Limbă – om – fiinţă
Pentru tiparGândind limba sub aspect fenomenologic, Heidegger menţionează, cu referire la relaţia limbă – om – fiinţă, că, în realizarea actului vorbirii, limba apare ca un fenomen care este dat în prealabil. Din această perspectivă, primordial nu este faptul că omul vorbeşte, ci limba; faptul că „limba vorbeşte” ne lasă să înţelegem că în ea se exprimă o instanţă care premerge omului şi care face cu putinţă vorbirea acestuia.
Originar vorbind, există o „voce a fiinţei” care se adresează omului tocmai pentru ca, prin intermediul lui, ea să poată ieşi din tăcerea care o caracterizează. Fiinţa are nevoie de om pentru a se exprima, căci de fapt ea nu vorbeşte. De vorbit, nu poate vorbi decât ceva de ordinul fiinţării; de vorbit, nu vorbesc decât oamenii şi zeii...
Vorbirea autentică este tocmai aceea în care omul nu se exprimă pe sine, ci dă glas „cuvântului tăcut” al fiinţei, după o prealabilă ascultare a lui. Dar nu toţi oamenii sunt în stare de o asemenea ascultare şi deci de o asemenea vorbire autentică. În şirul ascunderilor şi dezvăluirilor ei, singurii capabili să perceapă „glasul” fiinţei şi să-i reproducă adresarea sunt gânditorii şi poeţii. „Gânditorul rosteşte fiinţa. Poetul numeşte sacrul”, scrie atât de explicit Martin Heidegger, unul dintre cei mai dificili filozofi europeni...
Pe fundalul acestor vremuri noi cu iz de catastrofă veche, când se scrie şi se vorbeşte mult, dar se gândeşte şi se ascultă puţin, în această margine de lume născută din refuzul unităţii în întreg, aici, unde relaţia limbă – om – fiinţă este substituită prin raportul teamă – fals – ipocrizie, iar „cuvântul tăcut” al fiinţei poartă stigmatul crimei sau parafa secretului de stat, aici, în dulcea provincie sinucigaşă, alături de gânditor, omul „atins de ciumă” e poetul.
Şi când ne gândim că arta lui, asemeni gândirii esenţiale, este şi ea, trebuie să fie, un eveniment tulburător al Fiinţei!
27 aprilie, 2008