Cine trage sforile la Guvern?

Publicat acum 30 de ani în ziarul „Literatura și arta” (nr. 10, 1993), articolul era un semnal de alarmă și un reproș direct adresat guvernanților de atunci, care sabotau activitatea Departamentului de Stat al Limbilor, instituit simbolic printr-un Decret al Președintelui Mircea Snegur pe 31 august 1991, de Ziua Limbii Române. Creată sub presiunea exercitată de societatea civilă, noua subdiviziune guvernamentală (director general profesorul Ion Dumeniuk, prim-vicedirector ziaristul Alexandru Bantoș, vicedirector juristul Nicolae Cobâleanschi), având din start susținerea Președintelui Snegur, învinge barierele birocratice și resentimentele „moldoveniste” ale funcționarilor de la guvern, devenind un veritabil și consecvent centru de promovare a limbii române în toate sferele vieții economice, sociale și politice. Existența instituției însă a fost precară: primul document emis de Parlamentul dominat de agro-comuniști, de socialiști și de interfrontiști, după alegerile din 27 februarie 1994, viza lichidarea Departamentului, iar printr-o circulară secretă se interzicea angajarea colaboratorilor acestuia în instituțiile și organizațiile de stat.

... Venise un timp când Președintele Snegur pierduse temporar legătura cu realitățile lingvistice din republică.

Specialiști „de marcă” naufragiați din structurile statale anterioare au inundat aparatul Guvernului. Sunt lupii care și-au schimbat părul, iar nu și năravul. Restructurându-se fulgerător, așa precum a cerut-o conjunctura, acceptând public și cu zarvă ideile pe care, tot ei, acum câțiva ani le detestau cu înveninare, pricopsiți peste noapte, de fapt rămași cu și în posturi-cheie, vechii nomenclaturiști „conduc Țara”. Independenți și suverani până în măduva oaselor, în special „față de români și față de tot ce-i românesc”, cu gândul mereu la vremurile de altădată, când nimeni nu îndrăznea să le zică „moldovenilor” că sunt „români”, efemerii noștri demnitari nu fac nimic, dar absolut nimic pentru „a consolida”, vorba vine, independența și suveranitatea ai căror partizani se declară cu emfază, ci, dimpotrivă, periclitează, surpă elementarele, plăpândele victorii ale unui popor care, sufocat de minciună, de false promisiuni și sterpe divagații politice, nu mai crede în nimeni. Și în nimic. Nici în propria forță.

Or tocmai starea de incertitudine generală s-a dovedit potrivită pentru acțiuni subversive în economie, pentru loviturile „din umbră” date mișcării de eliberare națională de către cei ce l-au slujit și continuă să-l slujească pe Iuda-veneticul, Iuda-mancurtul, Iuda-vânzătorul de neam.

Grație unor slujbași cu veleități de patrioți-internaționaliști, Guvernul își conturează tot mai pronunțat imaginea de stăvilar al renașterii naționale a românilor din stânga Prutului, și nu cea de propulsor al spiritualității neamului, cum ar fi fost normal să fie.

Adevărul acesta poate fi ușor probat analizând, spre exemplu, atitudinea unor funcționari ai Executivului față de problema limbii de stat, față de organismul guvernamental chemat să urgenteze procesul de repunere a limbii române în drepturile ei firești. Or istoria creării Departamentului de Stat al Limbilor nu este decât o cronică sinistră a felului cum poate fi compromisă, discreditată o idee, o cauză. Ne vom convinge pe parcurs, faptele sunt de fața, că Executivul nu a avut și nu are nevoie de o subdiviziune ce ar fi înlăturat deja la sigur, în și prin structurile statale, prejudiciile aduse limbii noastre, în genere spiritualității românești din Basarabia, de către regimul totalitar sovieto-comunist. În mod normal, instituția în cauză ar fi trebuit să devină mâna dreaptă a Executivului, cu sediul chiar în Casa Guvernului (spațiu există berechet!), având posibilitatea de a dirija și a influența optim trecerea la limba oficială în toate sferele vieții. S-a procedat însă altfel, Departamentul fiind marginalizat, neglijat în chip metodic, așa încât la un an de la fondare trebuie să o ia de la început.

Conceptul creării unui Departament special a prins contururi odată cu emiterea Decretului Președintelui Republicii din 30 august 1991. Trecuseră deja doi ani de la proclamarea statalității limbii „moldovenești” și momentul instituirii unui asemenea departament întârzia. În republică nimeni la nivel de stat nu era preocupat de problema în cauză și, deci, se produseseră doar niște schimbări cosmetice, de suprafață, prin osârdia nomenclaturii „naționale”, limba oficială de lucru, de altfel ca și acum aproape pretutindeni continuând să fie cea rusă. Este emis Decretul pomenit și, voiau funcționarii de la Executiv sau nu, ei urmau să-l execute.

Aproape o lună este căutată cu febrilitate candidatura pentru postul de director, cei cărora li se propune funcția refuză, unul după altul. Era proaspătă căderea dlui Mircea Druc, în care mulți își investiseră speranțele de mântuire, iar Guvernul Muravschi nu inspira încredere, lucru ce s-a adeverit ulterior. Cine ar fi cutezat în situația dată să se aventureze în lupta cu morile de vânt?! Anume în acest context se face propunerea și regretatului Ion Dumeniuk, ucrainean, contaminat de un optimism incurabil și crezând în izbânda noastră mai mult ca noi. Fiind sigur că are rezistență fizică nelimitată, profesorul universitar a acceptat propunerea, ce-i drept, cu niște condiții principiale. Știind foarte bine că în domeniul cultivării limbii române, creării premiselor reale de trecere la limba de stat în doi ani se făcuse extrem de puțin, a precizat în cadrul întrevederii cu dl V. Muravschi, pe atunci prim-ministru, că acceptă funcția dacă:

 a) Departamentul va avea un ziar al său, dacă revista „Limba Română” va trece în subordinea Departamentul;

 b) editura C.C. al P.C.M., orfană după puciul din august 1991, va trece în subordinea instituției pe care urma s-o conducă, astfel creându-se o bază concretă și sigură de activitate a viitorului Departament.

 Prim-ministrul a acceptat fără nicio rezervă doleanțele, subliniind că totul e oportun și realizabil. Cât de sincer a fost demnitarul s-a văzut foarte curând. „Uitând” cu desăvârșire de promisiuni și de amabilitatea exagerată manifestată la învestire, dl Muravschi se comporta cel puțin incorect, determinându-l pe directorul inexistentului Departament să facă ore întregi anticameră. Zadarnice erau și numeroasele demersuri, scrisori, explicații în care se motiva necesitatea aprobării urgente a Hotărârii privind activitatea Departamentului, pledoariile pentru o anume structură a viitoarei instituții. Zbuciumul profesorului era tratat cu dispreț. Epuizat și distrus de indiferența „celor de sus”, Ion Dumeniuk relua „vizitele” constant și cu mai multă îndărătnicie, cu mai multă îndârjire.

Printre însemnările rămase de la onestul profesor se află și următoarea: „2 ianuarie 1992, documentul principal sustras, Lupoi: rămâne problema finanțelor”. Enigma frazei cititorul o va dezlega ceva mai încolo. Acum însă îl rog să rețină: la 22 noiembrie 1991 Ion Dumeniuk face un demers pe lângă Guvern în care insistă ca la ședința imediat următoare să fie pus în dezbatere Regulamentul Departamentului, structura, personalul scriptic și fondul de retribuire a muncii, precizând că documentele respective „sunt coordonate cu Ministerul de Finanțe al Republicii (viza dlui Chițan e făcută pe un exemplar de hotărâre alăturat), cu Ministerul de Justiție al Republicii Moldova (avem acordul oral al dlui ministru Barbăneagră, la care am fost în audiența la 20 noiembrie a.c.). La redactarea definitivă a proiectelor de documente enumerate – subliniază directorul – s-a ținut seama de obiecțiile și propunerile ministerelor și departamentelor care le-au avizat în prima variantă, precum și de decizia adoptată în ședința preventivă din 15 noiembrie a.c., prezidată de dl M. Platon”. Demersul sfârșește cu precizarea: „Socot că nu mai există niciun temei pentru tărăgănare”.

De aceeași părere a fost și dl C. Oboroc, viceprim-ministru, care, găsind lucrurile puse la punct și tocmai potrivite pentru a fi examinate la Guvern, emite următoarea circulară: „Consider necesar includerea în ordinea de zi a ședinței Guvernului Republicii Moldova a proiectului de hotărâre «Cu privire la sarcinile de bază ale Departamentului de stat pentru asigurarea funcționării limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, structura, personalul scriptic și Regulamentul Departamentului»”.

A se remarca un detaliu: sub circulară se disting iscălitura doamnei S. Bolduratu (aceeași mână fixează data 25.11.91) și cea a dlui
S. Musteață, dovadă că și domniile lor, în calitate de membri ai Secției probleme sociale a Guvernului nu au niciun fel de rezerve și, logic conchidem, sunt de acord ca documentele să fie puse în discuție.

Dar intervine ceva (cineva) și, incredibil, convingerile funcționarilor din secția respectivă sunt „ușor” cenzurate, astfel că la 11 decembrie 1991 domnului Ion Dumeniuk i se „înmânează” un aviz (întocmit cine știe la sugestia cui!) în care se resping categoric documentele de constituire a viitorului departament, documente deja acceptate, precum am arătat mai sus.

După ce ia act de acest aviz, de altfel superficial și lipsit de argumente, dl Dumeniuk expediază pe adresa primului-ministru o lungă notă explicativă în care demonstrează limpede inconsecvența și iresponsabilitatea funcționarilor angajați în procesul de constituire a departamentului, subliniind oportunitatea deciziei guvernamentale în domeniu. Când se părea că nu mai există motive pentru a amâna soluționarea problemei, iată că în chiar a doua zi a fatalului an 1992, pe la 12.00, Ion Dumeniuk revine la redacția revistei „Limba Română”, pământiu la față (exact așa arăta în ultimele clipe ale vieții, la 3 noiembrie 1992, când colegul Alexei Bojoga l-a smuls din mulțimea adunată la înmormântarea Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici), cu respirația sacadată, răsfoia dosarul Departamentului, căutând cu înfrigurare documentul „pierdut” de Cancelaria Guvernului.

Cum a continuat să fie regizată amânarea privind constituirea Departamentului limbilor, discreditarea ideii unei asemenea instituții guvernamentale se poate vedea lesne din Memoriul adresat Președintelui Republicii, memoriu care, bănuim, a fost ferit de ochii conducătorului, de vreme ce Domnia Sa nu a reacționat la strigătul disperat al unuia dintre marii și adevărații noștri patrioți. Citez (documentul respectiv cu nr. 41-a a fost trimis președinției la 20.04.92): „Se împlinesc în curând opt luni de zile de la publicarea Decretului «Cu privire la Departamentul de stat pentru asigurarea funcționării limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova» și șapte luni din ziua în care am fost numit în funcția de director general al departamentului în cauză, timp suficient pentru a fi întrebați ce-am făcut, ce facem, de ce nu prea dăm semne de viață etc. Asemenea întrebări își pun (și ne pun) unii ziariști, lucrători ai radioteleviziunii naționale, precum și unii deputați, care au auzit câte ceva despre odiseea noastră, dar care nu cunosc nici a suta parte din dificultățile cu care ne-am confruntat pe parcursul a 5 luni de zile, de la 20 septembrie 1991 până la 10 februarie 1992, ziua în care a fost semnată, în sfârșit, Hotărârea nr. 72 a Guvernului cu privire la formarea departamentului în cauză. Actualmente, pentru că nu rămân decât 4 luni până la încheierea unui an de la adoptarea decretului respectiv, aceleași persoane care s-au făcut luntre și punte spre a tărăgăna la nesfârșit sau poate chiar a zădărnici crearea departamentului lansează tot felul de zvonuri menite să-i scoată basma curată, să dea vina pe altul, sa găsească în caz de necesitate un țap ispășitor. (Vom vedea că activitatea distructivă vizata de regretatul Ion Dumeniuk a continuat și mai continuă. – A.B.). Voi publica, în timpul apropiat, o relatare mai amplă cu nume și detalii; nu că aș căuta să mă justific, ci pentru ca lumea să știe cine (și, mai ales, în ce mod) a încercat să compromită o cauză de importanță de stat majoră și, trebuie s-o recunoaștem, a reușit în bună parte.

Oricum, am pierdut o jumătate de an, timp în care departamentul ar fi putut face ceva concret în vederea realizării sarcinilor puse pe seama lui.

În cele ce urmează voi relata doar câteva detalii mai concludente pentru problema în discuție.

Înainte de a-mi da acordul să vin la departament, am examinat atent textul decretului din 30 august 1991, am luat cunoștință de personalul fostului Centru Republican de Terminologie ce urma, în conformitate cu buchia decretului, sa fie reorganizat, în termen de o lună de zile, într-un Departament de stat în sarcina căruia se puneau două obiective extrem de importante:

1) asigurarea executării legilor în vigoare cu privire la limbi și 2) realizarea Programului complex de stat pentru asigurarea funcționării limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova. Îmi parvenise între timp de la Academie o scrisoare din 17 septembrie 1991 primită la Guvern ce conținea o primă expunere a conceptului departamentului și în partea finală a căreia erau făcute propuneri «pentru importanta funcție de director general al Departamentului în cauză».

Mi-a parvenit, de asemenea, un exemplar de aviz al Ministerului de Justiție asupra proiectului decretului, aviz datat cu 2 august 1991 (deci cu 4 săptămâni înainte de semnarea lui), în care se propunea clar ca punctul 1 să conțină «formarea departamentului», nu «reorganizarea C.R.T. în departamentul de stat», iar «Centrul Republican de Terminologie de la Academia de Științe să fie transferat în componența Departamentului». Nu știu cine și din care motive a ignorat acest aviz rațional, semnat de dl I. Anton, ministru adjunct al Justiției.

Am înțeles însă foarte bine că se intenționa a schimba doar firma fostului Centru Republican, lăsând totul pe vechi, inclusiv conducerea lui, ceea ce mi se impunea insistent pe parcursul celor câteva luni (de la 16 octombrie, când am prezentat prima variantă a documentelor, și până la 10 februarie a.c., când a fost semnată Hotărârea nr. 72). Nu am cedat presiunii din următoarele motive principiale.

Ar fi fost o profanare evidentă a cauzei dacă acceptam ca lucrătorii fostului C.R.T. să devină, printr-o simplă manipulare cancelărească, funcționari, inspectori de stat însărcinați cu controlul asupra respectării legislației lingvistice și asupra realizării (de către ministere, departamente, procuratură, judecătorii etc.) a Programului complex de stat. Dar nu eram eu naivul cela ca să accept o asemenea inepție, fapt care i-a întărâtat contra mea pe funcționarii de la cancelaria Guvernului, deprinși ca miniștrii și șefii de departamente să execute docil indicațiile domniilor lor. În caz contrar, devii persona non grata și ești tratat respectiv, chiar dacă ai dreptate. Voi cita doar un singur caz pe care îl voi expune pe cât se poate de succint.

După ce am cedat multe lucruri bune din primele două proiecte, după ce obținusem aprobarea fondului de salariu pentru ambele subdiviziuni – departamentul propriu-zis și Centrul Național pentru Standarde de Limbă (ultimul creat pe baza fostului C.R.T., scos din structura Academiei și subordonat reglementar și gestionar Departamentului), după ce și Academia, în al doilea aviz al său, a recunoscut această variantă (ca un aparat central și o instituție științifico-metodică subordonată Departamentului) corespunde necesităților de asigurare a legislației în vigoare cu privire la limbi și poate fi aprobată în ansamblu, după ce dl C. Oboroc a dat două dispoziții în scris și tot două dispoziții a dat Prim-ministrul ca actele să fie prezentate spre aprobare Guvernului, mă pomenesc, la începutul lui ianuarie curent, în cabinetul dlui Lupoi care îmi declară cu franchețe că nu am aprobate finanțele decât pentru una dintre subdiviziuni. De bună seamă, din mapa pe care o prezentasem dnei S. Bolduratu pe la mijlocul lui decembrie lipsea exemplarul intermediar al proiectului de Hotărâre, vizat de viceministrul Chițan încă la 19 noiembrie 1991 și de dl V. Muravschi, la 11 decembrie al aceluiași an. Cine a sustras documentul nu se știe. Știam doar că dna Bolduratu se afla în concediu. Și atunci am prezentat dlui Lupoi un exemplar xerografiat, declarându-i că mai am câteva. Mi s-a promis că actele vor fi aprobate în curând. Acest «în curând» a fost să fie abia 10 februarie a.c.*).

Sosise între timp încă un aviz din partea Ministerului de Finanțe, semnat de dl Luchian (recurgând la același scenariu, funcționarii de la Guvern au solicitat de la Finanțe un al doilea aviz – întâmplător! – și în 1992 la reexaminarea documentelor Departamentului – A.B.), prin care au fost din nou confirmate cele două subdiviziuni ale Departamentului mult controversat, dar, de această dată, personalul scriptic pentru C.N.S.L. (fost C.R.T.) se propunea să fie redus de la 30 la 15 unități, conform Hotărârii din 1989, pe care dna Bolduratu a scos-o de prin arhive și a ținut – cu tot dinadinsul – s-o includă în dosarul Departamentului, motivând gestul său prin marea grijă pe care o poartă bugetului republican, uitând de acele zeci de milioane care au fost cheltuite în primii doi ani trecuți de la adoptarea legilor lingvistice întru realizarea Programului complex, sume pe care ar trebui să le verifice Departamentul pentru controlul de stat și față de care sumele solicitate de mine sunt infime.

Așadar, Departamentul limbilor își începe existența de facto de la 10 februarie a.c., dacă poate fi numită existență aflarea lui în stradă în sensul adevărat al acestui cuvânt (am în vedere departamentul propriu-zis, în care urmează să aranjez 25 de funcționari). Iată încă o dovada a atitudinii «binevoitoare» și «patriotice» față de acest copil nedorit de Executivul nostru, mai exact de funcționarii din secțiile Cancelariei de stat a Guvernului...

Având destule argumente ce denotă că Guvernul sabotează crearea de facto a Departamentului în condițiile când limba de stat nu funcționează eficient, fiind marginalizată ca și pe timpurile regimului totalitar (anume acest fapt a fost constatat în urma controalelor întreprinse), apelăm la ajutorul și sprijinul Dumneavoastră, rugându-vă să interveniți spre a determina Guvernul să ne repartizeze sediu și, în general, să-și schimbe atitudinea față de Departamentul a cărui misiune supremă e să repună în drepturile firești limba statului suveran Moldova”.

După alte nenumărate intervenții, scrise și orale, sub presiunea directă a funcționarilor de la Președinție, în special a dlui Dumitru Țâra, ni se repartizează, în fine, sediu la Casa Editurilor. Astfel, la 15.05.92, avem la mână cheile câtorva cabinete absolut goale, fără niciun birou, fără niciun scaun. Descoperim, într-un depozit, o masă demontată. O închegăm, mai găsim și un scaun și, iată,  „șeful” are „tot ce-i trebuie pentru a conduce”. Ceilalți angajați, când se află „la serviciu”, stau în picioare sau pe pervazul ferestrelor. Am tot lucrat în asemenea condiții până la sfârșitul lunii august 1992, când împrumutăm de la Editura „Hyperion” 6 mese și 13 scaune vechi, pe care le reparăm. Mai trece o vreme și își face „milă de noi” directorul Editurii „Universitas” – Iurie Colesnic, care ne vinde contra unui preț de nimic alte câteva mese, după care ne considerăm boieri în toată legea. Văzând că nu avem în continuare ascultare la palat și aflându-ne tocmai în preajma sărbătorii „Limba noastră cea română”, recurgem la un tertip: lansăm zvonul că Domnul Mircea Snegur va vizita Departamentul limbilor. Efectul a fost mai mare decât cel scontat: gazdele (Casa Editurilor) propun Directorului nostru un alt cabinet, mobilat – jos pălăria!, cu anticameră, ca la miniștri, ne fac cadou, de asemenea, câteva scaune noi și, principalul, ne pun la dispoziție (provizoriu) tocmai trei numere de telefon. Pe la sfârșitul lunii septembrie deci, mai împrumutând, mai reparând, mai legând tei de curmei, avem și cabinete, și mobilă. Lucrăm și continuăm să amintim permanent Guvernului că o instituție de stat nu se poate afla într-o asemenea situație jalnică. Tocmai în această perioadă de incertitudine, la 21.09.92 este emis un nou Decret al Președintelui Republicii, pregătit de Departament și ajustat de Guvern, în care, spre surprinderea noastră, din „grija” funcționarilor de la Executiv, ni s-a făcut din deget, fiind preveniți: activitatea instituției este nesatisfăcătoare. La apariția decretului, Ion Dumeniuk a zâmbit trist, spunând doar atât: n-o să le meargă. Dar s-a întâmplat altfel! Or despre asta fostul director nu mai știe!

Atunci însă, în septembrie, în una din dările de seamă expediate Guvernului, la capitolul Dificultăți, consemnam: „Local pentru departament am primit, în sfârșit, dar nu putem procura mobila necesară, nu putem, instala telefoane, deoarece ambele conturi (al C.N.S.L. și cel al Departamentului) sunt blocate. Din aceeași cauză nu primim normal salariile și riscăm sa rămânem și fără cei câțiva funcționari pe care am reușit să-i angajăm”.

Or acest pericol, imposibilitatea de a selecta cadre cât mai competente, nu a putut fi evitat. Mulți dintre intelectualii noștri, sensibili la jocul de culise din Guvern, conștienți de faptul că Executivul nu a fost și deocamdată nu este dispus să susțină, să sprijine sincer activitatea Departamentului limbilor, nu s-au lăsat ademeniți de iluzii deșarte, fiind siguri că sub tutela actualilor slujbași de la Guvern nu poate fi creată o instituție de stat capabilă să promoveze o politică lingvistică onestă, echitabilă și care să asigure revenirea românilor din stânga Prutului în albia firească a spiritualității lor strămoșești. Anume din acest motiv dnii I. Melniciuc, Gh. Rusnac, A. Eremia, I. Sclifos, D. Mihail, A. Scobioală, Gh. Negru, B. Druță, V. Martin și mulți alții, interesându-se de situația în care se afla Departamentul și cumpănind bine lucrurile, au refuzat să accepte angajarea.

Și bine au făcut, deoarece atâta vreme cât în structurile guvernamentale actuale mai mișună „oamenii zilei de ieri”, înarmați cu arsenalul ideologic de tristă amintire, travestit, ce-i drept, în patriotism local, suveran și independent, vom continua să ne împotmolim în mocirla deznaționalizării definitive.

Sindromul nesfârșitelor „coordonări” și „consultări”, moștenit de la vechiul sistem de conducere, se manifestă în toată amploarea lui ori de câte ori trebuie amânată sau zădărnicită soluționarea unei probleme. Un caz simplu, dar edificator. Încă vara trecută, în scopul reglementării procesului de reevaluare a onomasticii naționale, Departamentul a abordat necesitatea instituirii unei comisii republicane. După multiple consultări, Departamentul, împreună cu institutul de Lingvistică al Academiei, cu factori de decizie de la Guvern, alcătuiește o asemenea comisie, propunând-o spre examinare la 10.XI.92. La două săptămâni Secția probleme sociale restituie Departamentului lista pentru „a înlătura niște virgule de prisos”. O redactilografiem și la 24.XI.92 o readresăm. Peste alte două zile ni se spune că e nevoie totuși de un aviz al Academiei. Protestăm, subliniind că e o chestiune pur formală, dar ni se reproșează că ne încăpăținăm și că refuzăm să însușim niște reguli elementare de elaborare a documentelor guvernamentale. Evident, ne supunem și la 26.XI.92 expediem Academiei documentul, răspunsul primindu-l la 30.XI.92. Mai „călătorind” o lună prin birourile Cancelariei Guvernului, comisia este, în fine, aprobată, tocmai la 5 ianuarie 1993.

O istorie similară s-a întâmplat și cu documentele ce vizau rezultatele controlului efectuat de Departament în subunitățile Ministerului Comerțului și Resurselor Materiale. Propunându-le inițial spre examinare Guvernului la 06.10.92, întorcându-ni-se pentru „a coordona” rezultatele cu ministerul în cauza, pregătim și punem la dispoziția Executivului la 21.10.92 „Nota informativă”, „Avizul Ministerului” și „Proiectul de hotărâre”. Tărăgănarea a continuat până la 24 ianuarie 1993, când situația respectivă din minister a fost discutată la ședința Comisiei republicane pentru controlul asuprea realizării Programului complex de stat pentru asigurarea funcționării limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.

Apropo de Comisie! Prima de acest fel a fost creată încă de Guvernul Pascari, la 30 octombrie 1989, a doua – de Guvernul Druc, la 24 aprilie 1991. Cât nu a existat Departamentul de Stat al Limbilor, crearea unei asemenea comisii era justificată, acum însă a pleda în favoarea unui asemenea organism constituit pe baze obștești înseamnă a urmări scopuri în totală discordanță cu prevederile Decretelor prezidențiale privind activitatea Departamentului. Precum s-a văzut la prima ședință a acestei comisii, „nașii” ei nu au fost în stare să explice care este statutul, competența instituției respective, de ce programul ei de lucru coincide, îl dublează pe cel al Departamentului.

Deci iată situația ce reclama într-adevăr o „coordonare” cu Departamentul de Stat al Limbilor. Dna S. Bolduratu, secretara Comisiei, „a uitat” să consulte Departamentul, precum „a uitat” să solicite consimțământul unor titulari de a fi membri ai respectivei comisii. În consecință, prima ședință n-a adoptat hotărârea propusă, nici planul de lucru, viitorul ei rămânând în general confuz.

Implacabil, istoria se repetă totuși. Acum un an, impunându-i-se Departamentului doar funcția de control (între altele, cele câteva proiecte prezentate de profesorul Ion Dumeniuk includeau „structura și funcțiile suplimentare” ale Departamentului, prevăzute ulterior în Decretul Președintelui Republicii Moldova din 21.09.92, dar, fiind respinse categoric timp de o jumătate de an, septembrie 1991–februarie 1992, tergiversarea instituirii Departamentului riscând să continue, directorul inexistentei subdiviziuni guvernamentale a fost pus în situația de a accepta cea mai umilă și mai fără perspectiva variantă, destinul falimentar al Departamentului fiind deja programat), deci fiind acceptată doar funcția de control, – luați aminte! – în condițiile unei legislații perimate, imperfecte și care consfințește, de fapt, supremația limbii ruse**, ca și pe timpuri, în situația când nu avem o lege specială privind sancționarea pentru nerespectarea limbii de stat – s-a știut prea bine că vom bate pasul pe loc și că efectul activității Departamentului va fi minim sau chiar nul.

Deplorabila stare de lucruri am prevăzut-o din capul locului și ea s-a adeverit după câteva luni de activitate a Departamentului. Iată de ce, după molcomirea fastului prilejuit de ziua de 31 august 1992, conducerea Departamentului, alarmată de randamentul scăzut al instituției, a solicitat o întrevedere cu Președintele Republicii dl Mircea Snegur. Întâlnirea de la Președinție, la care au participat dnii I. Dumeniuk,
C. Tănase, N. Mătcaș, M. Coșcodan, I. Borșevici, s-a vrut a fi o cotitură în abordarea mecanismului de trecere la limba oficială, aici fiind analizate sincer, deschis cauzele ce estompează procesul de revigorare a limbii române și țin în anonimat Departamentul.

Consecința directă a întâlnirii a fost apariția Decretului Președintelui Republicii Moldova de la 21 septembrie 1992.

Documentul, constatând impasul în domeniu, preconiza măsuri urgente de redresare a situației. Astfel, conform Decretului, Guvernul urma „să reexamineze(!) structura și funcțiile Departamentului de Stat al Limbilor”. Ne-am gândit că de astă data vom fi scutiți de vicioasa practică de elaborare și aprobare a documentelor guvernamentale. Ne imaginam că Decretul Președintelui va exclude în mod automat hârțogăria inutilă, „coordonările” de prisos, care întotdeauna au avut scopul de a crea paravanul după care unii funcționari și-au ascuns iresponsabilitatea, incompetența și pornirile meschine. Spre decepția noastră, mașinăria birocratică și de această dată a funcționat impecabil, mai dihai ca în vremurile triumfalelor cincinale.

La indicația lucrătorilor din Secția probleme sociale, am trimis (la 1 și 2 octombrie 1992) documentele (elaborate în română și rusă) spre a fi avizate la ministerele și departamentele de resort, insistând să ni se răspundă cât mai urgent. Avizele însă ne-au parvenit după cum urmează: la 9.10.92 de la Procuratura Republicii și de la Departamentul de Stat pentru Edituri, Poligrafie și Comerțul cu Cărți, și tocmai la 26.10.92, aproape peste o lună, de la Ministerul Finanțelor. Am încheiat definitivarea documentelor la 2 noiembrie, dar survine moartea dlui Ion Dumeniuk și proiectele cu iscălitura fostului director al Departamentului sunt expediate abia la 10 noiembrie. Restituindu-ni-le peste 10 zile, la 20 noiembrie 1992, „omul nostru la Guvern” ne-a făcut oral câteva observații, propunându-ne să solicităm un aviz și Ministerului Economiei Naționale. Am reproșat că e târziu, că ar fi fost bine să știm din timp despre necesitatea acestui aviz și că încălcăm deja termenele prevăzute de decret. Dna Bolduratu însă avea convingerile sale: fără acest aviz documentele Departamentului „nu vor trece”. Am urmat deci îndemnul, expediind în aceeași zi proiectele pe adresa instituției respective.

Concretizând telefonic că Ministerul Economiei nu are observații esențiale, dând curs propunerilor făcute anterior, expediem Guvernului la 24 noiembrie cea de-a doua variantă a documentelor. Întrucât dna S. Bolduratu plecase în concediu, începem „a colabora” la ajustarea proiectelor cu dl I. Rabacu. Prezentăm și a treia variantă a proiectelor. Așteptăm reacția, telefonăm, ne supărăm că am fost uitați. Zadarnic. Timpul ne dă ghes și, conștienți că până la urmă oalele tot de capul nostru se vor sparge, după cum de altfel s-a și întâmplat, recurgem la un șiretlic: spunem celor de la Guvern că Președinția este alarmată de destinul actelor noastre. Efectul s-a resimțit imediat: la examinarea proiectelor este antrenat dl Musteață, care ne convoacă de urgență și timp de o oră și ceva, mai discutând cu noi, mai răspunzând numeroaselor telefoane ale învățătorilor greviști (era tocmai timpul când luaseră amploare grevele pedagogilor), își expune părerea, îndemnându-ne să mai solicităm un al doilea aviz de la Ministerul de Finanțe, întrucât primul „este incomplet și nu abordează aspectele litigioase”.

Să vedem care erau divergențele. Îngrijorați că bugetul republicii e falimentar, dnii S. Bolduratu și S. Musteață, neglijând fățiș prevederile Decretului prezidențial, despre care și-au amintit mai târziu (la întrunirea din 4 ianuarie 1993), se împotriveau cu înverșunare majorării personalului scriptic al Departamentului și al C.N.S.L. (cu 5-7 unități), creării inspectoratelor teritoriale, a Serviciului instruire, licențiere și atestare etc. Subliniem că aceste „noi” funcții ale Departamentului erau prevăzute și în variantele inițiale, prezentate de dl Ion Dumeniuk în octombrie 1991 – februarie 1992, dar ele au fost respinse categoric de către funcționarii aceleiași secții.

Așadar, opunem rezistență, constatând, cu disperare, că deja am întârziat. Dl S. Mustață, mult mai optimist, ne asigura că „procedura celei de-a doua avizări va dura o singură zi, pentru că vom interveni NOI”. Ne lăsăm înduplecați și, în aceeași zi, la 7.12.92, expediem a doua oară plicul cu documente Ministerului de Finanțe.

Dar una e vorba și alta e fapta. Avizul de la Ministerul de Finanțe, superficial și din nou fără referință la „punctele divergente”, îl „smulgem” abia la 24.12.92, tot atunci expediind Guvernului varianta a patra, „ultima”, a proiectelor de documente.

La 24 decembrie 1992 însă este emis un nou Decret, „mânios”, al Președintelui Republicii. În nota informativă prezentată de Serviciul general al Cancelariei de Stat a Republicii Moldova și anexată la decret se precizează: „Tot din vina Departamentului n-a fost realizată și prevederea Decretului menționat în ceea ce privește aprobarea structurii și funcțiilor Departamentului de Stat al Limbilor, deși anume la insistența lui această chestiune a fost inclusă în decret”. Am căutat să aflu cine și în ce bază a întocmit pentru Președinte această mincinoasă informație, cine a uneltit atât de perfid și josnic, de ce, barem, formal nu ni s-au solicitat detalii în problemă, doar le aveam la îndemână, cu vârf și îndesat. Părerea noastră a fost neglijată, în mod premeditat, deoarece funcționarii care au redactat informația știau bine adevărul. Iată de ce accentul în informația cu pricina a fost ușor deplasat, evidențiindu-se în primul rând faptul că Departamentul de Stat al Limbilor „n-a exercitat un control riguros asupra îndeplinirii la timp a prevederii privind prezentarea în termenul stabilit a informațiilor despre respectarea legilor cu privire la limbi”. Șmecheră întorsătură, nu?! Șmecheră și nu prea, deoarece „lovitura” fusese programată din septembrie 1992 în Decretul Președintelui (la Departament, după cum am subliniat deja, fusese examinată varianta inițială) după redacția făcută la Guvern (între altele fie spus, a fost admis doar o singură dată glotonimul „limba română”, în 5-6 cazuri fiind înlocuit cu sintagme „limba de stat”)*** a fost adăugat alineatul: „Se atrage atenția conducerii Departamentului de Stat al Limbilor asupra activității nesatisfăcătoare de asigurare a executării și controlului asupra legislației cu privire la limbi (s.n. – A.B.)”. Deci trecuseră abia trei luni din ziua când primisem sediu, eram încă în căutarea specialiștilor, nu aveam condiții elementare de lucru, precum nu le avem nici acum, dar deja ni se făcea cu degetul: păzea, băieți, ați vrut Departament, vă va ieși pe ochi! Peste încă două luni eram deja învinuiți deschis de toate relele. Citez din „Nota informativă” ticluită de Serviciul general al Cancelariei de Stat și anexată la Decretul Președintelui Republicii din 23.XII/92: „În mare măsură responsabilitatea pentru neexecutarea Decretului menționat (din 21.09/92) revine Departamentului de Stat al Limbilor” etc., etc.

Am încercat să concretizez în ce mod ar fi trebuit „să exercităm controlul”. Unul dintre autorii „Notei informative” mi-a spulberat nedumerirea astfel:

– Trebuia chiar din ziua apariției Decretului, 23.IX.92, să telefonați ministerelor, departamentelor, executivelor, primăriilor și să insistați să vă prezinte la timp informațiile...

– Bine, zic, de unde să bănuim că Decretul Președintelui va fi sabotat, neglijat în așa hal, ș-apoi de când un sunet de telefon din partea Departamentului este mai convingător decât ordinul conducătorului statului?!

Întrebarea mea a rămas fără răspuns. Chiar și după emiterea celui de-al doilea Decret, din 23.12.92, în care un număr mare de conducători au fost aspru pedepsiți, chiar și după ce Departamentul a telefonat și a expediat scrisori de avertizare celor care n-au prezentat sau ne-au pus la dispoziție dări de seamă formale, atitudinea față de problema limbii e aceeași, plină de indiferență!!! Informările solicitate ne-au parvenit cu mare întârziere. (Câte Decrete oare va mai emite Președintele până vom vedea carul într-adevăr urnit din loc?

Să revenim însă la odiseea „reexaminării” actelor Departamentului.

Abia la 4 ianuarie 1993, la Guvern e convocată o ședință cu participarea reprezentanților de la Ministerul Finanțelor, de la Ministerul Muncii și Protecției Sociale, și, la propunerea dlui S. Mustață, încercăm să „înlăturăm divergențele”. Spre uimirea tuturor, funcționarii de la Guvern „trec în tabăra Departamentului”, apărându-ne cu aceeași vehemență cu care ne atacaseră anterior. Nu era nevoie de această „bunăvoință”, pentru că cei prezenți, inclusiv de la Finanțe, fuseseră în fond de acord cu noi, așa încât discuția a scos în vileag adevărul: obstacolele erau create în mod artificial de către funcționarii de la Guvern.

Am lucrat mai productiv și mai eficient decât pe parcursul celor trei luni și jumătate de la apariția Decretului, definitivând, fără prea mari dificultăți, documentele.

Nu era mai gospodărește să ne întrunim acum două luni, de exemplu, și să onorăm la timp obligațiunile prevăzute în Decret?

Dacă analizezi varianta propusă de noi la început și cea aprobată de Guvern – după 4 luni și ceva de la emiterea Decretului și după aproape o lună de la definitivarea lor – dacă compari proiectele elaborate în 1991 și cele devenite lege, conchizi că sunt aproape identice.

S-a pierdut în zadar (întâmplător oare?) un an și ceva, s-au consumat nervi șl energie umană, s-a lovit mișelește în ideea de a crea operativ o instituție guvernamentală capabilă să ocrotească sărmanul nostru grai, să-i înlesnească accesul în toate birourile unde nu se scrie încă și nu se vorbește românește. S-a lovit dușmănește în visul și dorința noastră nestăvilită de a recăpăta sentimentul demnității și al echității umane. Or limba, care întârzie dureros de mult să se reîntoarcă acasă, sa revină din exil, este, după cum spunea marele Eminescu, „măsurariul civilizației unui popor”, este, de fapt, temelia și forța de coeziune a unui neam.

De ce totuși revenirea limbii basarabenilor la matca firească a neamului e amânară la nesfârșit?!

24.XII.1992 – 24.1.1993

P.S. Am chibzuit mult: să dau publicității acest articol sau...?

A învins, înainte de toate, sentimentul de dragoste (a noastră) pentru profesorul Ion DUMENIUK, în calea căruia au fost puse atâtea piedici (nu le-am evidențiat aici pe toate). Lumea trebuie să știe că moartea nu i s-a tras de la o viață bună.

A învins, apoi, teama că tergiversările de tot soiul, obstacolele artificiale create Departamentului Limbilor nu vor dispare ca prin minune și că pericolul de a fi marginalizați în continuare persistă.

Pentru a ne face datoria bine și cu randament, trebuie să fim înțeleși și susținuți. Dorește oare conducerea republicii ca limba română să fie repusă în drepturile sale aici, în stânga Prutului, sau noi, cei de la Departament, vom fi lăsați să ne zbatem, rezultatul muncii noastre neinteresând pe nimeni?

A.B.

* Exact peste un an, în decembrie 1992, la reexaminarea actelor Departamentului, se mai „pierde” un document. E vorba de proiectul Legii despre introducerea de modificări și completări în Codul cu privire la contravențiile administrative, expediat Cancelariei Guvernului în octombrie curent. După ce suntem puși, la 30.XII.92, să-l prezentăm, de urgentă, după ce suntem mustrați că-l expediem fără a respecta rigorile, aflăm cu stupoare că proiectul „pierdut” fusese readresat Parlamentului de către Secția juridica încă de la 23.XII.92, după ce a fost, desigur, adoptat de Guvern. Să nu te mire curiosul sistem de conlucrare dintre diferite subdiviziuni ale Executivului, bazat pe principiul: Tanda nu știe ce face Manda și invers?!

 ** În Republica Moldova limba rusă mai este promovată stăruitor în calitate de a doua limbă oficială chiar și în cel de-al patrulea an de la proclamarea statalității limbii noastre. Astfel, într-o circulară semnată de dl Gherasim Lupoi, ministru adjunct de stat al Republicii Moldova, emisă la 16.02.93 (nr. a-0401-28) ministerelor, parlamentelor, organelor centrale și ale autoadministrării locale li se cere ultimativ: „Proiectele de hotărâri, dispoziții și Legi sunt prezentate Guvernului în limba de stat (moldovenească sau română?! – A.B.) și în limba rusă”. Involuntar te întrebi: de ce și pentru cine perpetuăm rușinosul și anacronicul „bilingvism”? Să lucreze în aparatul Guvernului funcționari care încă nu au învățat limba statului independent și suveran Moldova, în slujba căruia se află???

*** Sintagma „limba română” este evitată cu îndărătnicie de către funcționarii de la Guvern, fiind înlocuită sau extirpată chiar și în denumirile oficiale consacrate. Astfel în Anexa la hotărârea Guvernului Republicii Moldova din 15 decembrie 1992 nr. 817, dl Nicolae Dabija este, de exemplu, prezentat drept președinte al Societății „Limba Noastră” (!) și nu „Limba Noastră cea Romană”, cum este corect și cum s-a încetățenit deja.

Who pulls the strings in the government?

Keywords: Ion Dumeniuk; Director General of the State Department of Languages; President Mircea Snegur; Government; bureaucracy; linguistic legislation; the Romanian language

This article examines the challenges faced by the State Department of Languages in Moldova in the early 1990s. It highlights the difficulties encountered in establishing the department and the obstacles posed by government bureaucracy. The article also discusses the importance of promoting the Romanian language and the need for effective linguistic legislation. It acknowledges the efforts of Professor Ion Dumeniuk, the former director of the department, in pushing for the establishment of the institution. Finally, it raises concerns about the lack of support and attention given to the department’s mission.