Bogăția și complexitatea lumii universitare (I)

Am citit recent, cu mare atenție, o carte de istorie (și sociologie) a educației¹, pe care mă străduiesc s-o prezint (cât mai repede) pentru a reține atenția celor interesați. Ca să nu se piardă din căldura tiparului și actualitatea informațiilor, voi prezenta mai întâi un conspect al cărții (în alte articole pot insista asupra conținutului și studiilor de caz analizate de către autor).

Înainte de toate însă, câteva date despre William C. Kirby, profesor de studii chineze la Universitatea Harvard, profesor de administrarea afacerilor la Harvard Business School, președinte al Fondului Harvard-China, președinte al Centrului Harvard din Shanghai, fost profesor de istorie, de studii asiatice și decan la University College al Universității Washington, decan al Facultății de Arte și Științe de la Harvard (cu 10000 de studenți, 1000 de cadre, 2500 de angajați și un buget anual de peste un miliard de dolari). Are diplome obținute la Dartmouth College, Harvard University, Freie Universität Berlin, Universitatea Politehnică din Hong Kong. Este profesor onorific la universitățile: Peking, Nanjing, Fudan, Zhejiang, Academia de Științe Sociale din Shanghai etc., a fost profesor invitat la Universitatea Heidelberg și la Universitatea Liberă din Berlin. Este membru al Academiei Americane de Arte și Științe. Toate acestea și multe altele au fost prilejuri de a învăța din bogăția și complexitatea lumii universitare, explică posibilitatea studiilor sale comparative privind învățământul superior din Europa, Statele Unite și China^2.

Pentru a scrie cartea Empires of Ideas: Creating the Modern University from Germany to America to China,  autorul s-a bazat pe interviurile luate câtorva sute de lideri ai instituțiilor de învățământ superior german, american și chinez, instituții bine cunoscute în întreaga lume, alese și pentru faptul că le cunoștea din experiența personală³.

Cartea începe cu un îndemn preluat din Analectele confucianiste (secolele V-III î.e.n.⁴): Maestrul a spus: a studia și, la momentele cuvenite, a practica ceea ce ai studiat nu este aceasta o plăcere?

După ce prezintă diverse modalități de a privi universitatea și de a aprecia „universitatea de clasă mondială”, Kirby face o incursiune istorică în lumea universităților germane (și analizează începuturile și dezvoltarea Universității Humboldt și a Universității Libere din Berlin), urmărește ascensiunea și provocările universităților americane de cercetare (insistând asupra universităților Harvard,  Berkeley și Duke), face o prezentare istorică a universităților chineze și analizează devenirea universităților Tsinghua,  Nanjing și Hong Kong. Cartea se încheie cu concluzii, lecții și perspective.

În lumea actuală sunt peste 30000 de universități (dintre care circa 1400 sunt în clasamentul mondial Times Higher Education). După numărul instituțiilor de învățământ superior, India ar fi în frunte (în 2020), cu 1043 de universități și 42343 de colegii, depășind Statele Unite care au circa 4000 de colegii și universități. Conform Ministerului Educației din China, în 2021, această țară avea 3012 instituții de învățământ superior, în timp ce Israelul avea 63, Palestina 25, Coreea de Nord 3 (după o evaluare și 300 după alta…), Groenlanda, Djibouti, Monaco câte una ș.a.m.d. Este însă o mare diversitate în lumea universităților:  există Oxford și Cambridge, dar și „Universitatea Trump”⁵...; multe „școli” sau „colegii” recrutează acum studenți ca „universități”; ofertele unora sunt foarte largi, ale altora foarte specializate…

Lumea universităților nu a stat departe de lumea puterii, a politicului și politicii, spune Kirby. Universitatea din Berlin, de exemplu, a fost fondată pentru a întări statul prusac (învins în război) prin puterea cunoașterii. Harvard, universitate „de stat” o bună parte din primul secol de la înființare, este o universitate privată cu o mare deschidere spre scopul public. Universitatea Berkeley a fost, de la înființare, o universitate mândră că deservește statul California, iar acum că deservește țara. Universitatea Tsinghua a fost înființată cu intenția de a uni mai strâns Statele Unite și China, fapt pentru care a trimis numeroși studenți în Statele Unite. Astăzi este ea destinatara multor studenți americani și internaționali.

Lumea universităților nu apare des în studii importante privind politica, puterea, ascensiunea și decăderea națiunilor. Unele studii se axează cu precădere pe schimbările economice, altele pe cele militare, iar altele caută cauzele prosperității sau sărăciei, dar nu și în învățământ și educație... Kirby citează un mare bancher dintr-o țară a Golfului Persic, care, în condițiile boom-ului petrolului, spunea: „Bogăția înseamnă educație, expertiză, tehnologie! Bogat ești dacă știi! Noi avem bani, dar nu suntem bogați…”. Reține, de asemenea, și ce-a spus studenților de la Harvard Business School președintele unei mari firme de agrobusiness din SUA:  „O țară bogată nu poate avea fermieri săraci”; „o țară bogată, dezvoltată durabil, nu poate avea universități sărace”. Capacitatea unei țări poate fi măsurată prin PIB, prin puterea militară, economică, dar și prin învățământul superior de calitate… Cele mai mari puteri politice și economice mondiale din ultimele trei secole au fost lideri în cercetare și învățământ. Franța a dominat Europa prin puterea ideilor, mai mult decât prin puterea militară. În Asia, Imperiul Qing⁶ a pus accent pe învățământ, educație și civilizație, fiind admirat în Europa. Pe măsură ce Anglia a devenit putere mondială, dezvoltarea sa a fost acompaniată de universități. Elitele Commonwealth-ului erau educate la Cambridge, Oxford sau în instituții de învățământ superior modelate britanic. Universitățile germane au devenit destinația oamenilor de știință din întreaga lume, redefinind și întărind continuu puterea germană în ascensiune. Dacă universitățile americane au câștigat prestigiu global și un număr tot mai mare de studenți și savanți internaționali de-a lungul secolului al XX-lea, acest lucru a fost strâns legat de preocuparea  statului și societății pentru „secolul american universitar”. În 2022, universitățile chineze erau în topul clasamentelor globale, atrăgând mai mult de jumătate de milion de studenți internaționali, iar acest lucru nu poate fi separat de revenirea Chinei în poziție de putere și influență globală…

Universitățile germane au pus bazele universității moderne în secolul al XIX-lea, universitățile americane au avut o mare influență internațională în secolul al XX-lea. Care sunt perspectivele  universităților chineze în secolul XXI?

În 2022, aproape toate clasamentele de pe glob situau universitățile americane în frunte. Conducerile universităților americane (publice, dar și private) sunt supuse astăzi unui stres deosebit… Pe de altă parte, nu s-au mai văzut în lume, în ultimele decenii, schimbări mai mari ca în învățământul superior chinez (în 1977, universitățile chineze abia se redeschideau după Revoluția Culturală, iar astăzi pregătesc tineri pentru poziții de conducere internațională). Creșterea universităților chineze (cu peste patruzeci de milioane de studenți înscriși) e mai mare decât expansiunea lor postbelică în SUA sau decât „masificarea” învățământului superior din Europa anilor 1970-1980, iar scopul actual al Chinei este de a crește numărul universităților de clasă mondială, fapt pentru care se investește enorm în învățământ și cercetare.

Kirby acordă o atenție deosebită fenomenelor societale interconectate pe care le urmărește aprofundat în analiza traiectoriei Universității din Berlin, începând cu 1810. Conceptul de universitate conținea atunci centrarea pe cercetarea științifică la cel mai înalt nivel (fie că era vorba de domeniul filosofiei sau de cel al fizicii), angajamentul de a promova artele și științele liberale (în sensul elementar de Bildung, educația întregii persoane, spre deosebire de Übung, pregătire practică)⁷ și un accent deosebit pe calitatea conducerii (universitatea are autonomie, își face propriile numiri, își stabilește propriile priorități, dincolo de cine deține temporar puterea politică).

„Modelul german” (idealizat) poate fi regăsit (preluat) în învățământul superior american din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în prezent. Acest model (privit ulterior ca „american”) devine parte a sistemului de învățământ superior al Chinei contemporane.

Kirby a făcut studii de caz (universități germane, americane și chineze) pentru a identifica și „probleme critice ale practicii universitare”, pentru a extinde aria cunoștințelor privind diversitatea experiențelor educaționale. Fiecare universitate își are rădăcinile într-un cadru societal mai larg, dar are și propria poveste, propria dramă și poate oferi lecții unui public mai larg decât cel implicat direct. Studiile de caz prezentate în carte sunt menite să ducă spre concluzii privind universitatea în societate, spre identificarea unor teme centrale comune, dar și distincte, ale celor mai importante universități din lume. Pentru fiecare universitate sunt identificați factori ai excelenței sau ai declinului: conducerea, calitatea profesorilor și a studenților, resursele financiare.

Cititorii cărții lui Kirby s-ar putea întreba: cum se poate să scrii despre „lumea universităților” și s-o omiți pe cea mai veche din lume, Bologna? Dar Oxford și Cambridge? Dar instituțiile dinamice din India contemporană? Desigur, spune Kirby, la Oxford și Cambridge s-a promovat de mult excelența, dar abia odată cu ascensiunea modelului german în secolul al XIX-lea, oamenii de știință care se întorceau din Germania au început să pună accent deosebit pe cercetare. În comparație cu China, India nu are alături brațul robust al guvernului care să dezvolte o politică națională a învățământului superior prin asigurarea finanțării și a calității⁸…

Universitățile germane, americane și chineze (studiate în această carte) au fost sau aspiră să fie lideri mondiali, de talie mondială. Dar ce înseamnă „universitate de clasă mondială”?

Clasamentele, reputați savanți, academicieni, profesori din învățământul superior, lideri guvernamentali, administratori, părinți și studenți s-au preocupat de înțelegerea acestei expresii și de identificarea pe teren a „universităților de clasă mondială”.

Pe măsură ce țările se întrec să dezvolte economii bazate pe inovare, ele intră într-o competiție globală pentru a atrage, a cultiva și reține talentele de top. Universitățile sunt văzute ca un mijloc-cheie pentru atingerea acestui obiectiv⁹.

Philip Altbach¹⁰, expert american care a studiat și scris mult despre învățământul superior internațional, spunea: „Toată lumea își dorește o universitate de clasă mondială. Nicio țară nu se poate lipsi de una. Problema este că nimeni nu știe ce este o universitate de talie mondială și nimeni nu și-a dat seama cum să obțină una...”.

Cercetătorii educației, mass-media au încercat să cuantifice date și să clasifice universitățile. Dacă totul primește note, grade etc., de ce nu și universitățile? Diseminate pe scară largă, clasamentele au devenit cele mai populare modalități de a cuantifica realizările universităților. Nu există un acord clar, dar cu timpul au fost identificate anumite criterii comune.

Astfel, în 1910, psihologul James McKeen Cattell a alcătuit o listă a celor mai distinși o mie de „oameni americani de știință”, a adunat informații despre școlile pe care le-au făcut aceștia, despre locurile în care au lucrat și s-au dezvoltat. În acest mod, una dintre analizele sale enumera universitățile în funcție de numărul de „oameni de știință” angajați, plecând de la facultățile care fac cercetare, ponderat de clasamentul individual al fiecăruia printre ceilalți colegi ai săi. Cattell a ordonat totul în funcție de raportul dintre numărul total de facultăți și numărul de „oameni de știință” și a obținut un rezultat. Lucrarea sa a pus una din bazele metodologiei clasamentelor de astăzi, bazată pe rezultate (absolvenți celebri, profesori câștigători de mari premii, lucrări de cercetare publicate etc.).

În 1924, Raymond Hughes a propus o metodologie de clasificare bazată pe reputație. El a cerut membrilor Universității din Miami să evalueze (pe o scară de la unu la cinci) 20 de discipline predate la 36 de universități, apoi a agregat evaluările făcând o listă a acestora. În următorul sondaj, din 1934, Hughes a prezentat o listă mai largă de universități...

Sistemele de clasare bazate pe reputație au proliferat în anii 1950 și 1960. Dar abia după 1983, odată cu raportul „America’s Best Colleges” (al US News and World Report - USNWR)¹¹, publicul larg a avut acces și s-a interesat de clasificarea universităților. „Așa cum democrația, potrivit lui Winston Churchill, este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte, tot așa clasamentele universităților sunt cel mai prost dispozitiv pentru a compara calitatea lor, cu excepția tuturor celorlalte...”, spune Kirby.

La începutul anilor 2000, nu mai erau dezbătute doar clasamentele universităților din SUA. Pe măsură ce informațiile despre profesori, studenți, pregătirea universitară, locurile de muncă etc. au devenit mai accesibile la nivel global, universitățile s-au trezit pe o piață internaționalizată. Globalizarea și aspirația la statutul de „universitate de clasă mondială” au condus la proliferarea clasamentelor. Munca de clasificare dincolo de granițele naționale a devenit însă mai multă și mai grea, fiindcă era dificil de comparat în mod obiectiv universitățile dintr-o singură țară, darămite universitățile din întreaga lume?!

Sistemele de clasificare la ora actuală au ajuns la un anumit consens privind evaluarea și comparațiile. Fiecare dintre ele (News and World Report, Shanghai Jiao Tong University, Academic Ranking of World Universities (ARWU), Times Higher Education World University Rankings, Quacquarelli Symonds, World University Rankings) a avut tendința de a acorda importanță primordială cercetărilor făcute în universitate (fiindcă era modalitatea cea mai ușor cuantificabilă). Au fost încorporate treptat și criterii mai abstracte, precum: libertatea academică, autonomia instituțională, citările, premiile câștigate de către studenți etc., numitorul comun al definițiilor „universității de clasă mondială” fiind accentul pus pe excelența facultăților, a profesorilor, studenților și administrației¹². O universitate de înaltă calitate, de top, în care se fac cercetări de mare impact, este, în aproape fiecare concepție privind clasamentele, una de „clasa mondială”. Facultățile cele mai bune atrag cei mai buni studenți, produc cercetare de înaltă calitate, câștigă mai mult sprijin (public și privat). Cerințele de bază pentru rezultate excelente în cercetare sunt: autonomia academică, „libertatea de a preda”, „libertatea de a învăța”. Aceste cerințe au fost esențiale la Universitatea din Berlin, iar modelul acesteia s-a răspândit și a evoluat în Europa și Statele Unite. Autonomia academică a permis universităților să devină centre de descoperire, de inovare, protecția libertății academice fiind un fel de contract social între profesori și societate.

Clasamentele iau în calcul cu precădere ceea ce poate fi măsurat (așa se face că din ele lipsesc multe alte variabile…). Astfel, unele clasamente privilegiază publicarea cercetărilor în reviste internaționale (în mare parte în limba engleză), dar în acest fel criteriul citării ar putea fi criticat, dacă studiile nu sunt publicate, evaluate și în alte limbi... Alte clasamente internaționale iau în calcul universitățile care au laureați Nobel (deși munca acestora a fost depusă, poate, mult timp, la o altă universitate…).

De regulă, clasamentele ignoră predarea, curriculumul, mentoratul etc. Universitățile își evaluează ele însele predarea, deși o fac în mod inegal, iar puține dintre ele recompensează activitatea de predare remarcabilă, deși aceasta poate conecta studenții (bine formați, educați și talentați) cu cercetarea. Atragerea celor mai buni profesori în facultăți (care se disting în privința cercetării) este luată în seamă, deși poate însemna un „război al licitațiilor” (nu foarte diferit de cel… din fotbalul european, spune Kirby). Cine nu și-ar dori „un Lionel Messi al științelor vieții”, de exemplu? Recrutarea celor mai buni profesori necesită însă compensații, resurse extraordinare, tot felul de alte facilități (timp liber, sisteme clare, corecte de titularizare și promovare…). Astăzi, niciun sistem național de învățământ superior nu recrutează mai mult decât China…

Universitățile nu ar exista fără studenți. Capacitatea de a atrage tineri talentați și de a scoate absolvenți excepționali este o altă componentă definitorie a universității de clasă mondială. Aceasta presupune însă o admitere care permite recrutarea tinerilor cu cel mai mare potențial, care vor fi expuși ideilor prezentate și pregătirii realizate de către cei mai buni profesori și cercetători... Calitatea facultății, a universității afectează calitatea profesorilor, care prejudiciază dezvoltarea studenților, dar și curriculumul. Un curriculum bazat pe arte și științele liberale este apreciat ca mijlocul central de cultivare a potențialului studenților ca viitori cetățeni. Educaţia liberală urmărește consolidarea capacităților studenților de a face față agendelor națiunii și ale lumii, de a le extinde orizonturile, de a le îmbogăți intelectul și cultiva spiritul. Educaţia liberală cere studenților să fie responsabili pentru acțiunile lor și pentru bunăstarea celorlalți¹³. Un raport din 2013 al Academiei Americane de Arte și Științe susținea că educația în științe umaniste și sociale este un imperativ național în SUA, pentru a transmite americanilor cunoștințele, abilitățile și capacitatea de a înțelege de ce vor avea nevoie pentru a prospera în democrația secolului al XXI-lea, pentru a promova o societate inovatoare, competitivă și puternică, aspecte esențiale pentru națiunea care poate conduce într-o lume interconectată¹⁴... Asemenea obiective nu pot fi atinse numai prin promovarea cercetării în domeniul științelor naturii…

În timp ce era decan la Harvard, Kirby a cerut studenților să spună „ce înseamnă o bună educație generală”. Din multitudinea de opinii, idei, s-a desprins clar una: cel puțin de la începutul secolului al XXI-lea, universitățile care aspiră să fie de talie mondială trebuie să caute modalități de a echilibra dezvoltarea generală a studenților cu profunzimea cunoștințelor lor de specialitate.

Este importantă conducerea, o trăsătură distinctivă pentru universitatea care se vrea de talie mondială, un sistem de conducere flexibil și eficient, departe (în mare măsură) de interferența politicului (în numirea conducerii, a profesorilor și în educarea studenților), un sistem de conducere care are resurse suficiente pentru a-și implementa viziunea. Această trăsătură nu e realizată perfect nicăieri… În Statele Unite, majoritatea universităților au un sistem de conducere compus dintr-un președinte (aflat în vârful unei ierarhii administrative) și un consiliu de administrație. La modul ideal, această structură de management permite chiar și universităților finanțate din fonduri publice să-și bazeze (în mare parte) deciziile pe interesul instituției, fără a fi afectate de schimbările politice. Universitățile de talie mondială au nevoie de sisteme eficiente de conducere indiferent de schimbarea puterii și a influențelor politice. Dar, susține eminentul cunoscător al învățământului superior american, Jonathan Cole, fost rector al Universității Columbia, una dintre cele mai mari amenințări cu care se confruntă universitățile de astăzi este intruziunea guvernului, a politicului în libertatea academică. Guvernul este esențial pentru viața și activitatea universităților, mai ales în lumea globalizată, în care „este puțin probabil ca o universitate de clasă mondială să poată fi creată rapid și menținută fără un mediu politic favorabil, fără sprijin guvernamental direct. Dar aici e marea provocare pentru universitățile aspirante: să aibă relații de cooperare cu guvernele susținătoare, nu înăbușitoare…”. O asemenea relație cu guvernul nu se dovedește a fi deloc ușoară...

Deși nu se regăsește în toate sistemele principale de clasificare, angajamentul internațional este frecvent citat ca un criteriu pentru „universitățile de clasă mondială”. Acest angajament internațional apare în moduri diferite: corp de studenți divers internațional, programe de schimb academic, campusuri internaționale proprii sau în parteneriat cu alții. Unele universități concurează astăzi pentru a fi „comunități globale de viitori lideri”, așa cum susține Universitatea Tsinghua într-unul dintre programele sale actuale.

Pe măsură ce discuțiile despre „universitățile de talie mondială” sunt la ordinea zilei în secolul al XXI-lea, definițiile date acestora au devenit mai complexe și, uneori, contradictorii. Clasamentele care măsoară activitatea universităților nu împiedică construirea unor instituții noi sau reînnoite și nu se împiedică de președinții de universități, rectori, decani (din întreaga lume) care denunță tirania clasamentelor, dar care vor, fac totul, în fiecare zi, pentru a fi cât mai sus în ele...

Note:

¹ William C. Kirby, Empires of Ideas: Creating the Modern University from Germany to America to China, Harvard University Press Cambridge, Massachusetts & Londra, 2022

² Alte recente cărți pe aceste teme: (ed.) China and Europe on the New Silk Road: Connecting Universities Across Eurasia, Oxford University Press, 2020; (ed.) Experiences in Liberal Arts and Science Education from America, Europe, and Asia: A Dialogue Across Continents, New York: Palgrave Macmillan, 2016; Can China Lead? Reaching the Limits of Power and Growth, Harvard Business Review Press, 2014 etc.

³ Kirby a studiat la Universitatea Liberă din Berlin (o bursă a Serviciului de Schimb Academic), a fost doctorand și profesor asistent în domeniul istoriei moderne chineze, a corespondat și a cunoscut grupul de sinologi de la Universitatea Humboldt. În SUA, a fost absolvent și apoi membru al unei facultăți de la Harvard, a făcut parte din mai multe comitete de evaluare pentru Berkeley (care găzduiește un centru de cercetare a învățământului superior). A fost consilier principal în China pentru Universitatea Duke, a prezidat Comitetul consultativ academic pentru programul Schwarzman Scholars de la Universitatea Tsinghua și a făcut parte din consiliul său. A vizitat Universitatea Nanjing și arhivele naționale din era pre-comunistă. În Hong Kong, a ocupat mai multe mandate în Comitetul de Granturi Universitare.

⁴ Confucianismul este una dintre marile religii ale patrimoniului chinez, fundamentată de Kung-Fu-Zi (latinizat, Confucius), în secolul al VI-lea î.e.n., care susține că: cerul este principiul garant al ordinii, puterea supremă/absolută, conștientă și activă, determinatoare a actelor/comportamentelor umane; deși existența se bizuie pe virtutea esențială jen (omenie), din lume nu-i nimic de salvat, de vreme ce „oamenii nu sunt în stare să fie devotați semenilor lor“ și „n-au cum să-i poată sluji pe zei“, de vreme ce nu pot cunoaște viața, neavând cum cunoaște moartea; preocuparea esențială a fiecărui ins rămâne aceea de a afla un Dao, o Cale păstrătoare a echilibrului între voința Pământului și voința Cerului; menirea insului pe pământ este de a se desăvârși, îndeplinindu-și datoria în concordanță cu ceea ce este adevărat și drept. Confucianismul se întemeiază pe: Cartea schimbărilor, Cartea odelor, Cartea edictelor, Memorialul de rituri, Cartea muzicii. Neoconfucianismul apare în epoca Song, prin reinterpretarea conceptului de „principiu“ și prin combinarea credințelor confucianiste cu cele taoiste și budiste. Interzis în China comunistă din anii 1960, confucianismul s-a păstrat în Taiwan, în Hong Kong și în comunități chinezești din SUA.   

⁵ https://adevarul.ro/stiri-externe/sua/donald-trump-va-plati-25-de-milioane-de-dolari-1749058.html

⁶ https://romanian.cri.cn/ChineseBaike/more/4400/20211122/716401.html (consultat pe 30 ianuarie 2023)

⁷ În China, se face distincția dintre o educație cu bază largă (jiaoyu) și o școlarizare mai restrânsă și mai repetitivă (xunlian).

⁸ În 2020, guvernul indian a lansat un plan pe 25 de ani pentru a dubla capacitatea învățământului superior.

⁹ Acest lucru este evident în ​​China, unde guvernul central a finanțat universitățile de elită cu scopul de a deveni „universități de clasă mondială”. Administrațiile universitare au luat obiectivul foarte în serios (de exemplu, în planul de dezvoltare pe 2011-2015 al Universității Tsinghua găsim de 27 de ori sintagma „universitate de clasă mondială”).

¹⁰ Philip G. Altbach este autor american, cercetător, fost profesor la Boston College, director fondator al Boston College Center for International Higher Education, editor al International Higher Education (din1994), editor asociat al American Education Research Journal (din 2008), editor al Comparative Education Review, al Review of Higher Education, fondator al Educational Policy...

¹¹ U.S. News and World Report a fost un săptămânal de știri depășit de Time și Newsweek. Avea nevoie de o altă misiune și a găsit una: identificarea „celor mai bune colegii din America”. A început cu un sondaj reputațional și a produs un clasament bazat pe opiniile președinților de universități. Ca răspuns la criticile aduse metodologiei folosite, USNWR și-a schimbat abordarea în 1988 pentru a dezvolta un clasament care avea 25% reputație și 75% bazat pe date absolute (ratele de admitere și absolvire, performanța facultăților etc.).

¹² China a introdus în definiția „universității de clasă mondială” și schimburile internaționale și culturale.

¹³ Pentru aceasta trebuie: egalitate de șanse (acces la educație de calitate pentru fiecare copil), centrare pe elev (rolul educației este de a crește, de a dezvolta copiii, nu de a menține și de a finanța aparatul birocratic), libertate de gândire (respectarea dreptului la opinie al elevilor), descentralizare (trecerea de la un sistem de învățământ centralizat la unul descentralizat, în care deciziile se iau de către actorii implicați direct în proces, inclusiv de către părinți și elevi), demonopolizare (desființarea monopolului de stat în planificarea educației, monopol care poate duce la afectarea calității).

¹⁴ Desigur, îndemnurile pentru o bună educație în științe umaniste și sociale sunt mult mai concrete, cerând, de exemplu: predarea gândirii critice, construirea caracterului, educația pentru cetățenie etc.

The richness and complexity of the university world

Keywords: William C. Kirby; book „Empires of Ideas: Creating the Modern University from Germany to America to China”; Harvard University; world of universities; classification system

The author of the article presents a recently published book on the history and sociology of education: William C. Kirby, Empires of Ideas: Creating the Modern University from Germany to America to China, Harvard University Press Cambridge, Massachusetts & London, 2022. The eminent academic relied on interviews with several hundred leaders of German, American and Chinese higher education institutions, and that he knew them from personal experience. After presenting various ways of looking at the university and appreciating the world-class university, Kirby makes a historical foray into the worlds of German, American and Chinese universities to draw out some conclusions, lessons and insights. Extremely important are those that present the diversity of the world of universities, the relations with the world of power, the connection of universities with the rise and fall of nations, the place of universities in the set of interconnected societal phenomena, factors of excellence or decline (leadership, quality of teachers and students, financial resources) etc. As countries race to develop innovation-based economies, they are entering a global competition to attract, cultivate and retain top talent, and universities are seen as a key means of achieving this goal.