt sfinții

care învie.

Viața.

O carte

Parcă e același miros, dar de fiecare dată ne surprinde.

Plus, bineînțeles, oftatul sau lacrimile de la sfârșit.

O carte este toate acestea, dar cartea nu se vinde.

Bine măcar că uneori se cumpără, negreșit.

Când n-aveam nici telefon, nici iubită, mergeam cu o carte la culcare.

Și astăzi simțim efectul ei balneoclimateric.

Când n-aveam lumină, citeam la lumânare.

Acum lumina este însăși cartea în întuneric.

Cititorii sunt adulții cu tâmple, ca paginile, albite.

Cititorii sunt adolescenții care ies, precum cărțile, din tipar.

Nu știm unde se depun în om cărțile citite,

Dar cred că știm cum arată – ca o librărie – o inimă de librar.