Aspecte ale leadershipului „fantastic” (sau despre „conducătorii” din basme)

1. În acest articol*, voi încerca să evidențiez anumite aspecte legate de comportamentul „conducătorilor” – îndeosebi împărați – din basmele ori poveștile românești (dar nu neapărat doar românești) faţă de anumiți sfetnici (fie buni, fie răi). Scopul este de a trage unele învățăminte din întâmplările fantastice selectate și, implicit, de a arăta actualitatea basmelor în acest sens, raportându-le și la o problematică filosofică. Se poate face, astfel, trecerea spre discutarea relației (dintotdeauna) dintre omul înțelept și omul aflat la putere/conducerea statului, cu atât mai mult astăzi, de vreme ce Clasificarea ocupaţiilor din România (COR) înregistrează (din anul 2022) și profesia de „consilier filosofic”.

2. Pentru început, să ne reamintim cum definește G. Călinescu specia literară vizată. Mai întâi, criticul spune așa: „Basmul este o operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire în orice caz a vieții în moduri fabuloase...” ș.a.m.d. (Călinescu 1964: 5); iar, ceva mai încolo, el afirmă următoarele (realmente de interes pentru prezenta abordare): „Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc.” (Călinescu 1964: 9). Într-adevăr, basmul (în genere) are trăsăturile pomenite de Călinescu. Din acest motiv, cu ajutorul unor citate relevante, voi căuta să aduc în atenție câteva elemente care implică etica și/sau filosofia.

3. Date fiind împrejurările nesigure în care ne aflăm (în această parte a lumii), socot nimerit să pornesc de la un fragment din Povestea premintelui Iorgovan cu părul de aur: „Vedeți voi, măi băieți, dragii moșului, cum se pornesc războaiele astăzi: cutare împărat îi lacom ca un lup; are pământuri, nu se satură și vrea să mai aibă. Cum să capete? Caută nod în papură vecinului, pornește cu oaste multă, poruncește să se facă slujbe în biserici ca să-i ajute Dumnezeu – ca și cum L-ar lua și pe Dânsul părtaș la hoție –, face poduri peste ape, le trece, pune tunurile pe deal ca să urle, arde bietele sate ale săracilor, ucide în dreapta și în stânga, ca să păstreze, cică, neștirbită, cinstea țării lui. Unde-s înțelepții, să puie capăt trufiilor omenești?!” (Pamfile 1909: 97; subl. mea, Cr.M.).

3.1. Basmul în cauză a fost cules de Tudor Pamfile din zona Tecuciului, însă reflecția ca atare îi aparține chiar folcloristului, și nu creatorului popular. Am caracterizat undeva stilul acestui important etnolog român, cu referire specială la modul în care redă poveștile adunate. Printre altele, remarcasem că el – spre deosebire de Petre Ispirescu – nu se menține neutru ca narator pe parcursul relatării (vezi Munteanu 2023: 124 și 128), dovadă și citatul de mai sus, încheiat cu o interogație retorică trădând exasperarea: „Unde-s înțelepții, să puie capăt trufiilor omenești?!”¹.

3.2. Putem întreba, la rându-ne, mai departe: „Au oare înțelepții capacitatea de a împiedica așa ceva? Și cum să reușească? Prin așa-numita «consiliere filosofică» (la modă acum), adică din poziția de sfetnici influenți, convingându-i pe împărați să acționeze just? (Dar sunt ei oare cu adevărat ascultați?) Ori, pesemne, chiar din postura de împărați (mai) înțelepți?” ș.a.m.d.

4. Fiindcă am menționat deja „neutralitatea” narativă a lui Petre Ispirescu, voi da și din colecția sa un exemplu surprinzător, extras dintr-un basm muntenesc, intitulat Fiul vânătorului: „Călătorind, el [= Fiul vânătorului] nu se putea domiri cum merge treaba de se lasă împărații să fie purtați de nas de câte un nemernic de boier. «Cum se poate, își zicea el, ca împăratul să fie atât de nătâng, încât să crează toate bârfelele lepădăturelor? Ca să fie cineva împărat, trebuie să fie om frumos la minte, frumos la chip, cu înțelepciune și cu dreaptă judecată; așa spune și moșica; așa zice și toată lumea. De ce dară se ia el după muște? Nu știe el că lingăii o să-l ducă pe calea pieirei? Dară nu va fi așa. Împăratul nostru e bun. Nu trebuie lăsat pe mâni rele.»” (Ispirescu 1997: 335).

4.1. După cum se vede, Ispirescu pune comentariul pe seama personajului principal, însă gândurile (și uimirea) celui din urmă îi aparțin, de fapt, lui Ispirescu însuși, căci par a fi aluzii la activitatea Regelui Carol I din România acelor ani². Firește, la un alt nivel al analizei, observația nu este deloc „inocentă”: din perspectiva „funcțiilor basmului” (teoretizate de Vladimir Propp), Ispirescu identifică (avant la lettre) și semnalează anumite motive, printre care și uneltirile răufăcătorului, ca tip de „fals erou”. Culegătorul român cunoștea foarte bine (intuitiv, din experiență) „morfologia basmului” și respectivele „funcții” (excelent ilustrate, de altminteri, în majoritatea lor, grație unui text ca Greuceanu).

4.2. Totodată, în citatul reprodus mai sus, se pune problema leaderului ideal, al împăratului ce corespunde așteptărilor „opiniei publice”, un conducător care trebuie să fie un om „cu înțelepciune și cu dreaptă judecată”. Deși împăratul vizat se vădește a fi unul cam naiv, ușor influențabil, este semnificativ că eroul îi acordă totuși încredere, indicând și o soluție salvatoare: „Împăratul nostru e bun. Nu trebuie lăsat pe mâni rele”. În cazul în care se poate vorbi aici de o comunicare esopică, aceste cuvinte vor fi constituit, din partea lui Ispirescu, o măsură de precauție...

5. În acest context, fiindcă discuția va migra și spre filosofie, îmi permit o digresiune relevantă. Pentru a sublinia universalitatea așteptărilor (la orice popor) în privința leaderilor din oricare timp și loc, merită amintit acel vechi conducător sud-american, cinchecona, asupra căruia a insistat filosoful spaniol José Ortega y Gasset într-o conferință (Individ și organizație) din 1953: „Când spaniolii au pus stăpânire pe Perú, Carol Quintul și-a simțit conștiința neliniștită privind legitimitatea autorității sale în acele teritorii și l-a însărcinat pe viceregele don Francisco de Toledo să facă o amplă informare despre cine anume guverna acele popoare înainte ca ele, cu două generații în urmă, să fi fost cucerite de către incași. [...] [Indienii] răspund că-i auziseră pe părinții și bunicii lor cum că înainte vreme fiecare indian trăia fără să asculte de nimeni, dar cum aveau loc războaie între diferitele popoare, când se găsea câte un bărbat capabil care se făcea cunoscut printre ei, ceilalți apelau la el și ziceau: «Acesta este un bărbat capabil și ne apără de dușmani: să-i dăm ascultare», dar nu exista alt fel de stăpânire sau guvernare în afara acesteia. Pe acel bărbat îl numeau «cinchecona», ceea ce vrea să însemneze «cel capabil acum». Cinchecona-ul e, așadar, germenele Statului și, ca imperator-ul, el pregătește, organizează apărarea la vreme de primejdie.” (Ortega 2002: 172)³.

6. Să revenim la întrebarea lui Tudor Pamfile: „Unde-s înțelepții...?”. Ei bine, atunci când înțelepții (sau învățații, sau filosofii) chiar există, ce putere au ei? G. Călinescu, în Estetica basmului, în secțiunea rezervată Împăratului, din partea dedicată „protagoniștilor specifici”, oferă un răspuns pe cât de corect, pe atât de deconcertant: „Adesea, în basm, sunt consultați învățații (corpul savant, academia fabuloasă) să studieze un caz. Omul de știință e conceput totdeauna acolo ca trebuind să fie util societății. Rareori însă filosofii știu ceva și numai câte unul e în stare să dea împărătesei câte un leac contra sterilității. Omul învățat nu e mai niciodată apt de ceva. «Și învățații ce să afle?», se întreabă povestitorul în chestiunea dispariției unei domnițe aruncate într-un puț de o țigancă (T. Pamfile, Fata și feciorul unchiașului). Toți vracii și toți filosofii cititori în stele nu pot da niciun ajutor împăratului orbit (Isp., Făt-Frumos cu părul de aur). Consultațiile filosofilor se fac, de altfel, în materii puerile, neînscrise niciunei specialități hotărâte.” (Călinescu 1964: 237).

6.1. Desigur, Călinescu are dreptate. În situațiile enumerate, filosofii nu sunt consultați în legătură cu anumite dileme etice ori diverse chestiuni de natură politică, iar oamenii de știință propriu-ziși („învățații”) nu sunt puși să rezolve probleme realmente științifice (cum remarcase, în citat, și T. Pamfile).

6.2. Pe de altă parte, până și în basmele culte, înțelepții, în calitatea lor de sfetnici, sunt înfățișați ca personaje ridicole. Bunăoară, în Hainele cele noi ale împăratului de H.C. Andersen, sfetnicii se tem să-i spună adevărul celui de la putere, pentru a nu fi considerați fie proști, fie incompetenți. Tot așa, în Neghiniță de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, cărturarii din jurul împăratului apar în ipostaze caraghioase, cu preocupări mentale dintre cele mai mărunte. Și exemplele pot continua...

7. În plus, conducătorii/leaderii din basme nu doar că au impresia că le știu pe toate, ci sunt și foarte impulsivi. Ne aducem aminte, de pildă, ce pățește mezina din Sarea în bucate (din culegerea lui Ispirescu) pentru „imprudența” de a fi folosit o comparație care nu era deloc pe gustul împăratului. Iritarea acestuia – alimentată de reacțiile disprețuitoare ale celorlalte fete – îl face să ia o hotărâre exagerată și regretabilă. (În linii esențiale, dar într-o prelucrare superioară, găsim subiectul cu pricina și în Regele Lear de W. Shakespeare.) Abia la sfârșit, în urma unei lecții neplăcute, împăratul va înțelege adecvat rostul analogiei la care apelase fiica sa.

8. Pe această linie, o povestioară precum Să te-ntinzi cât ți-e plapuma – din categoria celor care dezvoltă un proverb într-o narațiune (cf. și Permyakov 1979) – constituie o notabilă excepție, căci are un final neașteptat. După ce mai mulți plăpumari încercară în zadar (plătind cu capul) să-i facă unui rege o plapumă exact pe măsura lui, iată că vine un alt plăpumar, foarte sigur pe el, care promite să ducă sarcina la îndeplinire, știind prea bine ce-l paște în caz de eșec. Și totuși... plăpumarul confecționează dinadins plapuma cam scurtă. Urmarea este aceasta: „Era o plapumă frumoasă. O încărcă la spinare și o duse la palat. O întinse cu mândrie pe patul regelui, dar nici gând să dea drumul unui bici ce-l ținea ascuns sub haină.

– Hai să vedem dacă-i pe potriva mea, spuse regele. Și lungindu-se în pat, trase plapuma peste sine și-și întinse picioarele. Degetele îi ieșeau de sub plapumă. Plăpumarul scoase biciul și, cât ai zice pește, o lovitură șfichiuitoare plezni degetele regelui care-și și trase picioarele.

– Viață lungă, luminăția ta, zise plăpumarul. Văd că plapuma-i de lungimea cuvenită. Așa e: omul să se-ntindă cât i-e plapuma. Regele păstră plapuma și îl răsplăti pe plăpumar pentru cuvintele-i înțelepte.” (Povești 1983: 156).

Cu toate acestea, mă îndoiesc că într-o situație reală, după o asemenea lecție... usturătoare, un rege sau un împărat chiar l-ar fi răsplătit pe artizan „pentru cuvintele-i înțelepte” (în eventualitatea în care cel din urmă ar fi avut, într-adevăr, îndrăzneala de a proceda în felul în care a procedat)... Însă mica poveste trebuie să transmită o învățătură și reușește să o facă destul de bine.

9. Indubitabil, basmele exprimă, într-o măsură mai mare sau mai mică, realitatea omenească, inclusiv într-o atare privință. O confirmă faptul că nici în istoria mai veche ori mai recentă a filosofiei condiția marilor gânditori nu este mai fericită. În pofida bunei lor credințe (cel mai adesea), aceștia sunt priviți cu suspiciune ori disprețuiți de către conducători. Așadar, relația lor cu puterea nu este una de invidiat.

9.1. De pildă, din biografia lui Platon, se cunosc acele episoade în care filosoful grec a încercat să-i convingă pe cei doi tirani ai Syracuzei (din Sicilia), Dionysios cel Bătrân și Dionysios cel Tânăr, să adopte o anumită formă de guvernământ. În acest scop, Platon a călătorit (într-un interval de circa trei decenii) de trei ori la Syracuza, dar șederile sale acolo și discuțiile purtate cu respectivii tirani nu au avut rezultatul politic scontat; dimpotrivă, i-au pus la un moment dat și viața în primejdie.

9.2. Mai aproape de zilele noastre, un caz îndelung dezbătut și mediatizat a fost cel al filosofului german Heidegger, așa că îl voi avea în vedere în continuare. Întrebat de Nicolae Leahu despre „colaboraționismul lui Martin Heidegger cu regimul nazist”, Eugeniu Coșeriu a oferit (în cadrul unui interviu) câteva explicații, pe care le reproduc aici in extenso, întrucât luminează și comportamentul altor filosofi: „Cu privire la Heidegger, am putea să deosebim mai multe lucruri. Mai întâi, ideea care s-a creat în Occident și în Orient, mai ales cu privire la acest colaboraționism, că el ar fi fost nazist ș.a.m.d. Heidegger n-a fost nazist, el nici nu putea fi, fiindcă era catolic convins și a rămas toată viața lui catolic. În al doilea rând, trebuie să vedem ce l-a făcut pe Heidegger să țină acel discurs (singurul lui contact cu puterea a fost când a ținut un discurs ca rector, în care a spus câte ceva despre naziști). [...] Și, în al treilea rând, acest defect personal al lui Heidegger este dublu: pe de o parte, el ar fi vrut să fie marele filosof al Germaniei, să cucerească el nazismul și să-l direcționeze. Fără să-și dea seama, cu naivitatea iubitorului și a filosofului, că, în realitate, nu asta era intenția naziștilor, să-l urmeze pe el, ci, dimpotrivă, voiau să-l întrebuințeze numai ca un instrument și numai atât cât era necesar. Nu mai mult decât atât. Pe de altă parte, e vorba de orgoliul lui, care este și a fost și micimea lui Heidegger. Sunt unii oameni foarte mari, care în anumite lucruri sunt extrem de mici. Adică, în acest caz, el se vedea de-acum cel mai mare și tare, așa că... Adică el s-a complăcut în ideea că ar putea fi un Gentile... [...]. Înainte Gentile era un om foarte onest și un filosof serios, însă el credea că poate fi un Fichte al Italiei și așa cum a deșteptat conștiința Germaniei Fichte cu discursurile către națiune, tot așa o să facă și el cu italienii. La fel și Heidegger.” (Coșeriu 2004: 16-17).

10. Nil novi sub sole. În locul unor concluzii, să mai consemnăm că Isocrate, rivalul lui Platon, se plânge în mai multe paragrafe din textele sale (de ex., Antidosis, 250; Panegyricus, 1-2; vezi Isocrates 2000 și 2004) că în Atena (dar și în restul lumii grecești) intelectualii sunt mai puțin apreciați decât atleții sau gimnaștii, deși toți admit că sufletul este mai important decât trupul. În opinia sa, cei dintâi au avut în mod cert o contribuție mai însemnată la dezvoltarea statului atenian; de aceea, cei care se îndeletnicesc cu philosophia merită să fie onorați cum se cuvine⁴. El însuși, ca extraordinar profesor de retorică și autor de discursuri celebre⁵, formase leaderi politici pricepuți și oratori excelenți, dar atenienii l-au tratat și pe el, la bătrânețe, cu aceeași ingratitudine⁶.

Note:

¹ După cum a demonstrat-o știința etologiei, animalele de pradă și-au dezvoltat de-a lungul evoluției lor, alături de „armele” crescute din/pe corp (precum ghearele, colții etc.), și anumite inhibiții, tocmai pentru a nu ajunge să se ucidă între ele și, implicit, să provoace dispariția speciei de care aparțin. În schimb, omul a dezvoltat și a perfecționat teribile arme de distrugere în masă (care nu fac parte din corpul său propriu-zis) cu care amenință să nimicească nu doar întreaga civilizație, ci chiar specia umană ca atare. În fața unui asemenea pericol, singurele „inhibiții” pe care le are la dispoziție omul sunt considerentele etice și acțiunile înțelepte (vezi Lorenz 2019: 189).

² Petre Ispirescu a publicat Fiul vânătorului (Basm din Muntenia) în „Columna lui Traian” (în numărul din februarie 1876); așadar, în revista lui B.P. Hasdeu, care era antiregalist în acea perioadă.

³ Cel mai mare profesor de retorică al Greciei antice, Isocrate (436-338 î.Hr.), menționează (în Elogiul Elenei, 36) cazul lui Tezeu (personaj legendar), care ar fi fost ales drept conducător de către atenieni într-o manieră similară felului în care era împuternicit un cinchecona (vezi Isocrates 2000: 40). De altfel, convingerea lui Isocrate era aceea că monarhia este mai de încredere și mai benefică decât democrația. Alteori, el afirmă că democrația, pentru a putea fi o guvernare responsabilă, trebuie să fie călăuzită de aristocrați, adică selectând dintre aceștia oamenii cu adevărat capabili (vezi, de pildă, Panathenaicus, 131-132, în Isocrates 2004: 199).

⁴ Trebuie precizat că termenul v.gr. philosophia (deși legat de înțelepciune, neîndoielnic) avea o altă semnificație la Isocrate, una diferită de cea fixată și pusă în circulație de Platon. Isocrate înțelegea prin philosophia „cultura discursului”, o educație de tip retoric (he ton logon paideia) menită să ducă la întrebuințarea înțeleaptă a limbajului, pentru a ajuta la întărirea și buna funcționare a statului.

⁵ Mai mult decât atât, Isocrate a militat în permanență pentru o alianță a tuturor grecilor împotriva „barbarilor” (a perșilor, îndeosebi).

⁶ Despre alte chestiuni care întregesc această temă am discutat într-o comunicare, intitulată Intelectualul în societate și criza de respect. Reflecții actuale dinspre José Ortega y Gasset, susținută în cadrul Conferinței „Deriva, criza și reinventarea societății – teme ale filosofiei de astăzi” (Tecuci, 18 noiembrie 2021).

Bibliografie

Călinescu 1965 = G. Călinescu, Estetica basmului, Editura pentru Literatură, București, 1965.

Coșeriu 2004 = Eugeniu Coşeriu, Universul din scoică, Interviuri realizate de Gheorghe Popa, Maria Şleahtiţchi şi Nicolae Leahu, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2004.

Isocrates 2000 = Isocrates I, Translated by David C. Mirhady and Yun Lee Too, University of Texas Press, Austin, 2000.

Isocrates 2004 = Isocrates II, Translated by Terry L. Papillon, University of Texas Press, Austin, 2004.

Ispirescu 1997 = Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, Ediție îngrijită, note și comentarii de Aristița Avrămescu, Prefață de Nicolae Constantinescu, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997.

Lorenz 2019 = Konrad Lorenz, Vorbea cu patrupedele, cu păsările și cu peștii, Traducere de Vasile V. Poenaru, Humanitas, București, 2019.

Munteanu 2023 = Cristinel Munteanu, Brăila ca „reper din orizontul vorbitorului”. O abordare dinspre frazeologie, în „Limba Română” (Chişinău), anul XXXIII, nr. 1-2, 2023, p. 121-129.

Ortega 2002 = José Ortega y Gasset, Europa şi ideea de naţiune (şi alte eseuri despre unele probleme ale omului contemporan), Traducere din spaniolă şi note de Sorin Mărculescu, Humanitas, Bucureşti, 2002.

Pamfile 1909 = Tudor Pamfile, Graiul vremurilor. Povești, Tipografia „Neamul românesc”, Vălenii de Munte, 1909.

Permyakov 1979 = G. L. Permyakov, From proverb to folk-tale. Notes on the general theory of cliché, „Nauka” Publishing House, Moscow, 1979.

Platon 1997 = Platon, Scrisori, traducere din greaca veche, cuvânt-înainte şi note de Adelina Piatkowski, Humanitas, București, 1997.

Povești 1983 = Povești nemuritoare, vol. 25, Editura Ion Creangă, București, 1983.

Some aspects of “phantastic” leadership (or about “leaders” from fairy tales)

Keywords: fairy tales; leaders; good advisers; philosophers; ethics

In my article, I aim at highlighting certain aspects concerning the conduct of the “leaders”/“rulers” (especially, emperors) mostly from the Romanian fairy tales, in relation to certain advisers (either good, or bad). The main goal is to learn something valuable from the phantastic events selected and, implicitly, to prove the currentness of the fairy tales in this regard, relating them to philosophical matters, as well.