Mircea Snegur, evadatul din imperiu

Revista „Limba Româna” m-a pus în fața unei sarcini dificile – să scriu un articol despre rolul lui Mircea Snegur ca promotor al numelui corect al limbii române în Republica Moldova. Dificultatea constă în faptul că relația noastră cu regretatul prim-Președinte al Republicii Moldova a fost pe timpul mandatului său ca vremea în anotimpuri – când caldă, când rece, când senină, când noroasă, alteori furtunoasă și neprielnică chiar. Cred că era și natural să fie așa, fiindcă activam pe poziții diferite: Excelența Sa – pe cea a puterii politice; noi – pe cea a presei care se voia liberă. Iar hatârul acesta de libertate a presei, adus de vânturile răscolitoare ale reformelor gorbacioviste și căzut pe terenul considerat fertil al independenței noului stat democratic apărut la 27 august 1991, presupunea o importantă schimbare de paradigmă în raporturile dintre putere și presă. O schimbare radicală, pentru că presa trebuia să înceteze să mai servească clasa guvernantă și să slujească poporul. Asta însemna că tunurile presei urmau să fie întoarse la 180 de grade: ele trebuiau să nu mai tragă în popor, ca pe vremea regimului sovietic, cu mesaje propagandistice de manipulare, ci să-i ia în ocheană pe cei de la putere, bătând în ei argumentat, veridic, echidistant, constructiv – apărând și promovând interesul public. Și nu altfel, fiindcă anume în asta a constat misiunea noii prese. Inclusiv a celei de stat, a noastră, a celor de la Redacția Actualități TV a Radioteleviziunii Naționale, care pregăteam programul zilnic de știri „Mesager”.

Cel puțin astfel înțelegeam lucrurile noi, jurnaliștii. Până în 27 august 1991, împreună – scriitori, jurnaliști, politicieni deșteptați – am fost colegi, parteneri și prieteni chiar în cadrul uneia și aceeași mișcări – cea de eliberare națională. Dar, începând cu această zi, drumurile ni s-au despărțit. Tranziția de la regimul sovietic care deținea monopolul puterii politice și mediatice la cel așa-zis democratic, al republicii independente, ne-a pus pe baricade diferite, ridicate așa în conformitate cu principiile de funcționare a societăților democratice. În aceste societăți, spre binele lor, presa și puterea se află pe baricade opuse. Trecerea noastră de la societatea încă sovietică de jure, la cea doar de jure democratică s-a făcut, precum se știe, momentan, în ziua a patra de după puciul (19-21 august 1991) eșuat de la Moscova. În termeni istorici asta nu a însemnat decât o clipă. E limpede că nici pe durata clipei și nici în zilele, săptămânile și lunile următoare, nimeni nu a venit cu instrucțiuni speciale care să explice politicienilor de ce presa – nu că nu poate – ea nu trebuie să le mai fie prietenă. Parteneră, loială – da, dar numai în cazul în care politicienii nu fac greșeli, nu sunt corupți, nu comit abuzuri, iar interesul național și cel public este servit de ei ca la carte.

Parcursul către această oră a despărțirii necesare a jurnaliștilor și a politicienilor a fost extrem de diferit. Perioada sovietică de perestroika și glasnost a îndemnat jurnaliștii să se intereseze și chiar să studieze cum funcționează mecanismele presei dincolo, în comparație cu ceea ce este la noi. Despre critica puterii, a regimurilor totalitare în special, precum era cel sovietic, învățasem ascultând pe ascuns, ani în șir, „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, iar despre actul primului rapt al Basarabiei de către imperiul țarist și minciuna proferată de cel sovietic în justificarea celui de-al doilea, am aflat tot de la aceste posturi de radio „vrăjmașe”, șocul pătrunderii în esența acestei mari nedreptăți dându-ni-l, totuși, citirea în profundă clandestinitate a operei politice a lui Eminescu, pe vremea studenției. Așa că experimentul lui Gorbaciov i-a prins pregătiți, într-un fel, pe jurnaliști și apariția la Radioteleviziunea Națională a programului informativ „Mesager”, la 1 iulie 1990, a însemnat nu doar reformarea modului de a culege, pregăti și difuza știrile publicului larg, dar și suportul total și necondiționat al jurnaliștilor dat mișcării de eliberare națională.

Puținii politicieni care au aderat la Mișcare au avut un (cu totul?) alt parcurs. Mircea Snegur, de exemplu, despre personalitatea căruia dezbatem aici, a venit din eșalonul superior al partidului comunist al Moldovei, filiala PCUS în teritoriul ocupat de sovietici. În anul 1989 era secretar al comitetului central, responsabil de agricultură, al acestei structuri. În această postură ajunsese fiind racolat de pe ogorul științei agricole: mai mulți ani Mircea Snegur a fost director al reputatului institut „Selecția” din Bălți, de unde, pentru câțiva ani, a fost trecut prin funcția politică tranzițională de prim-secretar al comitetului raional Edineț al partidului comunist. Revendicările naționale din perioada de până la anul de culminație, 1989, nu l-au remarcat în reacții ostile, dar nici în acțiuni ori declarații de susținere a noii mișcări. O întâmplare care ni s-a întipărit adânc în memorie ne face să credem că atunci cel ce urma să devină primul Președinte al Republicii Moldova Independente se afla încă în stare de analiză contemplativă a serioaselor procese ce se derulau în fața lui.

Întâmplarea este următoarea. La 27 august 1989 a avut loc prima Mare Adunare Națională, organizată de Frontul Popular, la care se estimează că ar fi participat între 500 de mii și un milion de oameni. A fost un eveniment de mare reverberație unională și internațională. Fiind redactor-șef adjunct în redacția de informații TV, am avut sarcina de reporter să prezint un material succint de la eveniment în emisiunea de știri din seara acelei zile. Sarcina mi s-a dublat în momentul în care s-a aflat că în altă locație a capitalei, la așa zisul „Manej”, va desfășura o adunare a adepților săi și Interfrontul, o organizație contrapusă ideologic Frontului. Condiția era ca materialele să fie de aceeași durată – 1,5 min., redate într-un limbaj strict informativ, de manieră echidistantă și absolvite de emoții. Am pregătit cele două reportaje, străduindu-mă să respect parametrii ceruți, deși, recunosc, a fost greu, având în vedere proporțiile și semnificația celor două evenimente tratate. În cadrul repetiției (care se făcea în mod obligatoriu cu o oră înainte de difuzarea în eter a emisiunii propriu-zise), materialele au fost privite de responsabilii unui foarte lung lanț de control. La scurt timp, anumite verigi ale acestui lanț au prins a da semne de neliniște, iar cu câteva minute înainte de ora de difuzare, redactorul-șef mi-a comunicat că verdictul este eliminarea din emisiune a celor două reportaje. Stupefiat, am alergat la directorul general al televiziunii, Mihail Stratan, căruia i-am vorbit cât de greșit profesional și rușinos instituțional va fi ne-reflectarea acestor evenimente la unica televiziune a republicii. Probabil ca să mă liniștească, directorul m-a rugat să plec, promițându-mi că va anula omisiunea. În redacție însă, sincopa nu numai ca nu a fost anulată, ci reconfirmată în formă categorică. Am alergat din nou la director, perorând în fața lui pe tema demnității profesionale de care trebuie să dăm dovadă și a ticăloasei politici de struț pe care o face instituția nerespectându-și obligațiile de a-și informa publicul despre evenimentele de mare impact istoric. Directorul, om cuminte și jurnalist bun până a ajunge în această funcție, m-a ascultat cu multă înțelegere și compătimire chiar, dându-mi de înțeles că este inutil să insist, deoarece decizia de a nu tulbura liniștea publicului moldav cu știri de încărcătura emotivă a Marii Adunări din centrul capitalei fusese luată de veriga cea mai de sus a lanțului de (i)responsabilitate – comitetul central al partidului comunist local.

... Mă aflam încă în biroul directorului când pe ecranele a două monitoare, imediat după generic, emisiunea de știri a acelei zile istorice de 27 august 1989 se deschidea cu un reportaj filmat cu o săptămână în urmă despre importanța campaniei de tratare a terenurilor agricole cu îngrășăminte minerale. Cele mai importante televiziuni ale lumii au transmis în regim de breaking news evenimentul de la Chișinău, senzațional pentru întreg spațiul URSS și nemaipomenit prin grandoarea lui, și doar televiziunea de la Chișinău a deschis programul de știri acoperindu-se cu o imagine de bălegar, la propriu și la figurat. Poanta situației a fost că la toată această frământare de creier și de cord a asistat, fără să intervină, Mircea Snegur, de o lună ales (numit de partid) Președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești și aflat în biroul directorului televiziunii în calitate de invitat al unei emisiuni ce urma să înceapă după blocul știrilor de seară. Ziua, Mircea Snegur participase la Marea Adunare, luase cuvântul acolo, anunțând tezele luptei pentru limbă și alfabet ce urma să se dea peste două zile la sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem, fiind prezentat mulțimii de Ion Hadârcă drept „președintele Moldovei”, Grigore Vieru numindu-l în discursul său „prezidentul nostru”. Faptul că „prezidentul” nu a intervenit în cazul cenzurării drastice, sub ochii lui, a programului de știri din 27 august 1989, arăta că funcția în care se afla nu conta prea mult în raportul instituțional partid comunist-stat și că deciziile de ultimă instanță le lua în continuare comitetul central al partidului. În fapt, câțiva oameni de acolo, legați cu fir roșu de Moscova.

În memoriile sale, Mircea Snegur nu amintește despre acest caz, dar noi credem că întreaga dramă a acestei întâmplări în care o manifestare de mari proporții a voinței populare a fost dată sub preș de niște granguri de partid de frica răspândirii luminii în mase nu a putut să nu lase urme în conștiința lui. Lucrul acesta s-a văzut în atitudinile imediat ulterioare ale lui Mircea Snegur, mult mai prompte și mai combative în promovarea dezideratelor naționale ale acelei perioade de mare răspântie. Iar rubiconul pe această falie de conștiință credem că l-a trecut în zilele celei de-a XIII-a sesiuni a Sovietului Suprem, când a trebuit să se dea lupta decisivă pentru repunerea în drepturi a limbii române și a alfabetului latin. Timp de doi ani încheiați s-a mers din victorie în victorie avându-l
pe Mircea Snegur în fruntea luptei pentru cele mai râvnite obiective: simboluri naționale, suveranitate declarată, respingerea referendumului pro-sovietic și a altor tentative imperiale de sugrumare a mișcării de eliberare națională. Deși ajunsese mare funcționar pe linie de partid și de stat, Mircea Snegur era de firea lui un țăran clădit din huma dătătoare de roade mari și sănătoase a acestui pământ: pedant în muncă, orgolios în faptă, mândru în neam și cu nervii extrem de sensibili la nedreptate. Într-un recent articol al său, colegul Alecu Reniță, deputat în primul Parlament, își amintește de mărturisirea lui Mircea Snegur, precum că în mișcarea de eliberare națională el a ajuns datorită... universității, zicem noi, de spirit deșteptător al revistei „Literatura și Arta”.

Este o recunoaștere de mare laudă pentru presa acelor vremuri, deși relația ulterioară cu ea din postura de Președinte al Republicii Moldova, deja independente, a lui Mircea Snegur, nu a fost tocmai lipsită de animozități. Dovadă că procesul de transformare a personalității formate de sistemul ideologic sovietic comunist în cea a omului de stat al noii societăți democratice urma să treacă prin purgatoriul reacției critice a acestei prese la pașii greșiți ai demnitarului. Iar presa, între care și „Literatura și Arta”, și programul „Mesager” – la rubricile lui de comentarii și producție documentară –, au criticat, uneori foarte dur, unii pași făcuți de Președinte. Între acestea, semnarea peste capul Parlamentului a aderării Republicii Moldova la așa-zisa Comunitate a Statelor Independente, calificată de presă drept renunțarea la Independență și întoarcerea pe altă cale și de bună voie în vasalitate față de Rusia; aderarea la gruparea pro-sovietică revanșardă a agrarienilor cu toate consecințele deosebit de grave ale acestei complicități; abdicarea în fața șantajului rusesc și oficializarea pe teritoriul suveran a unui regim de ocupație dincolo de Nistru, a unei autonomii etnice canceroase în sud și altele.

Dacă în memoriile intitulate Labirintul destinului, Mircea Snegur consideră aderarea pe nevăzute la CSI și situația între război și pace cu cele două enclave separatiste drept soluții grele, dar corecte, apoi complicitatea cu agrarienii a trebuit să o creadă ca fiind, cel puțin, stânjenitoare pentru el. Adevărat că intrarea în custodia agrariană a dat-o pe seama radicalismului foștilor condrumeți din mișcarea de eliberare, dar faptul că spre sfârșit de mandat s-a pomenit și singur, și trădat, și podidit de greșeli puse lui în cârcă, l-a readus pe poziția în care se afirmase cu curaj și demnitate în acel august 1989. Era poziția de luptător pentru cauza națională, pentru numele adevărat al limbii vorbite de poporul lui.

Plastic vorbind, în intervalul dintre 27 și 31 august 1989, Mircea Snegur reușise să evadeze din imperiul sovietic, ca în primii ani de Independență să mai rătăcească printre ruinele lui și, după o altă lecție învățată, să revină pentru tot restul vieții pe poziția însușită în universitățile de presă renascentistă ale deșteptării naționale. Dovadă este mesajul de puternică substanță științifică și de coaptă înțelepciune civică, intitulat univoc „Limba română este numele corect al limbii noastre”, prezentat în Parlamentul agrarian în calitatea sa de Președinte al Republicii Moldova în ziua de 27 aprilie 1995 și inserat cu pioșenie, in memoriam, în prezenta ediție a revistei „Limba Română”.

23 septembrie 2023

Mircea Snegur, the escapee from the empire

Keywords: Mircea Snegur; Romanian language; Republic of Moldova; independent state; Gorbachev reforms; power and press balance; communist party; national causes

In “IN MEMORIAM MIRCEA SNEGUR”, the author discusses the role of Mircea Snegur as a promoter for the correct name of the Romanian language in the Republic of Moldova. The complex relationship between the author and the late Moldovan President is explored, marked by alternating periods of warmth and tension. The article elucidates Snegur as a significant player in the establishment of the new independent state post the Gorbachev reforms, and the pressing change in the balance of power and press. The author reflects on Snegur’s trajectory, from being a part of the higher echelons of the communist party to championing national causes: national symbols, declared sovereignty, rejection of pro-soviet referendums, and other imperial strangleholds.