Odă (în metru antic) de M. Eminescu: repere metodologice de interpretare

Interpretarea unei opere literare în cadrul lecției de limba și literatura română presupune, pe de o parte, descoperirea semnificațiilor acesteia, pe de alta, renunțarea la stereotipuri, care, de cele mai multe ori, înstrăinează elevii de text. Sinonimă cu conceptul de performanță analitică sau cu „a stăpâni textul în detaliu” [2], interpretarea trebuie să poarte amprenta personală a cititorului. Orientarea artistică a elevului, dirijată de profesor, gustul estetic, emoția artistică, în interacțiunea lor, conferă actului de receptare-interpretare a operei literare un puternic accent creator. Este o cerință de care ar trebui să țină cont profesorul în intenția și în demersul său didactic de formare la elevi a competenței literar-lecturale.

Scrisă între 1873 şi 1882, publicată în 1884, în ediția I-a a volumului „Poezii”, îngrijit de T. Maiorescu, Odă (în metru antic) de M. Eminescu, care făcea parte din poemul „Odă pentru Napoleon”, este o meditație filozofică și totodată o confesiune lirică. Gheorghe Crăciun, referindu-se la această capodoperă eminesciană, o considera „o rugă de intrare sau inițiere în moarte a celui „etern tânăr” a ființei însetate de absolut, a geniului care aspiră la recuperarea locului privilegiat și trist pe calea cunoașterii de sine” [1, p.198]. Are, așadar, drept temă marile probleme ale existenței umane: cunoașterea, dragostea, moartea, relația omului cu sine, cu lumea și cu universul. Nu mai puțin relevantă este și afirmația lui N. Stănescu că „poezia modernă românească începe cu Odă (în metru antic)”. Aceste două afirmații ar putea servi nu doar ca punct de pornire sau în calitate de concluzie, ci și ca elemente-cheie ale interpretării textului în cauză.

Ca primă etapă, necesară actului interpretativ, comprehensiunea rezidă în orizontul progresiv al percepției estetice, în sensul înaintării lente a cititorului spre finalul operei, el fiind ghidat de toate elementele ei de structură: cuvinte, sintagme, alte componente de construcție. În această ordine de idei, înțelegerea textului înseamnă, întâi de toate, perceperea vocabularului utilizat de scriitor. În cazul dat, putem vorbi despre individualitatea artistică a scriitorului. Or, selecția și asocierea limbajului într-o operă literară este un act de creație, fiecare artist alegându-și cuvintele în funcție de condiția sa interioară, de legile momentului intern al necesității de creație. Într-un fel, de exemplu, își va ermetiza esența gândirii, emoția poetică M. Eminescu și în alt fel N. Stănescu. Adrian Marino atrăgea atenția că „punerea în evidență exclusivă a caracterului autonom și autotelic al limbajului poetic-literar reduce literatura la propria tehnică de a se spune pe sine, la propriul subiect, care este limbajul, la propriul scop, care este materialul lingvistic” [3, p. 276]. Ținând cont de acest deziderat, la etapa respectivă, de înțelegere a textului, elevii vor descifra sensurile cuvintelor „voluptate” și „manta”, după care vor fi solicitați să scoată din text și să scrie în două coloane cuvintele ce fac parte din câmpul lexical al termenilor „moarte” (a muri, morții, voluptatea, neîndurătoare, suferință, să reînviu, muri) și „iubire” (suferință, dulce, dureros, ard, focul, mă topesc, ochii, tulburători). În baza acestor concepte, care sunt și termeni-cheie, ulterior, vor formula cele două teme ale poeziei: moartea - condiție tragică a vieții umane și iubirea – prilej de suferință.

La etapa următoare, implicați în analiza structurii textului (a celor cinci strofe), ei vor identifica, în cazul fiecăreia, ideile/motivele literare: confesiunea eului liric cu privire la trecutul tinereții sale/ ignorarea morții (strofa 1), apariția momentului erotic cu suferința „dureros de dulce”/ întâlnirea cu suferința (strofa a 2-a), evocarea întâmplărilor eroilor mitici Nessus și Hercule/voluptatea morții (strofa a 3-a), meditația asupra destinului ființei desfășurat sub semnul Păsării Phoenix/ Pasărea Phoenix (strofa a 4-a), trecerea în neființă prin regăsirea identității, a cunoașterii de sine/regăsirea sinelui (strofa a 5-a).

Cât privește strofa întâia, demersul interpretativ al elevilor, inițial, va fi orientat spre versul „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, care sintetizează atitudinea fundamentală față de moarte a lui Eminescu. În special, va fi comentată construcția sintactică „să-nvăț a muri”, care semnifică, așa cum afirma Gh. Crăciun, inițierea în acea moarte văzută ca eliberare, ca salvare de moarte, abandonarea condiției muritorului, ideea de a trăi liber ca nemuritorii și cea de recăpătare/regăsire a sinelui. Pentru a-i descifra mai ușor conotațiile, profesorul ar putea să le propună elevilor câteva variante cu care ar compara-o: „să-nvăț a înota”,/ „…a citi”/„…a iubi”, formulând și câteva întrebări-sarcini: „Ce ar însemna „învăț să citesc/înot?”, „Ce întreprinde omul pentru a învăța să înoate/ citească/ iubească?”, „Care ar fi impactul acestei ocupații/tentative asupra omului?” etc.). Descifrarea celor câtorva simboluri - „Steaua Singurătății” (ambele cuvinte scrise cu majusculă = genialitate), „manta”, în relație cu „înfășurat” (=unicitate), „ochii” (= cunoaștere, deschidere spre cele veșnice) îi vor ajuta pe elevi să formuleze o primă concluzie: eul liric, în ipostaza omului superior, marcat de semnul genialității și al unicității, unitar încă, neschimbat, se crede că face parte din ordinea veșnică a celor cosmice.

Bogată în idei (nașterea sentimentului iubirii, confruntarea cu suferința dureros de dulce, zdruncinarea echilibrului sufletesc, care îi aduce eului liric aminte de moarte, suferința ca mijloc de cunoaștere a condiției tragice a omului, suferința, moartea - cauze ale scindării, dedublării eului), strofa a doua va fi analizată din perspectiva oximoronului „Suferință tu, dureros de dulce”, a epitetului „ne-îndurătoare” („morții Ne-îndurătoare”), precum și din cea a valorii stilistice a adverbului „deodată”, a formei de perfect simplu a verbelor „răsăriși”, „băui”. În vederea descifrării sugestiei epitetului „Ne-îndurătoare”, profesorul ar putea solicita elevilor să compare varianta finală („Băui voluptatea morții /Ne-îndurătoare”) cu cea din manuscris („Băui voluptatea morții,/ Neîndurătoareo”), oferindu-le și câteva variante posibile de răspuns: a) Ne-îndurătoare este femeia iubită; b) Ne-îndurătoare este atât iubita, cât și moartea; c) Ne-îndurătoare este suferința provocată de sentimentul morții, dar și de al iubirii. În urma interpretării, elevii vor concluziona că: a) suferința și moartea se ivesc din cauza scindării, divizării, dedublării eului liric („tu răsăriși…/tu, suferință…”), asta însemnând că ființa se apleacă asupra sa și se percepe ca multiplă; b) „voluptatea morții” are conotația de moarte în lumea muritorilor și viață în lumea nemuritorilor, prezentate ca reunite într-un întreg; c) „suferința dureros de dulce” implică acel efect negativ, dar este și condiția renașterii într-un registru superior; d) oglindind-o pe iubită în propria reprezentare, poetul ajunge s-o înfățișeze prin absență, mărturie fiind faptul că iubita va dispărea în varianta finală a textului, ea apărând resorbită în suferința generalizată („suferință tu, dureros de dulce”).

Identitatea, posibilitatea înălțării sunt asigurate de parcurgerea treptelor sinelui. A te căuta și a te găsi e cu putință numai într-o singurătate purificată prin ardere, idee sugerată de afirmația „jalnic ard de viu”. Pentru relevarea acestei idei, elevii vor analiza, mai întâi, în câteva exemple de versuri ce aparțin diferitor scriitori, sensurile cuvântului „foc” (ex.: „…Să nu vă jucaţi cu focul./Focul face totul scrum”; „Afară ninge liniștit./ În casă arde focul”, „Am un foc la inimioară” etc.). Ulterior, ei vor alege varianta de răspuns din cele propuse de profesor, care ilustrează cel mai bine semnificațiile simbolului „focul” din oda eminesciană: a) focul - zeu tutelar și teribil, bun și rău; b) focul - pasiunile umane: dragostea și mânia; c) focul - renaștere într-o dimensiune superioară; d) focul - acțiunea de purificare, de regenerare; e) focul - eliberare de condiționarea umană; f) focul - mesagerul dintre lumea celor vii către cea a morților; g) focul - iluminare; h) focul - elanul spre spiritualizare/ flacăra ce urcă în cer). Nu va fi trecută cu vederea și hiperbola „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării”, care sugerează arderea totală. O încărcătură semantică deosebită o are și evocarea celor două personaje mitologice, Nessus și Hercule, simboluri ale uriașei suferințe umane, ale destinului tragic (evident, profesorul nu va rata posibilitatea de a reactualiza mitul lui Nessus și Hercule), a Păsării Phoenix, simbol al „regăsirii sinelui purificat prin ardere, al renașterii iluminate de acest rug” [1, p. 198]. Toate aceste idei, precum și cele desprinse din valoarea stilistică a termenilor „ard”, „mă topesc”, „rug”, „a stinge”, „flăcări”, a formei verbelor la persoana I, singular, prezent („ard”, „mă topesc”, „mă vaiet”), vor ajuta elevilor să formuleze următoarele concluzii, desprinse din strofele a 3-a și a 4-a: a) focul nu purifică decât amenințând și distrugând; b) iubirea/ erosul ca trăire mistuitoare, ca patimă devoratoare devine modalitatea inevitabilă de cunoaștere și de autocunoaștere; c) în raport cu personajele mitologice, eul poetului, hrănit cu „propriul rug”, este mai viguros; d) asemenea Păsării Phoenix, ce repetă la fiecare cinci sute de ani sacrificiul de sine pentru a reînvia, poetul cere, interogativ, îngăduința de a dobândi viața sub forma conului de lumină („Pot să mai revin luminos…?); e) reintrarea în nemurire poate fi asigurată prin moarte, iar moartea se câștigă prin cunoașterea de sine.

Întoarcerea sufletului la el însuși înseamnă abandonul multiplicității, care este exteriorul: sufletul trebuie să se degajeze de orice multiplicitate și să se reculeagă. Este ideea ce urmează a fi lansată de profesor și pusă în discuție cu elevii, înainte ca ei să purceadă la interpretarea ultimei strofe a poeziei, în care vor atesta câteva figuri de stil importante: „ochii tulburători” (metonimie-simbol), „nepăsare tristă” (simbol), precum și valoarea stilistică a verbului la imperativ „piară” (= renunțare). Eliberându-se de eros („Piară-mi ochii tulburători”), acceptând, „la sân”, „nepăsare tristă” (simbol al indiferenței, tristeții și izolării), eul poetic își redobândește identitatea, redându-și sinele originar ( „Pe mine/ Mie redă-mă”). Această întoarcere a sufletului la sine este unificare, purificare, condiție de cunoaștere. Demersul interpretativ al strofei poate finaliza cu întrebarea: „Care ar fi impactul revenirii omului la el însuși, al cunoașterii propriei naturi?”. Ulterior, pentru probarea răspunsurilor lor, precum și pentru formularea unei concluzii generale, elevii vor analiza afirmația lui Jean Dandiélou: „Dacă sinele revine la el însuși și dacă se cunoaște în adevărata sa natură, el contemplă atunci modelul în propria frumusețe. Divinitatea și sinele unificat nu sunt decât unul și același”.

În concluzie, menționăm că formarea interpretului de literatură artistică este un proces deloc ușor, că prin activitatea sa de decodare elevul valorifică textul, creează și comunică valori, actul valorizării producându-se în funcție de natura și esența operei. Cât privește „Odă (în metru antic)” de M. Eminescu, aceasta impune acțiuni mentale de căutare, de cercetare și de descoperire a semnificațiilor ascunse, rolul profesorului fiind destul de mare în vederea realizării obiectivelor trasate.

Referinţe bibliografice

Crăciun Gh. Istoria didactică a literaturii române. B: Magister, 1997

Cornea P. Introducere în teoria lecturii. Iași: Polirom, 1998

Marino A . Hermeneutica ideii de literatură. Cluj-Napoca: Dacia, 1997

Ode (in ancient meter) by M. Eminescu: methodological benchmarks for interpretation

Keywords: literary work; interpretation; methodological benchmarks; literary motif; artistic language

The article proposes some methodological benchmarks for the interpretation of the poem „Ode (in ancient meter)” by M. Eminescu. There is special emphasis on the eminence view on the phenomenon of death, on the condition of man marked by genius, on the stages of self-knowledge. by analyzing the literary motifs attested in the work, the artistic language. At the same time, the author notes several techniques for approaching the work in question: the comparison exercise, the identification exercise, the question-problem with answer options, the problematized debate.