Jurnal epistolar jenaez 1999-2001 (IV)

Jena, marți, 27 aprilie 1999. Iubito și dragul meu, scrisoarea ultimă încă nu a plecat spre voi și am început deja să o scriu pe următoarea. E târziu, în noapte. Aranjându-mi podoaba facială, constat acum, proaspăt tuns, că sunt pe jumătate albit la păr. La 50 de ani, voi fi cărunt cu totul! S-ar zice că îmbătrânesc, însă doar pe dinafară, căci, nu-i așa, agerimea spirituală și flexibilitatea sufletească, dacă le ai, nu îmbătrânesc niciodată sau, oricum, îmbătrânesc foarte târziu.

De câteva ore, citesc o foarte bine scrisă biografie a lui Wilhelm von Humboldt. Împreună cu fratele său, marele geograf Alexander, de care îl despărțeau doar doi ani, amândoi au primit o educație particulară strălucită din partea tatălui, junker prusac, liberal și  iluminist, și, după moartea timpurie a acestuia (Wilhelm avea 12 ani, iar Alexander, 10 ani), de la mama lor, Marie-Elisabeth, născută Columb, urmașă a unei familii de imigranți hughenoți francezi. Băieții au devenit niște adevărați zei ai generației lor: frumoși, educați, erudiți, sensibili, mare savant fiecare în felul lui. Wilhelm, lucru rar printre contemporanii săi într-un veac destul de frivol, a avut și norocul unei soții ideale, Caroline. Foarte frumoasă, inteligentă, talentată, credincioasă, avea toate darurile lui Dumnezeu. Între cei doi pare să fi existat o comunicare perfectă, până la moartea ei în 1829, șapte-opt ani înaintea lui, și-au scris mii de scrisori (el fiind mereu plecat în misiuni diplomatice sau științifice). Citez dintr-una din primele ei scrisori: „Cum nu pot să-ți spun totul despre simțămintele care se aflau în mine odinioară... Caroline (prietenă, cumnată a lui Schiller) spunea că mă iubești, dar că nu știi încă nimic despre amploarea sentimentului meu pentru tine. Scrisorile tale lăsau să se înțeleagă acest lucru. Cum am purtat toate acestea în mine, oh, Doamne, în câte nopți nedormite, când socoteam că moartea mea e sigură, nu am plâns pentru faptul că o să mor fără să-ți spun cât de adânc te iubesc.” În cam aceeași perioadă, Wilhelm îi scria: „Doar tu mi-ai dăruit această siguranță (împlinire) a așteptării, abia tu ai distrus în mine acea temere îngrijorată, acea îndoială neliniștită în destinul meu viitor. Niciodată, nici chiar în cele mai cutezătoare elanuri ale inimii mele pline de năzuințe, nu am visat că o să am parte de fericirea de a avea o ființă ca tine, care îmi ești acum atât de apropiată. Vom trăi de acum încolo nedespărțiți, ideile noastre se vor dezvolta de acum încolo împreună, ca și trăirile noastre. În fiecare zi, ele ni se vor împleti din ce în ce mai intim.” Compar chipurile lor frumoase, în bune desene de epocă, și încerc să le aflu secretul.

Visez să avem  căsuța noastră, mică de tot, dar cu toate înlesnirile moderne, de la pivnița funcțională (în care să fie încălzire programabilă, spălătorie și călcătorie), căsuță alcătuită astfel. La parter o sală plus o singură altă încăpere, mare, multifuncțională, cameră de zi și bibliotecă, apoi bucătăria și sala de baie, iar la etajul ușor mansardat, construit din lemn, alte două dormitoare. Ar putea arăta cam așa (urmează un desen). La subsol, va fi și garajul. Suprafața care ne‑ar trebui nu ar depăși 120-150 m pătrați. Ar putea fi în/sau pe lângă Iași. În patru‑cinci ani am putea‑o avea. Dacă nu, înseamnă că nu mai e dreptate în lume! Ce ziceți? Studiați cu atenție, dezbateți și propuneți îmbunătățiri sau modificări. Mobila va fi puțină, simplă și trainică. M-am inspirat din arhitectura nemțească. Avantajul decisiv: etajul ușor, din lemn. Instalațiile, căldura, apa vor fi de cea mai bună calitate, ușor de mânuit. Studiați cu atenție planul meu, nu vă bateți joc de el, mi-au trebuit vreo două ore jumătate să-l ticluiesc. Aștept ecourile.

Wolfgang Dahmen i-a spus Victoriei Popovici că ar trebui să facem o serbare, ceva pe românește. Eu am spus că da, când o să vii tu, că ești expert, eventual recitalul cu Eminescu în latină, combinat cu germană și română. Invitațiile, chestii… Poate chiar Crăciunul viitor. Problema este de unde să luăm studenții. Va trebui ca și voi, tu și cu Dinu, să vă travestiți în studenți, ca apoi să fiți actori. Cu Victoria și cele două studente veți fi cinci. De ajuns! Trebuie arătat că secția de română există. Notează undeva, ca să nu uiți să aduci volumul cu Eminescu în latină, după care am lucrat când eram studenți la Iași cu dna Toderașcu.

Jena, marți, 27 aprilie 1999. O zi înnorată și rece. Mă scol la ora 9, pentru a mă duce la ore, azi am patru ore cu studenta Katharina Mühlmann, două ore de traducere (Übersetzungen aus Deutch ins Rumänische) și două ore de dictare (Diktatkurs). Marțea pare cea mai grea dintre zile. Constat că m-am sculat prea devreme. 30 de minute mi-ar fi ajuns pentru toaletă. Până la școală fac cinci minute. Vești proaste: Frau Sattler, secretara, a vorbit la serviciul de cazări și i s-a spus că nu pot ocupa o singură cameră cu familia în casa de oaspeți. Dacă vreau, trebuie să închiriez două camere, ceea ce ar însemna 900 DM. Enorm! Cu soția, da, se poate, însă nu și cu copilul. Îl voi ruga pe Dahmen să insiste să ni se găsească ceva, până la 600 DM, în sistemul universitar, fiindcă altfel mi-e groază să încep să caut prin oraș, unde, oricum, nu este mai ieftin. Bătăi de cap!

M-am întors mai reconfortat de la un fel de masă rotundă amicală (Stammtisch) a societății româno-germane (Deutsch‑Rumänisch Gesellschaft), la restaurantul „Zum Roten Hirsch”, un local vechi, se spune, de 400‑500 de ani. Invitația o primisesem de la Dahmen. Intru la ora 7 seara, la etaj, într‑un separeu, vreo 15‑20 de persoane așteptau să înceapă, nemți toți, întreb dacă vorbește cineva românește, era unul, Iulius Grosu, „repatriat” din Ardeal de vreo 10 ani, cu mama săsoaică, soția și copiii români. Om simplu, de treabă, cam de vârsta mea, cu care încheg o discuție. Se plânge, pe față sau mai învăluit, de inadaptabilitate. Se simte încă român și suferă când românii sunt vorbiți de rău. Vorbește greu nemțește, se vede că a învățat târziu, limba maternă rămânând româna. Merge des în România, ca să o vadă pe soacră-sa, zice el, de fapt, de dor. I se pare că nemții nu știu să trăiască, sunt prea reci și izolați unul de altul. În sfârșit, între timp, fiecare își comandase câte ceva (eu o bere 4,50 DM, mă stăpânesc să îmi iau și de mâncare). Nu toți mâncau, așa că era OK! Începe ședința care era, de fapt, una de constituire. Moderatorul, un doctor Michael Kneisel, inițiatorul societății (președinte de onoare este primarul, dr. Röhlinger), începe să vorbească despre nevoia relațiilor cu România etc. Alți câțiva se exprimă tot așa, destul de vag. Unul mai entuziast vorbește despre cât de ieftin și de bine se trăiește pentru un neamț acolo, când salariul mediu al unui român este de 150 DM. Recomandă călduros turismul ecologic la țară în România, unde găsești alimente pe care aici doar milionarii și le pot permite, sută la sută naturale! Bietul Grosu spune și el câteva cuvinte trase de păr. Mă simt și eu obligat să spun ceva, îmi ticluiesc în minte ceva, un mic discurs: Ich heisse Eugen Munteanu, und ich bin seit zwei Wochen hier in Jena gekommen. Ich komme aus Iași, Rumänien, wo ich Professor an der dortigen Universität tätig bin. Etwa drei Jahren war ich als Dozent für Rumänisch an der Universität Sorbonne in Paris taetig. Hier in Jena habe ich einen Vertrag als Dozent für rumänische Sprache und Gastwissenschaftler. Wie Sie sehen, spreche ich kein perfektes Deutsch, ich würde aber gerne mit meinen bescheidenen Mitteln helfen: Dokumente übersetzen, dolmetschen, Kontakte knüpfen, usw.

Discursul meu pare să fi avut puțin succes, căci atmosfera s-a mai înviorat. Un domn pe nume Günter Rehm se prezintă ca șef al asociațiilor oamenilor de afaceri din regiunea Jena și se declară gata să sprijine pe români, concret, eventual cu investiții, dacă i se prezintă oameni serioși. Promit că mă voi interesa la Iași și voi încerca să stabilesc ceva contacte. Un tânăr și o tânără mă abordează, ca organizatori ai unui festival de teatru pentru tineri, le promit și lor că mă voi interesa de parteneri la Iași. Cam asta ar fi povestea! Către sfârșit, apare și Victoria Popovici, împreună cu una din studentele noastre, pe care încă nu o cunosc. Circul s-a spart, mă retrag glorios, mai ales că fetele își comandaseră de mâncare, iar pe mine mă apucase foamea. Vor să își caute împreună un apartament cu două camere. Mi‑au promis că mă vor înștiința și pe mine dacă vor găsi ceva convenabil. Ajuns acasă pe la 9,30 seara, mănânc din varza rămasă cu câțiva cârnăciori, scriu aceste rânduri și, gata, ziua s-a terminat, mă bag în pat. Mi-e așa de dor de voi, cum nu vă imaginați. Încep să mă consolez cu gândul că vom sta omenește, în două camere, în centrul Jenei, cu 600-700 DM, și că nu vom putea economisi mare lucru.

Jena, miercuri, 28 aprilie 1999. Zi obișnuită, dar cu un mic eveniment. Dimineață, ieșind din casă, găsesc o scrisoare de la Barmer, firma la care m-am înscris pentru asigurările de sănătate, în care se afla și o cartelă verde electronică, pe care să o folosesc la nevoie peste tot, dispensare, policlinici, spitale, farmacii. Excelent! Am expediat scrisoarea a patra pentru tine și am primit o înduioșătoare vedere de la Adrian Rotariu. Am răspuns imediat printr-o scrisoare de două pagini. După ora cu începătorul Jorg și câteva cuvinte schimbate cu Frau Sattler, mă duc în Botzstrasse, să îl văd pe Wolfgang. Nu venise încă pe la ora 14. Victoria Popovici îmi comunică lucruri interesante: aseară, după ce am plecat eu de la Rote Hirsch, a intrat în vorbă cu cei rămași. Unul dintre ei cu care schimbasem și eu câteva vorbe, Peter Kretschman, este profesor de matematică la Anger-Gymnasium, liceul socotit cel mai bun din Jena, aflat în centru. S-a arătat dispus să mă ajute cu înscrierea lui Dinu. Îi voi da telefon în următoarele zile. Am cunoscut-o apoi pe studenta Susanne Hecht, o fată de vreo 25 de ani, urâțică, dar foarte promițătoare, colaboratoare a lui Dahmen, cu care a semnat un articol despre argoul studențesc românesc, și a profesorului Wolfgang Schweickard, coleg de Institut, romanist și prorector al Universității. Susanne vorbește binișor românește, fiindcă a petrecut câteva semestre la Timișoara, pregătește o teză despre argoul românesc și colaborează cu profesorul Schweickard la un Onomasticum Ibericum, un dicționar al derivatelor de la numele de locuri, o chestie la care mă gândisem și eu pentru domeniul românesc. Mi‑a spus că profesorul Schweickard îmi propune să colaborez la un manual de istorie a limbilor romanice, lucrare colectivă pe cale de a fi terminată și contractată la prestigioasa editură „Walter de Gruyter”. Dacă mă interesează capitolul despre terminologia juridico-politic-administrativă în română, perspectivă istorică. Am studiat schema volumului, foarte bogată, și am răspuns afirmativ. O sun acum să-i spun să îmi stabilească o întâlnire cu profesorul Schweickard. După aceea, m-am întâlnit cu Wolfang Dahmen, care se grăbea să se ducă la o ședință, așa că  nu am apucat să stau cu el de vorbă mai mult. A rămas pe mâine, în cursul dimineții. Acasă, masa de prânz: piure, cârnați, thuringieni, salată de varză. Duc dorul unei berișoare, dar mă abțin. Dau o raită pe la bibliotecă, înapoiez Memoriile lui Pușcariu și inspectez din nou secția românească. Colecția revistei Limba română este completă, dar numai începând cu 1965, tot e bine! M-ar fi amuzat să citesc numerele cu conținut violent stalinist din anii ’50. Voi putea arunca o privire la BRL, ca să fac bibliografia de pornire a capitolului despre stilul juridic-administrativ din manualul de care aminteam mai sus. Cu acest prilej, voi căuta și pentru teza ta despre denumirile de drumuri trimiteri bibliografice utile.

Cu aceste peregrinări, ziua s-a încheiat, iată, este deja 8 seara. Telefon surpriză de la Eliza, din Paris, care mă întreabă de sănătate. După părerea ei, situația politică în țară este tot tulbure. Dau telefon Susannei, ca să o rog să îmi facă un rendez-vous cu profesorul Schweickard, dar tâmpițica mi‑a dat un număr greșit, răspunde o casă de oaspeți, care nu a auzit de ea!

Este ora 9 seara, abia acum deschid televizorul, ca să văd știrile pentru ziua de azi. Frământările din Serbia sunt în centrul atenției. Ciudată țară. Vuk Drašković viceprim-ministru, l‑a criticat pe Miloșevici, iar a doua zi a fost demis. Mediile de aici și experții analiști nu știu mai nimic ce se întâmplă acolo, în Serbia. Atmosfera politică pare încinsă la maximum. Gerhard Schröder, cancelarul, se arată ferm cu continuarea bombardamentelor de descurajare ale aliaților NATO, dar și deschis la discuții de pace. Congresul CDU, partidul lui Kohl, aflat acum în opoziție, se arată mai deschis la ideea unui fel de plan Marshall pentru țările foste comuniste, care să aibă în vedere și România. Deunăzi, în congresul lor, Völker Ruhe, unul din șefi, a ținut un discurs generos, susținând ideea că, după cum Germania a fost masiv ajutată de americani zece ani după căderea lui Hitler, este cazul acum să se arate și ea generoasă cu cei care au scăpat de comunism. A rostit și numele României. Mai zgârcit, Schröder se gândește la un plan restrâns, redus la Macedonia și Albania. Pe canalul CNN, un expert guvernamental american a rostit și el numele României între țările care ar putea beneficia de ajutoare masive și sistematice pentru a ieși din marasmul economic. Una peste alta, dolarul crește în fiecare zi  în raport cu monedele europene, inclusiv față de euro, moneda recent introdusă în unele țări ale Uniunii Europene. Mă gândesc ca, la întoarcerea la Paris, să desființez conturile, să schimb totul în dolari și să îi depun aici la o Sparkasse (casă de economii). O să las doar un minim în contul curent, în care să intre salariul pentru lunile rămase (mai, iunie, iulie, august, câte 7.300 de franci ori 4 egal 29.200 de franci și cei aproximativ 60.000 de franci deja existenți, adică, în total, 89.200 de franci, prețul unui Renault nou, ultimul tip. Iată derizoriul rezultat final net al aventurii mele pariziene – aproximativ 15.000 de dolari! Urmărește ce se întâmplă cu economiile noastre din bancă, la cel mai mic semn de dubiu, scoate-i pe toți cu discreție și ascunde-i bine în casă până vin eu. Oricum îi vom lua cu noi și îi vom pune în banca aici, pe numele tău, ca să fim siguri pe ei pe timpul absenței noastre. Cina: o cană de lapte cu două scovergi, unt, dulceață. Acum mă apuc de lecția de germană, pe care azi am neglijat‑o. Oare voi primi mâine a doua scrisoare de la tine? Ți‑a plăcut floricica? Mai avea miros? Când am expediat‑o, mirosea îmbătător! Mă gândesc cui voi mai scrie când veți fi cu mine. Mă voi apuca, probabil, să scriu scrisori obișnuite, la prieteni.

Dragă Dinu, azi, în piața de lângă Universitate, câteva sute de elevi, cam de vârsta ta, erau strânși la un fel de manifestație împotriva războiului din Kosovo. Am urmărit cu atenție, încercând să mi te închipui și pe tine printre ei. Majoritatea erau îmbrăcați normal: blugi sau pantaloni ca cei aduși de Gabi, bocanci sau adidași, bluze lărgane și geci lăbărțate. Unii erau cu părul vopsit verde, portocaliu sau roșu, cu capul pe jumătate ras etc. Ăștia nu prea mi-au plăcut. Va trebui să te amesteci printre ei, să le înveți limba, să le studiezi comportamentul și gândirea, să fii mai deschis, să înfrunți dificultățile și sfidările vieții. Față de atâți alți copii, majoritatea, tu ai avantajul decisiv că ne ai alături pe mine și pe Gabi, oameni de carte, care te putem sprijini și ajuta, dar totul depinde de tine, până la urmă. Închei aici, până mâine, la următoarea scrisoare, vă îmbrățișez cu drag pe amândoi, tata. P.S. Dragă Dinu, când îmi scrii un răspuns la scrisoarea pe care ți‑am trimis‑o?

Jena, 23 aprilie 1999. Dragul meu băiat, voinice! Când ți-am auzit aseară glasul cam bărbătesc la telefon, m-a năpădit dorul de tine, așa că încerc să-l alin puțin scriindu-ți. Sunt deja mai bine de trei luni de când nu ne-am văzut și vor fi șase, în iulie, când ne vom revedea. Cam mult, dar sunt sigur că înțelegi exact sensul acestui mic sacrificiu pe care îl facem amândoi. Este vorba de interesul tău, în primul rând, pe care ne străduim, și eu, și Gabi, să îl slujim cât mai bine. Nu vreau să fiu prea dăscălicios! Știu că te agasează să fii bătut la cap, dar iată că nu mă pot abține să nu revin cu insistență asupra obsesiei mele: învață, învață și iar învață, căci competiția dură a vieții moderne nu iartă! Citește cât mai mult, concentrează‑te pe materiile de examen, dar și pe limba germană. Reia manualele școlare și pe cele pe care ți le-am trimis. Să nu fie o zi în care să nu dedici măcar două-trei ore acestei limbi. Mai urmărește și la TV posturi nemțești, chiar dacă ți se pare că nu înțelegi totul, nu este nimic, te familiarizezi cu limba și, fără să îți dai seama, ceva tot se prinde de tine.

O altă rugăminte: ai grijă de Gabi, căci ea a rămas pe seama ta, ca singurul bărbat al familiei. Sper că ți-a povestit pe larg ultimul nostru sejur parizian, așa că aștept niște ecouri. Lanseta cea lungă de 3,50 m a ajuns cu bine? De acum avem amândoi câte una lungă și câte una scurtă. Eu mai am aici una scurtă împreună cu o mulinetă. Am sperat să găsesc pe aici vreo baltă să le înmoi, dar, din nefericire, râul care traversează Jena nu pare prea atrăgător. Îl voi încerca, poate, vreodată, deși voi sta doar o lună acasă la vară și vom avea atâtea lucruri de făcut pentru plecare. Ne vom face totuși timp și pentru pescuit. În rest, după cum afli din scrisorile către Gabi, eu încerc să aranjez varianta cea mai convenabilă a sejurului nostru viitor la Jena, așa încât să fie cât mai plăcut și mai folositor pentru toată lumea, dar mai ales pentru tine.

Poate găsești timp să îmi scrii și tu o scrisoare. Rugându-te încă o dată să te înarmezi cu răbdare, închei aici îmbrățișându-te tare.

Cu drag, tata

P.S. Tot nu mi-ai povestit ce este cu CD‑ul cu pescuitul în râu.

Jena – epistolary diary 1999-2001 (IV)

Keywords: Jena; Schiller; University; Romanian studies

The author goes on to recount his human and professional experiences from 1999-2001, during which time he worked at Jena Friedrich Schiller University as a lecturer in Romanian language and a visiting research scientist. In this episode, the author combines notes on daily activities, meetings with colleagues and assessments of current political events.