Adevărat fecior al acestui neam

Am avut onoarea să mă aflu mulți ani alături de Mircea Snegur, Primul Președinte al Republicii Moldova, și să-l cunosc în diferite situații – de glorie, dar și de mari încercări, de crize chiar. Realitățile Republicii Moldova, după declararea Independenței, solicitau o nouă abordare a tuturor problemelor esențiale pentru existența și supraviețuirea tânărului stat. Și, desigur, era necesară schimbarea mentalității, care viza nu doar problemele de ordin politic și economic, ci, mai ales, chestiuni privind adevărul despre identitatea națională, element decisiv în procesul de renaștere a românilor moldoveni. Continuitatea prefacerilor pentru care militau masele era contracarată însă de majoritatea reprezentanților puterii de stat, care rămâneau prizonieri ai conștiinței sociale proprii fostei colonii sovietice și nu acceptau ideea desprinderii de vechea metropolă.

Nemulțumirile și animozitățile în societate s-au agravat în special după decizia parlamentară din vara anului 1994 de a statua în constituție numele „limbii moldovenești” în calitate de limbă oficială și au culminat cu greva cadrelor didactice, studenților și liceenilor din primăvara anului 1995, având ca revendicări principale „limba română” și „istoria românilor”. Starea lucrurilor degradase fără precedent, iar amploarea protestelor care durau deja câteva săptămâni trebuia cumva dezamorsată. În acest context politic excepțional, când majoritatea parlamentară și Guvernul nu aveau nicio reacție la revendicările maselor, Mircea Snegur, după lungi și profunde meditații, își asumă dificila misiune de exponent al vocii celor mulți, prezentând pe 27 aprilie în Parlament discursul „Limba română este numele corect al limbii noastre”.

Asupra acestui eveniment hotărâtor pentru triumful dreptății și adevărului voi reveni, însă în cele ce urmează aș vrea să mă refer la câteva crâmpeie ce ilustrează vremurile aflate departe de ora astrală a  limpezirilor.

Articolul 13 din Constituție impunea o anume „cutumă” în utilizarea denumirii limbii, rostirea și scrierea sintagmei „limba română”, în special în instituțiile de stat, era realmente interzisă. Îmi amintesc în acest sens un caz edificator. Exact în perioada grevei reprezentanților sistemului de învățământ, Președintele Mircea Snegur a fost invitat la o mare festivitate organizată de Centrul Republican de Creație Populară. Președintele a dispus ca subsemnatul să pregătească și să prezinte un mesaj la respectiva întrunire. M-a onorat misiunea și, luând cuvântul la eveniment, am folosit fără a ezita sintagma „limba română”. La întrerupere s-au apropiat de mine Grigore Vieru și Mihail Murzac, directorul Filarmonicii Naționale. Salutându-mă, poetul m-a privit iscoditor, spunându-mi pe un ton șăgalnic:

– Domnule consilier prezidențial, ați strecurat în mesaj un cuvânt necenzurat.

– Ba dimpotrivă, dragă domnule poet, i-am zis limbii noastre pe nume, limba română, în mod special, cu bună știință.

Ne-am cuprins atunci toți trei, amuzându-ne de „isprava” mea.

Când am revenit la Președinție, aici informația ajunsese înaintea mea, un coleg „mai ortodox”, m-a admonestat, reproșându-mi că nu era cazul să mă dau mare viteaz.

Zilnic, de la ultimul etaj al Președinției, urmăream, împreună cu alți consilieri, marșul numeroșilor demonstranți, care pledau pentru limba română și pentru istoria românilor. Vocea lor, ce se ridica spre cer, îți sfâșia sufletul, umilindu-te că, deși te afli sus, ești neputincios ca și cei de jos și nu le poți veni în ajutor.

La un moment aud în spate o vorbă de m-au trecut fiorii:

– Dacă aș avea câteva tancuri, le-aș arăta eu limbă română!

Când am întors capul, am constatat că „verdictul” era pronunțat de către consilierul responsabil de domeniul medical...

În mai multe rânduri am discutat cu președintele Snegur despre articolul 13 din Constituție și despre eventualele șanse de a iniția modificarea acestuia. Într-una din zile, intrând în biroul Președintelui, am îndrăznit să-i mărturisesc:

– Domnule Președinte, atâta lume protestează, scandează ore în șir în fața Președinției, noi însă tăcem mâlc, nu avem nicio reacție.

Răspunsul a fost prompt:

– Articolul 13 poate fi schimbat la Parlament, nu la Președinție!

– E adevărat, dar Președinția poate și are dreptul să inițieze procesul de modificare a denumirii limbii.

Am făcut apoi următoarea precizare:

– Dumneavoastră ați jurat cu mâna pe Biblie că veți apăra drepturile cetățenilor. Manifestanții așteaptă cuvântul, sprijinul Dumneavoastră, domnule Președinte!

– Și cum crezi că ar trebui să procedez în această situație atât de neordinară?

Am considerat necesar atunci ca Președintele să aibă o întrevedere cu liderii greviștilor, lucru care s-a întâmplat curând. La discuție au participat istoricul Anatol Petrencu, studentul Oleg Cernei și directoarea liceului „Mircea Eliade” Iuliana Gore-Costin.

După această întâlnire, dialogul cu Președintele Snegur a fost scurt, pe muchie de cuțit:

– Ce planuri mai urzești, domnule consilier, știi doar că inițiativa noastră nu va trece în Parlament!?

– Știu, Domnule Președinte! Dar mai știu că aveți șansa unică de a face un pas decisiv întru soluționarea acestei complicate probleme, care va servi drept puternic și consistent reper în viitor. Gestul Dumneavoastră va rămâne în istorie ca un punct de plecare pentru cei care vor încerca să soluționeze definitiv diferendul lingvistic. Am menționat apoi că de partea noastră este Academia de Științe, sunt facultățile și catedrele de filologie, intelectualitatea de creație.

Consideram, și am accentuat acest lucru, că Președinția are suficiente argumente în drept să fundamenteze o opinie ireproșabilă. Astfel am obținut permisiunea de a elabora un discurs ce urma să fie prezentat și care a fost prezentat în Parlament. Menționez că în procesul de scriere a acestui important document am apelat la cunoscuții filologi, profesorii Anatol Ciobanu și Ion Ciocanu, care au avut un rol covârșitor în formularea unor aspecte ale viitorului discurs. E adevărat, Ion Ciocanu și-a exprimat îndoiala că Președintele va merge în Parlament pentru a pleda în favoarea limbii române, lucrurile însă s-au întâmplat, precum se știe, altfel.

Textul redactat cu participarea celor doi oameni de știință a fost analizat minuțios de Președintele Snegur, solicitând, la rândul său, explicații, completări și precizări.

Apoi Președintele s-a înfățișat în fața Parlamentului cu inițiativa de a schimba titlul limbii de stat în Art. 13. După ce a prezentat calm și ferm discursul, am revenit împreună la Președinție. Mi-a zis scurt:

– Intră la mine în birou!

Am intrat și am încercat să spun ceva, dar Președintele mi-a tăiat-o:

– Lasă-mă, te rog, să iau o gură de aer!

A scos sacoul. S-a așezat în jilţ. Cămașa era udă. A pus capul pe spetează şi... a închis ochii. N-am să uit o viaţă acea scenă. Am văzut atunci fața unui om luminat şi împăcat. Un om care şi-a făcut datoria faţă de neam. Se întorsese din Parlament unde a pus toiagul în prag şi a spus:

– Numele corect al limbii noastre este limba română! Consultaţi savanţii!

Deși a fost neglijat de majoritatea agro-comunistă a Parlamentului, discursul a îmbărbătat şi a încurajat mult societatea atunci, dar și mai târziu, astfel am ajuns ca astăzi lucrurile să fie, în sfârșit, puse la locul lor.

Mircea Snegur a fost un om sincer și înțelept, adevărat fecior al acestui pământ, dar a fost învinuit şi lovit pe nedrept că nu ţine la idealurile neamului nostru. El a conștientizat profunda rană care a fost făcută în sufletele basarabenilor de către imperiul rus şi cel sovietic. A înţeles drama separării noastre de neam. Președintele Mircea Snegur considera că realizarea unității noastre naționale este o misiune, o lucrare sfântă, care nu acceptă pălăvrăgeala. Lucrurile sfinte se fac. Cu înțelepciune și pragmatism.

True son of this nation

Keywords: Mircea Snegur; Moldova; presidency; independence; national identity; political resistance; societal unrest; official language; Romanian language

This article is a tribute to Mircea Snegur, the first President of the Republic of Moldova, who was at the helm during the country’s tumultuous transition to independence. The author, who worked closely with Snegur, recounts key events and crises during Snegur’s presidency, including political resistance, societal unrest, hunger strikes, and profound constitutional debates. A significant event highlighted is when Snegur addressed the Parliament, advocating the changing of the official language’s name from “Moldovan” to “Romanian”. Despite facing opposition, Snegur’s emphasis on the national identity issue had a major influence on Moldovan society, ultimately fostering a sense of unity and national consciousness.