Cine rezistă este învingător!

Stimate Domnule Secretar de Stat,

Stimate Domnule Preşedinte al Academiei de Științe a Moldovei,

Onorat public,

Dragi prieteni!

Mă bucur că mă aflu astăzi împreună cu Dumneavoastră la Biblioteca Naţională pentru a consemna un eveniment deosebit de important – împlinirea a treizeci și trei de ani de la fondarea revistei „Limba Română”.

Recent, în discursul său dedicat Zilei Independenţei, Doamna Preşedinte Maia Sandu a spus un lucru extraordinar, anume că istoria Republicii Moldova este, de fapt, o istorie a Rezistenţei. În această afirmație se conține un adevăr suprem, deoarece, dacă e să privim retrospectiv la istoria palmei de pământ dintre Prut și Nistru, ea este una a Rezistenţei. Același lucru îl ilustrează perfect şi revista de știință și cultură „Limba Română”. Să rezişti treizeci și trei de ani în condiţii când, de multe ori, nu ai mijloace pentru editare, când eşti persecutat la tot pasul înseamnă foarte mult, înseamnă enorm. Drumul publicaţiilor în limba românilor basarabeni a fost unul foarte dificil. Voi aminti aici că la începutul secolului al XX-lea apăreau primele publicaţii de acest fel. La elaborarea lor participa un grup de intelectuali basarabeni, printre care era şi Alexei Mateevici. În publicistica sa el descrie drumul foarte anevoios, plin de impedimente extrem de dure, persecuțiile la care erau supuși ținându-se lanț. Destinul presei și al intelectualilor implicați în deschiderea unui nou făgaș pentru basarabenii dornici de a ieși de sub jugul colonizator merită a fi știut mai bine de către urmași.

Ar trebui să cunoaştem despre destinul intelectualilor care s-au implicat în descătuşarea conştiinţei românilor basarabeni, ajutându-i să devină nişte exprimați. Căci trebuie menționat faptul că menirea publicisticii, a presei românești din Basarabia, atunci, la începuturile ei, dar și acum, în zilele noastre, este de a descătuşa mintea și sufletul românului basarabean, de a-l elibera de complexele moștenite din cauza regimurilor de ocupație, de a-l face să se simtă în rând cu toți reprezentanții popoarelor de pe orice meridian al globului.

Onorat public! Dragi prieteni!

În acest moment fast ar trebui să nu uităm că la elaborarea și promovarea acestei publicații au contribuit mai multe generaţii de profesori universitari, cercetători ştiinţifici, scriitori şi jurnalişti, care au susţinut revista pe tot parcursul anilor ce s-au scurs. Fără contribuția de ordin moral a multora dintre ei, destinul revistei s-ar fi putut întâmpla să fie altul. Aș menționa aici sprijinul intelectualilor de la Iaşi, care lucrau pentru revistă fără a fi remuneraţi, așa cum a procedat, bunăoară, Maria Teodorovici, cercetătoare la Institutul „Al. Philippide”, la redactarea primelor numere ale revistei.

Mai trebuie spus că inițial „Limba Română” apărea într-un tiraj mare, astfel încât era difuzată în toate şcolile care duceau atunci lipsă acută de materiale în limba română cu grafie latină. Învăţătorii veneau la redacție și ne povesteau că decupau fascicole din revistă şi cu ele predau lecţiile de limba și literatura română, de istorie. Deci „Limba Română”, după 1989, suplinea un gol enorm în promovarea culturii și a spiritualităţii româneşti.

Revista a avut o misiune foarte importantă de a relua și a consolida dialogul românilor de o parte și de alta a Prutului. În acest sens, publicația noastră era difuzată în întreg spaţiul românesc şi în diaspora. Pe de altă parte, erau şi sunt atraşi până în ziua de astăzi autori din toate centrele culturale românești, precum și din toate spaţiile în care se află vorbitori ai limbii române. Iniţiativa revistei a fost de a aduce în Basarabia, spre mai buna cunoaștere, bucăţi din Ţară, ca să spunem aşa. Au fost realizate, duse până la capăt câteva proiecte dedicate judeţului Călăraşi, mai apoi Bucovinei şi Maramureșului. În felul acesta încercam să aducem Ţara acasă, reluând dialogul foarte important dintre frați.

În cel mai recent roman al Tatianei Ţîbuleac, intitulat Grădina de sticlă, un roman foarte important pentru care a primit, în anul 2019, Premiul European în Literatură, este o eroină, pe care o cheamă Lastocica (Rândunica). E vorba de o fetiță crescută la un orfelinat, înfiată apoi de o femeie rusoaică și care o educa în spiritul valorilor ruseşti. Acel copil năpăstuit reuşeşte, în cele din urmă, să se înscrie la o şcoală cu predare în limba maternă, în limba română sau, cum era numită pe atunci, moldovenească. Şi iată ce spune acel copil firav, care lupta ca să reziste: „Cea mai mare dreptate pe care mi-am făcut-o a fost atunci când am reuşit să pot învăţa în limba mea”. Deci un copil nevinovat înţelegea cât este de important să vorbeşti în limba ta.

Concluzionând, aș putea spune că revista „Limba Română”, de fapt, pe tot parcursul ei a luptat și luptă pentru a-i face dreptate românului basarabean, pentru ca el să nu se simtă complexat de vorbitorii altor limbi, ai celei ruse, în primul rând. Menirea revistei mai este şi de a ridica nivelul culturii limbii în aşa fel încât limba română să devină atractivă pentru alogeni. O limbă rostită frumos, o limbă care promovează valori culturale importante nu poate să nu fie îndrăgită şi de alţi locuitori ai Republicii Moldova.

S-a vorbit că astăzi consemnăm treizeci și trei de ani de la fondarea revistei „Limba Română”, care este și vârsta lui Hristos. Şi aceasta m-a făcut să-mi amintesc un moment pe care l-am trăit pe pielea mea. Era în anul 2009, de Ziua Înălţării lui Hristos. Eram directorul Institutului de Filologie, care pe atunci ținea de Academia de Ştiințe a Moldovei. În acel moment, când puterea neocomunistă era la guvernare, s-a pus la cale desfiinţarea Institutului de Filologie. Auzind lucrul acesta, în cadrul Ședinței lărgite a Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică al AŞM, care se desfășura în Sala azurie, eu m-am ridicat și am spus următorul lucru: „Nu ştiu ce se pune la cale, dar un lucru îmi este clar că astăzi, aici, Limba Română a fost răstignită!”. Până la urmă, am reușit să salvăm Institutul, însă prețul plătit a fost destituirea mea din funcția de director, iar ceea ce a fost mult mai grav, expulzarea subsemnatei din cercetare cu doar câteva zile înainte de susținerea celui de al doilea doctorat. Acest lucru nu se putea întâmpla dacă printre complici nu s-ar fi aflat câțiva dintre foștii colegi din tagma lui Iuda, care l-au vândut pe Hristos. Pierderea respectului față de limba pe care o vorbești înseamnă, de fapt, pierderea respectului față de sine însuși sau, cu alte cuvinte, la mijloc se află pierderea identității, decolonizarea minților dovedindu-se a fi un proces de durată mult mai complicat.

Acesta este, pe scurt, drumul pe care l-a parcurs „Limba Română”, pe care eu l-am trăit inclusiv din perspectiva de administrator al Institutului de Filologie și în calitate de cercetător științific şi astăzi nu pot să nu mă bucur de acest moment fast, pentru că Limba Română este la ea acasă şi pentru că, în ciuda tuturor impedimentelor, revista a învins. Deci cei care rezistă sunt învingători.

Felicitări tuturor învingătorilor!

La Mulți Ani, Revista „Limba Română”!

Vă mulţumesc!