Pledoarie pentru arta cămășii cu altiță

1 decembrie 2022 a însemnat o sărbătoare dublă pentru comunitățile românești de pe meridianele lumii: omagierea Marii Uniri din 1918 și decizia UNESCO de a înscrie Arta cămășii cu altiță în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității. Documentele prezentate la prestigiosul for parizian au fost pregătite de un grup de specialiști din România și Republica Moldova. Coordonator științific al dosarului, din partea țării noastre, a fost doamna Varvara Buzilă, dr., conf. univ., șefa Secției Etnografie la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală. Cartea sa Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic (2011) rămâne până în prezent cea mai consistentă monografie referitoare la arealul dintre Prut și Nistru. În paralel cu munca de cercetare, autoarea îndrumă, de câteva decenii, meșterițe și alte doritoare de a coase piese de port, ajutându-le să descopere bogăția tradiției populare. Anume existența unor persoane care continuă astăzi tradiția coaserii cămășilor este condiția sine qua non pentru înscrierea meșteșugului dat în Lista reprezentativă... Întru susținerea dosarului UNESCO, V.Buzilă a editat recent o carte-album, în română și engleză, intitulată Retorică vestimentară: cămașa cu altiță (valorificând colecțiile Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală și contextul realităților culturale) (Chișinău, Editura Lexon-Prim, 2022). Lucrarea constituie un suport științific binevenit, adresat diferitor categorii de cititori, pe care îi unește prețuirea pentru arta cămășii cu altiță – expresie a rafinamentului artistic și simbol al identității românești. Se adresează, de asemenea, publicului de peste hotare, care cunoaște această piesă vestimentară sub denumirea la blouse roumaine (după titlul unui tablou de Henri Matisse).

Titlul cărții ne poate surprinde: Retorică vestimentară... Majoritatea albumelor de acest gen încep cu sintagmele Costumul popular..., Costumul de sărbătoare..., Portul popular... etc. Cunoscând bine publicațiile din domeniu, autoarea își propune să aducă un suflu nou într-o problematică despre care, aparent, s-a spus aproape totul. Întrezărim în titlu o anume grilă de lectură: cămașa cu altiță înțeleasă ca un veritabil discurs adresat privitorilor săi. Autoarea a ales cea mai expresivă componentă vestimentară pentru a argumenta, de fapt, capacitatea întregului costum popular de a fi un mijloc de comunicare. Ideea respectivă e afirmată explicit: „Vestimentația este cel mai cuprinzător ecran al comunicării noastre cu lumea” (p. 8, 10). Revenirea la costumul tradițional autentic, în Basarabia, s-a produs simultan cu adoptarea grafiei latine și a limbii române ca limbă de stat. Nu e o coincidență, deoarece „Există o strânsă legătură între modelul vizualizat prin forme, compoziții, culori și reprezentările, limba vorbită de purtătorii acestor haine” (p. 90).

În primul capitol al cărții, „Actualitatea discursului identitar al costumului tradițional”, autoarea își propune să explice de ce costumul tradițional se bucură de atâta popularitate în societatea contemporană. Analizând fenomenul din perspectivă istorică, Varvara Buzilă conchide că asistăm la un reviriment al tradiției populare care „știe să se alimenteze cu noi resurse pe la marile cotituri ale istoriei, ca să răspundă necesităților spirituale ale epocii” (p. 6). Faptul că trăim într-o eră a digitalizării nu constituie un impediment, ci mai degrabă o oportunitate de a explora „bogăția tradiției mult mai repede ca altădată” (p. 16). În procesul de asigurare a continuității tradiției, muzeelor de etnografie le revine un aport semnificativ, prin sărbătorile, expozițiile, concursurile și târgurile pe care le organizează. Cataloagele de colecție reprezintă și ele modalități de a studia anumite domenii ale culturii populare. Având o solidă experiență în muzeografie, Varvara Buzilă ne atenționează totuși că „interpretarea colecțiilor muzeale se face în strânsă legătură cu cercetările de teren” (p. 12). O dovedește prezentul volum, rod al cercetării patrimoniului muzeal și din sate, al dialogului continuu cu meșterii populari, jurnaliști, pedagogi și oameni de alte profesii, admiratori ai portului tradițional.

De la costumul privit în ansamblu, Varvara Buzilă își îndreaptă atenția, în capitolul doi, spre o singură componentă a sa: „Cămașa cu altiță, haină de acoperit sufletul colectiv”. În mass-media și în conversațiile zilnice, cămășii respective i se spune frecvent ie. Un cuvânt scurt, cu parfum arhaic și neaoș, încât adesea nu ne întrebăm dacă îl folosim la locul potrivit. Din ignoranță, unii numesc ie până și cămașa bărbătească sau orice bluză ornamentată. Etnologii manifestă mai multă prudență. Dosarul prezentat la UNESCO nu se intitulează Arta iei..., deoarece lexemul nu e specific tuturor provinciilor istorice românești. Utilizând cuvântul ie fără discernământ, facem un deserviciu culturii tradiționale, neglijând particularitățile regionale ale vestimentației și terminologiei sale. Autoarea precizează că, între Prut și Nistru, cămașa respectivă e cunoscută sub câteva denumiri: cămașa fetelor (în nordul republicii), cămașă/cămeșă/chimeșă cu șir/fir/hir (în zonele de centru și uneori în stânga Nistrului, în raionul Camenca), ia fetelor (satele de pe cursul mijlociu și inferior al Prutului) (p. 18). Grație ornamenticii bogate și rafinate, cămașa cu altiță a fost remarcată de pictori, fotografi și designeri de peste hotare. Există colecții de modă inspirate din „bluza românească”. Popularitatea cămășii pe alte meridiane atrage anumite riscuri (denaturarea ornamentelor, interpretări nefondate ale semnificațiilor, uitarea adevăraților creatori și purtători ai cămășii etc.). Pentru a proteja arta cămășii cu altiță, conchide cercetătoarea, era necesară înscrierea ei în Lista reprezentativă UNESCO..., un mecanism juridic care impune respectarea specificului creațiilor populare și a drepturilor comunităților în care ele circulă.

În capitolul trei („Vechimea cămășii cu altiță și perpetuarea în timp”), cercetătoarea abordează câteva probleme concrete ale studierii cămășii cu altiță. Mai întâi, examinează originea și semnificațiile altiței – o porțiune patrulateră, mai jos de umăr, conținând cele mai complexe ornamente. Autoarea ne reamintește două etimoane ale cuvântului altiță propuse de filologi, unul de origine slavă (din sârbă, latița „petec de pânză care se prinde la cămăși subsuoară, pentru a spori flexibilitatea mânecii”) și altul provenind din latină (altissima „cel mai înalt”) (p. 30, 32). Explicațiile respective nu i se par suficiente, pentru că nu iau în calcul multitudinea sensurilor altiței, care nu se limitează la vestimentație. Altiță se mai spune motivelor ornamentale de pe ceramică, rândului de șindrilă pe acoperiș, ștergarului agățat la streașina casei în care a decedat cineva etc. (în total, nouă sensuri ale cuvântului). Cercetătoarea presupune că altiță ar putea fi de origine românească, fiind legată de procesul țesutului: „până în prezent, nu s-a luat în discuție varianta formării lexemului altiță din două cuvinte altă + iță. La țeserea altițelor se folosește altă iță (a treia, sau toate cinci, cum vom arăta mai târziu)” (p. 34). Ipoteza necesită o examinare aprofundată, în aspect filologic. Indiferent dacă etimologia propusă va fi acceptată sau nu, meritul autoarei este de a sublinia importanța datelor etnografiei în soluționarea unei probleme de lingvistică.

Varvara Buzilă continuă cu o altă problemă de interes major. A fost cămașa cu altiță o haină purtată doar de țărănime? Domnia sa citează exemple din iconografia bisericească și din foile de zestre ale fiicelor de boieri, demonstrând că această cămașă, de o mare eleganță, era purtată inclusiv de aristocrație. Mai mult, reprezentanții diferitor stări sociale au conlucrat, poate în mod inconștient, la desăvârșirea cămășii: „Țesutul pânzelor și al stofelor pentru haine era o muncă generalizată, practicată în familiile țăranilor, meseriașilor, la mănăstiri și curți boierești. […] Broderia, în virtutea rafinamentului său, era un apanaj al fetelor și femeilor din societatea înaltă” (p. 36). Țărănimii îi revine un merit aparte în perpetuarea cămășii respective. „Secole la rând, afirmă cercetătoarea, cât s-a plăsmuit ființa românească, a fost haina unității ei, inclusiv a păturilor sociale elitiste, apoi a rămas în custodia ruralității, a țărănimii” (p. 36). Putem conchide astfel că, încă din Evul Mediu, cămașa cu altiță a devenit o emblemă identitară a întregului popor român.

Deținem prea puține mărturii despre costumul popular în epoca medievală. Numărul lor crește considerabil în cea modernă, grație progresului tiparului, inventării fotografiei, precum și a tablourilor pictorilor. Varvara Buzilă se concentrează asupra costumului românesc din Basarabia între 1812 şi 1918. A depus un efort enorm pentru a identifica atestări documentare și, mai ales, imagini inedite sau puțin cunoscute. Concluzia cercetătoarei este că „această piesă vestimentară [cămașa cu altiță – n.n.] a fost atestată în spațiul basarabean în plinătatea sa structural-ornamentală consacrată” (p. 44). La perpetuarea cămășii, precum și a întregului costum au contribuit mai multe instituții ce reglementau viața satului tradițional: familia, hora, Biserica, cetele de vârstă. După Marea Unire din 1918, autoritățile au încurajat purtarea costumului popular (numit pe atunci „costum național”), în special, cu prilejuri festive. Dovadă sunt multiplele fotografii cu profesoare și absolvente îmbrăcate în costume populare, descoperite de autoare în colecții de familie. Concomitent, în perioada interbelică, se observă și tendința de simplificare a cămășilor cu altiță. Este redus numărul tehnicilor de cusut, apar cămăși „modernizate”, fără poale și cu mâneca scurtă.

Odată cu anexarea Basarabiei de către URSS, costumul de sărbătoare, împreună cu multe valori ale culturii românești, intră într-un con de umbră: „pentru că noua ideologie nu încuraja continuarea vechilor practici culturale, considerându-le că alimentează memoria trecutului, pentru formațiile artistice a început producerea costumelor scenice în cadrul unor ateliere specializate. […] Acesta era realizat cu ajutorul mașinilor de brodat, împodobit cu motive și grupuri ornamentale supradimensionate de 10 sau de 20 de ori, cu o volumetrie exagerată, comparativ cu modelele tradiționale. Făcut ca să arate bine din orice parte a sălii de concert, avea însă prea puțin în comun cu simplul, elegantul, atractivul costum popular consacrat ca tradiție” (p. 50). În același timp, autoarea apreciază contribuția Asociației „Meșter-Faur” la menținerea vitalității tradiției cusutului, deoarece „oferea comenzi meșterițelor de prin satele mai apropiate de Chișinău, doritoare să lucreze manual cămăși într-un singur sau doar în câteva exemplare, variate cromatic” (p. 50). Retrospectiva istorică ne conduce spre ideea că, în spațiul pruto-nistrean, arta confecționării cămășii cu altiță a parcurs un itinerar sinuos, dar neîntrerupt. În toate epocile, cămașa respectivă s-a bucurat de prestigiu, fiind o expresie simbolică a identității românești.

Însă cele mai generoase surse pentru studierea portului tradițional nu sunt fotografiile, nici sumarele mențiuni documentare, ci colecțiile muzeale. În capitolul patru („Colecțiile Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală – repere generoase privind înfățișările istorice ale cămășii cu altiță”), autoarea se referă la valoarea patrimoniului deținut de cel mai mare muzeu etnografic de la noi. Colecția sa include 923 de cămăși pentru femei, dintre care 327 au altiță. Ele ilustrează „portul specific comunităților montane, premontane, de podiș, de câmpie, de codru, de stepă. […] Ca reprezentativitate, acestea acoperă spațiul de la est de Prut și de dincolo de Nistru cu diferită intensitate și, ceea ce nu este mai puțin important, punctează și localități din cuprinsul României” (p. 52). Autoarea le clasifică în funcție de relieful geografic și mediul natural. E o abordare mai nuanțată a specificului regional al portului popular, comparativ cu împărțirea lui după „zone etnografice” (de nord, centru și sud). Cercetătoarea subliniază importanța considerării cămășilor basarabene în contextul Moldovei istorice, areal căruia îi aparținem în aspect etnografic. Dezideratul se adresează viitorilor cercetători, care vor avea acces la o documentare mai bogată, inclusiv prin intermediul prezentei cărți.

Studiind în detaliu colecția muzeului, autoarea își generalizează observațiile în următoarele capitole, dedicate materiei prime și tehnicilor de cusut (cap. V), motivelor ornamentale și cromaticii (cap. VI). Sunt enumerate tehnicile utilizate la coaserea diferitor părți ale cămășii – brezărăul, tăietura gurii, liniile ce încadrează grupurile ornamentale, scrânciobelul, încrețul funcțional. Cititorii vor afla cu uimire că, pentru o singură cămașă, se folosesc 5-8 tehnici și mai multe. Un singur modul poate fi cusut în cinci maniere diferite. „Unele dintre tehnicile aplicate la vechile cămăși nu pot fi identificate, pentru că au fost îmbinate împreună cu altele, nu au fost găsite analogii pe teren sau purtători de informație care să le explice, iar meșterii care le-au examinat nu au reușit să le descifreze” (p. 64). Cunoscând din practică tainele confecționării cămășilor, autoarea le apreciază drept „enciclopedii ale artei și esteticii populare” (p. 56). Anumite porțiuni (altița, încrețul) au fost decorate prin intermediul țesutului. Varvara Buzilă revine de câteva ori la problema altițelor țesute. Prezența lor constituie un argument în sprijinul ipotezei că lexemul altiță provine de la un procedeu utilizat în lucrul la războiul de țesut.

Următoarele pagini sunt dedicate structurilor ornamentale, denumirilor populare și semnificațiilor motivelor care le compun. Doamna Buzilă evită interpretările facile, cu caracter univoc, ale decorului cămășii: „Motivele ornamentale […] sunt de ordinul simbolurilor, au mai multe semnificații, spre deosebire de semne, care au una singură. Acest concept este de bază în abordarea decorului cămășii cu altiță, de altfel și al altor obiecte din arta tradițională” (p. 70). Capitolul „Interdependențe decorative: motive, structuri, cromatică” abundă în observații privind logica dispunerii ornamentelor pe cămașă. Cu referire la mânecă, înzestrată cu cel mai complex decor, afirmă că motivele altiței (pasărea, crucea, pomul ș.a.) „trimit la câteva teme mai generale cu semnificații astral/avimorfe, germinatoare sau fertilizatoare și ale ascensiunii” (p. 82). Încrețul, situat sub altiță, „relaționează cu simbolismul pământului, fertilității și al fecundității” (p. 82). Râurile de pe mânecă, piept și din spate „sunt imitații sau imaginări ale apelor câmpului, munților, ale subpământului cu reprezentările simbolice ale esenței lor vitale” (p. 82, 84). În concluzie, se afirmă că, prin simbolismul motivelor, „cămașa este încadrată în sistemul de reprezentări asupra lumii specifice culturii tradiționale” (p. 86). Munca de confecționare a cămășii capătă astfel un profund înțeles existențial: „cosând cămașa în tiparele ei vechi vegheate de tradiție, femeile participă la un act cosmogonic al orânduirii celor existente într-un singur tablou al lumii (imago mundi)” (p. 92).

În studiul introductiv, autoarea formulează mai multe aprecieri de ordin general, vizând valoarea cămășii cu altiță. Evidențiază simplitatea croiului cămășii, complexitatea tehnicilor de cusut, simbolismul, rafinamentul artistic și valențele sale sociale. Concluziile respective sunt sintetizate în capitolul final: „Când o haină este cât o țară”. V. Buzilă scrie că, în prezent, arta cămășii cu altiță fortifică spiritul identitar și coeziunea socială, contribuie la transmiterea valorilor spirituale către tânăra generație, stimulează patriotismul, spiritul civic și exprimarea diversității culturale. Încheierea pare un adevărat imn dedicat cămășii cu altiță. Enunțurile academice iau forma paralelismului sintactic și respectă un ritm care le imprimă forță retorică.

A doua jumătate a cărții reprezintă un catalog din 102 cămăși, datând de la sfârșitul sec. al XIX-lea până la începutul sec. al XXI-lea, păstrate în patrimoniul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală. Piesele au fost fotografiate en face, în profil și din spate, evidențiind în special ornamentele de pe mâneci și alte porțiuni ale cămășilor (linia gâtului, pieptul, spatele). Imaginile respective, alături de datele tehnice (datare, localitate de origine, dimensiuni, materiale, tehnici, decor, culori), sunt necesare, în primul rând, meșterițelor preocupate de reconstituirea costumului popular specific unei anumite regiuni. Și angajații muzeelor vor afla aici mostre de descrieri ale cămășilor, care îi vor ajuta la completarea fișelor analitice, la pregătirea dosarelor de clasare a pieselor muzeale, alcătuirea etichetelor și a planșelor informative din expoziții.

Dintre piesele catalogului se remarcă, prin ornamentica exuberantă, cămășile din regiunea Cernăuților (nr. inv. 11588-1, 11594-1, 11603) și din fostul județ Hotin (14484), din raioanele Edineţ (19127), Briceni (27375) și Ocnița (16840). Se individualizează printr-un decor aparte cămășile din raionul Camenca, în stânga Nistrului (22914, 22915, 22916 etc.). Urmărind datarea cămășilor, în ordine cronologică, observăm distanțarea treptată de vechile modele, prin uniformizarea decorului (6387, 13135), executarea schematică a altiței (3653), exagerarea dimensiunilor unor porțiuni. Totuși, nu face să tragem concluzii pripite, deoarece colecțiile muzeale s-au completat adesea nu după un plan sistematic, ci prin donații și achiziții întâmplătoare. Ultimele cămăși din catalog (29700, 30367-1 și PMC 116) datează de la începutul sec. al XXI-lea și ilustrează migala cu care meșterițele profesioniste (Maria Cristea) și cele amatoare (reunite în șezători de cusut) respectă fidel canoanele tradiției.

În afară de piesele din colecția de port a muzeului, autoarea mai include imagini contemporane, cu doamne și domnișoare în costume populare. Regăsim între ele personalități politice (Margareta Timofti, Monica Babuc), interprete de folclor (Suzana Popescu), membre ale Comunității „Șezătoare Basarabia” (O. Enache, L. Rusu, N. Nicolaescu), cercetătoare, muzeografe și alte angajate ale Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală ș.a. O fotografie alb-negru din 1986, la începutul cărții, imortalizează chipul reputatei etnografe Elena Postolache (1942-2012), purtând un costum de toată frumusețea. E un omagiu adus memoriei unei colege care, după decenii de activitate la Academia de Științe a Moldovei, și-a încheiat cariera profesională la muzeu. Persoanele îmbrăcate în cămăși cu altiță exprimă o paletă diversă de emoții: seninătate, bucurie, avânt, împlinire, încredere în propriile forțe, demnitate. Trăirile respective le sunt insuflate de costumul pe care îl poartă.

Volumul Retorică vestimentară... mustește de sugestii pentru viitoarele investigații. Autoarea manifestă remarcabila capacitate de a sesiza „petele albe” din literatura de specialitate, precum și de a formula noi probleme de studiu. Deși s-a scris mult despre costumul popular (mai cu seamă în România), lucrarea doamnei Buzilă nu are un caracter compilativ. Sintetizând critic contribuțiile predecesorilor, cunoscând din practică secretele cusutului, domnia sa ne propune o nouă viziune asupra multor aspecte ale cămășii cu altiță: terminologie și semantică, particularități ale tehnicilor de cusut, simbolism al motivelor, valențe sociale etc. Dincolo de rândurile textului, regăsim profilul unei cercetătoare profund atașate de muzeu, dotată cu o pronunțată conștiință civică, dornică să comunice și să cunoască experiența interlocutorilor. Îi parcurgem lucrarea ca o exemplară lecție de cercetare etnografică, însoțită de o interpretare profundă. Ca o pildă de dragoste pentru semeni și spiritualitatea românească.

A plea for the art of the blouse with “altiță”

Keywords: folk dress; blouse with “altiță”; ethnography; museum studies; Bessarabia

The author makes a presentation of a book written by the reputed ethnologist Varvara Buzilă, recently published, “Rhetoric of dress: the blouse with “altiță” (valorizing the collections of the National Museum of Ethnography and Natural History and the context of cultural realities)”. The book was published in the context of promoting the nomination file “The art of the traditional blouse embroidered on the shoulder (altiță) – an element of cultural identity in Romania and the Republic of Moldova”, which was inscribed by UNESCO, on the 1st of December 2022, on the “Representative List of the Intangible Cultural Heritage of Humanity”. V. Buzilă proposes new perspectives on several aspects concerning the study of this blouse. At the same time, she presents a richly illustrated catalogue of the collection of blouses with embroidery on the shoulder, owned by the National Museum of Ethnography and Natural History.