Urmele lor duc spre timpurile care vin

Am fost odată la Iași și am mers la Bolta Rece, având cu mine speranţa că am să pot citi acolo urmele lui Creangă și ale lui Eminescu. Le-am căutat în toate câte erau în jur. Şi doar când am reînviat în mintea mea amintiri ale contemporanilor, am putut să refac timpuri pe care nu le-am trăit. Mirosea a cartofi prăjiți lumina galbenă a lămpilor. Și vinul părea stingherit de sticla ulcioarelor. Și poate a paharelor de la care încă mai aduce a gel de bucătărie. Mirosul unui secol în care le facem loc biografiilor noastre. Te uiți în jur și cauți pe lângă case, pe lângă porți și pe sub umbre urmele lor. Ca pe o zăpadă pe care se scrie istorie, crezând, naivii de noi, că o va ocoli soarele.

Eram cu soţia mea într-o evadare dintre lucrurile unei scenografii obligatorii şi căutam, cu timiditate, pecetea istoriei. Aşa m-am simţit când am intrat pentru prima dată în casa unei profesoare din şcoala noastră. Mă simțeam ajuns într-un fel de biserică atunci, reinventam vorbirea care părea să mă fi părăsit nu ştiu cum, duceam întruna şerveţelul la gură, ca nu cumva să am fărâmături pe barbă, ţineam picioarele ascunse sub scaun, că era neobişnuit de nedrept să apar desculţ în faţa ei. Şi în Bolta Rece, la fel. Ţii furculiţa în mână şi nu ştii ce rost are ea la o palmă de tacâmul din faţa ta. Vine chelneriţa şi tu te vezi poftit să alegi între carne de miel şi păstrăv acolo unde parcă era vorba de poezie, de genii, de cosmos şi de mama unui copil lăsat fără haine la baltă. Era, cred eu, o diferenţă uşor de citit între noi doi intraţi un pic flămânzi într-un paragraf de istorie a literaturii şi doamnele din local atât de acasă acolo unde tu îl cauţi pe Creangă şi unde tu îl cauţi pe Eminescu. Şi întreb cum ai întreba rătăcit nu ştiu unde: „Aţi putea să ne spuneţi ...”. Zic: „S-au păstrat cumva, doamnă, câte ceva din lucrurile...” De unde să ştii tu că întrebarea ta a fost adresată de atâtea și atâtea ori încât a intrat în tencuiala pereților și în lemnul ocrotitor al tavanului? ”Știți, aici, cum să vă spunem... Dar veniţi, dacă vreţi, să vă arătăm altceva.”

Şi am coborât treptele unui beci. Abia atunci am descoperit bolta pe care nu o puteam găsi altundeva. Bolta de piatră a unor galerii care lunecă în adâncuri şi care lasă că crească încrengături pline de mister şi de timpuri trecute. „Vedeţi, e o masă acolo.” E mai mult o lespede sau, hai să admitem, o masă lipită de un perete, dar nu e nimeni deasupra ei. Doar timpul. Cu o listă de bucate în faţa lui, în care, probabil, sunt mereu aceleași luturi vânturate din când în când de lopeţi, aceleași nisipuri curgând în clepsidre, uitări şi aduceri aminte şi poate regrete. La masa asta stăteau atunci Eminescu şi Creangă. Şi o boltă rece stăpână pe ei. Cu stele, probabil, dar cu stele pe care le poate vedea numai geniul. Cu luceferi, cu nemuriri chemate de unii, cu nemuriri alungate de alţii.

Galeriile pleacă apoi mai departe, iar peste ele se-mprăștie un insistent miros de murături. De fapt, nu a varză aduce și nu a castraveți murați. E parfumul învechit al unui secol retras altundeva, cum se retrag sub preșul timpului uitările.

Am făcut poze cu un telefon care nu are cum să citească urmele și am luat cu mine emoția întâlnirii cu ei.

M-am întrebat mai târziu ce totuși îi apropia atât de mult pe Eminescu și Creangă? Am căutat și am tot căutat lucruri și locuri, gânduri și sentimente, cuvinte și vinuri, dar numai după ce nu am putut găsi nimic, am început să cred că diferențele sunt tocmai ceea ce-i lega. Eminescu nu avea un cireș și un petec de cânepă încâlcită. Nu avea balta, carul lui Prepeleac, nu avea Pupăza, nu-l avea pe Oșlobanu. Iar Creangă, fără poet, nu avea cum măsura lungul drum al luminii și nu avea cum desluși negura vremilor.

Citim aduceri aminte și îi găsim într-o reconstituire a lui George Panu, care îl întrebă în una din zile pe Eminescu: „Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă?

El zâmbea și, cu acea privire vagă și rătăcită care-i era caracteristică, răspundea în mod evaziv:

- Vorbim și noi ce ne trece prin minte!...

Și atâta tot.

Câteodată, Creangă și Eminescu dispăreau câte trei-patru zile, nu se știa ce-au devenit. În timpul acesta, ei ieșeau din oraș pe jos, cutreierau Galata şi Târgușorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou și Aroneanu, dormeau pe o laviță la vreun han sau la vreo crâșmă, mâncau ce găseau și erau fericiți.”

Am fost odată la Iași și am mers la Bolta Rece. Căutam urmele lui Creangă și ale lui Eminescu, pe lângă alte urme lăsate nouă și timpului. Ale lui Caragiale, Alecsandri, Maiorescu… Atingi pereții cu degetul. Laşi palma pe spătarul scaunului, privești dincolo de geam și… Și ceea ce se poate vedea e că nu e nimeni. Știu că au fost totuși cândva niște urme. Și mai știu că duceau undeva. Poate în cărți, poate în aducerea noastră aminte, poate în timpurile care vin.

Știu.

Their tracks lead to the times to come

Keywords: Eminescu; Creanga; Iasi; Bolta; Prepeleac

A first stop at Bolta Rece in Iasi lets you feel the history. You look for the traces of Eminescu and the traces of Creangă in things as if time had taken care to leave them all visible. In the lower part of the house there is a table attached to the wall where the two often sat listening to each other. It’s a model of friendship like never before and maybe never will be.