Încotro au luat-o ruinele mișcătoare ale imperiului sovietic?

George H.W. Bush, președintele american (1989-1993), a avut de rezolvat o delicată problemă geopolitică. Îi căzuse povara să gestioneze procesul de destrămare a URSS de la sfârșitul anilor 1980 și începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea. Ca președinte al unei țări care și-a asumat rolul de lider a lumii civilizate, George H.W. Bush a avut o reacție firească din punctul de vedere al interesului general-uman și neașteptată din cel al interesului american: el a încercat să oprească procesul. Iar acest lucru se întâmpla chiar dacă în cei opt ani anteriori, cât a fost vicepreședinte, a sprijinit efortul nemaipomenit de dur al șefului său, Ronald Reagan, de distrugere a „imperiului răului” și de colapsare a comunismului. Ajuns la rândul său președinte al SUA, George Bush Sr. a acționat din perspectiva securității planetare în epoca nucleară. În anii 1980, URSS avea cel mai mare arsenal nuclear din lume și, în urma unor eforturi diplomatice extrem de complicate, se ajunsese cu ea la înțelegeri epocale (Reagan-Gorbaciov, 1987, 1988; George H.W. Bush-Gorbaciov, 1989) privind controlul și neproliferarea armelor nucleare. Mișcarea suveranistă a componentelor naționale ale imperiului sovietic, apărută pe valul dezghețului gorbaciovist, amenința să tulbure însă acest echilibru abia stabilit, mai ales că dezagregarea republicilor ar fi făcut să crească până la patru numărul deținătorilor armei apocalipsei (Rusia + Ucraina, Kazahstan și Belarus).

***

În ziua de 1 august 1991, venit într-o vizită specială la Kiev, Bush a spus-o franc: „La Moscova am subliniat (în ziua de 31 iulie 1991 – n.n.) abordarea noastră: îi vom sprijini pe cei din centru și republicile care urmăresc libertatea, democrația și libertatea economică... Americanii nu îi vor sprijini pe cei care caută independența pentru a înlocui o tiranie îndepărtată cu un despotism local. Nu îi vor ajuta pe cei care promovează un naționalism sinucigaș bazat pe ură etnică. Îi vom sprijini pe cei care vor să construiască democrația”. Bush rostea aceste cuvinte în fața Sovietului Suprem al Republicii Ucraina cu trei săptămâni înainte de puciul de la Moscova (19-23 august) și Declararea Independenței Ucrainei (24 august), iar până la încetarea existenței de facto a URSS mai rămăseseră 145 de zile (30 decembrie 1991).

Evident, aserțiunea lui Bush împotriva dezintegrării URSS nu era dictată de grija pentru destinul în declin al imperiului sovietic, ci, după cum s-au exprimat unii comentatori, de teama să aibă de-a face cu un iad de 15 republici sovietice în război, dintre care patru să posede stocuri de arme nucleare tactice și strategice în cantități apocaliptice. Mișcările centrifuge luaseră însă turații prea mari ca procesul să poată fi oprit, iar promisiunea solemnă a lui Bush făcută la Kiev că îi va sprijini pe cei care vor să construiască democrația se vede că a avut un efect invers: ea a speriat între-atât aripa stalinistă a Kremlinului, încât a determinat-o să pună la cale în grabă o disperată lovitură de palat. Puciul a catalizat puternic toate reacțiile în curgere lentă și a comprimat la maximum etapele de sfârșit ale imperiului. Bunele intenții – ale lui Gorbaciov, de reformare și păstrare a URSS, și ale lui Bush, de evitare a fragmentării și, la fel, de păstrare a acesteia – au eșuat lamentabil. În 1991, URSS s-a prăbușit definitiv, fatalitatea constând în desprinderea de ea a celui de-al doilea grup de națiuni cuprinse în așa-zisele republici unionale, lipite organic pe interior de osatura ei, Rusia, după ce de URSS s-a rupt în 1989 primul grup, cel care făcea învelișul exterior, încropit, urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, din statele vasale ale lagărului socialist.

Ieșite care și cum de sub ruinele URSS, cele 15 republici – unele de-a dreptul buimace și nedumerite de ceea ce s-a întâmplat, altele chiar supărate pe starea de independență forțată în care s-au pomenit – au prins a se mișca fiecare pe orbita sa, dar, în conformitate cu inerția centrifugă provocată de deflagrație, toate neapărat pe direcția de depărtare de Rusia. Noua conducere a Rusiei a beneficiat de puci pe partea ce a ținut de înlocuirea lui Gorbaciov și debarasarea de chingile partidului unic bolșevic cu tot cu ideologia lui utopică, dar imediat după colapsul URSS și-a dat seama că statutul de moștenitoare a acesteia, revenit Rusiei, ar trebui să se refere și la teritoriu. Altfel, era ea convinsă, s-ar pierde din ceea ce s-a considerat a fi Rusia în ultimul secol – o mare putere mondială, și încă una de temut – un fel de buric al Pământului. Așa a apărut la Kremlin ideea facerii pe repede a unei comunități a statelor independente (CSI) și, legat de ea, a compartimentului special de geopolitică dedicată așa-zisei străinătăți apropiate. Obiectivul facerii comunității, identificat de geopolitica post-Război Rece a Rusiei, era ca noua structură să pară diferită de scheletul statului sovietic defunct, dar, într-o formă mai voalată, să păstreze conturul hotarelor lui exterioare. Scopul era cât se poate de clar: să oprească cât de mult era posibil mișcările centrifuge de depărtare de Rusia a ruinelor desprinse în urma colapsului.

***

Comunitatea Statelor Independente (CSI) s-a lăsat făcută relativ repede. În afara celor trei republici baltice – Estonia, Letonia și Lituania – care, parcă urmând sfatul biblic de a nu privi înapoi în timpul refugiului, dat de îngeri dreptcredinciosului Lot din Sodoma, căzută în păcat și sortită pieirii, au luat cursul depărtării hotărâte de Rusia cu mult înainte de puci și au apăsat puternic pe accelerator în timpul și, mai ales, după acest eveniment, pe când celelalte republici s-au prins atrase cu ușurință în proiectul Rusiei lui Elțîn. Astfel, deja la patru luni distanță de la fastuoasele parade ale independenței, serbate la sfârșit de august 1991, restul republicilor semnaseră deja – unele, într-o ușurare, altele de frică, din șantaj amestecat cu circumstanțe de fond economic – aderarea la CSI (21 decembrie 1991, Almatî). Dependența de sursele de energie și de carburanți, de componentele pentru fabricarea producției industriale, de piața de desfacere a producției agricole au înclinat unele republici să încalce sfatul îngerilor dat lui Lot și familiei lui în fuga de sub ruinele cuprinse de flăcări ale Sodomei. Cu ochii panicați ai nomenclaturii sovietice, ajunsă pe valul mișcărilor de eliberare națională în fruntea acestor republici, ele au privit înapoi și au fost țintite locului, împietrite în tranziția semicolonială sub controlul aceluiași centru imperial de la care unele dintre ele chiar voiau să se desprindă.

Tragismul situației a fost că prima republică care a privit înapoi a fost Rusia. Faptul că la piciul din august 1991, elitele ruse care l-au înlocuit pe Gorbaciov s-au arătat deschise să meargă spre o societate democratică de tip occidental și aproape jurau să se rupă de trecutul imperial al țării lor, a fost de fapt o derută de moment. Nu trecuseră nici două luni după euforia sfârșitului de august 1991, că noul lider rus, Boris Elțîn, se arăta foarte deranjat, chiar extrem de iritat, când Ucraina insista să organizeze la 1 decembrie 1991 un referendum de confirmare prin vot popular a stării de independență votată de Radă la 24 august. Asta însemna că ucrainenii își luară în serios independența și voiau cu tot dinadinsul să se separe de Rusia. Încă până la semnarea de către Rusia, Ucraina și Belarus a actului de la Belovejskaia Pușcea din 8 decembrie 1991 de constituire a CSI, Elțin examina posibilități dintre cele mai neordinare de andocare a Ucrainei la noul său proiect rusesc, inclusiv cu forța de „convingere” a unui atac cu arma nucleară. Se întâmpla din cauza că Elțin nu vedea cum, în epoca post-Război Rece, Rusia lui va putea redeveni o mare putere mondială fără Ucraina. Și pentru a o ține în mâini, se gândea la scenarii dintre ele mai nesăbuite. A renunțat la această variantă nebună doar după ce i s-a spus că Ucraina posedă și ea arme atomice în cantități suficiente că să poată da o replică la atacul rusesc, situație care ar genera o mare catastrofă nu doar pentru ambele foste republici-surori și popoare slave înfrățite. Este de necrezut că ucrainenii nu au cunoscut acest episod în 1994, când au consimțit să dea Rusiei toate stocurile nucleare și să semneze la Budapesta – contra unor garanții de securitate ale SUA, Marii Britanii și ale aceleași Rusii – un Memorandum de renunțare la statutul de țară nucleară. Cu siguranță, prezența acestor arme l-ar fi descurajat, douăzeci de ani mai târziu, și pe Putin, așa cum l-a descurajat în 1991 pe Elțin, să încalce suveranitatea statului vecin, să ocupe și să anexeze în 2014 Crimeea și regiunile Lugansk și Donețk ale Ucrainei, apoi să pornească împotriva ei în 24 februarie 2022 un război de invazie de proporții care să îngrozească întreaga lume.

***

În privința altei bucăți desprinse, a uneia mult mai mici Republica Moldova , Elțîn a fost mai puțin ceremonios. El a consimțit la toate acțiunile subversive pornite împotriva acestei republici încă pe timpul lui Gorbaciov-Lukianov, care au constat în ridicarea fortificațiilor în calea ei sub forma unor enclave separatiste la est, cu centru la Tiraspol, și la sud, cu centrul la Comrat. Chiar din primele luni de independență, regimul Elțin a venit cu propria contribuție diversionistă la efortul rusesc de oprire a mișcărilor de depărtare de Rusia a acestei republici. Specificul Republicii Moldova era că avea – unica dintre toate celelalte republici-surate de lagăr sovietic – o adresă predestinată către care putea și trebuia să se miște ca să se salveze, una concretă, foarte cunoscută și foarte apropiată – România, de la care a fost furată de Stalin în 1940, cu consimțământul lui Hitler. Profitând de situația că mișcarea de reunificare nu s-a produs în urma șocului pucist de la sfârșit de august 1991, Elțîn a sancționat imediat după aceasta un plan preventiv de descurajare a unirii în perioada următoare și deja la mijloc de decembrie 1991, primii polițiști moldoveni cad secerați de gloanțele rușilor la Dubăsari. De remarcat că provocările de acest gen se făceau în paralel cu chemarea Republicii Moldova să adere la CSI, acțiune cinică și batjocoritoare, dar care s-a încununat de succes, pentru că la 21 decembrie 1991, președintele Snegur semnează la Almatî, în numele Republicii Moldova, aderarea la CSI. Elțîn a trecut cu același cinism și peste acest gest de supușenie, fără să intervină cu modificări în planul său inițial în semn de grațiere a moldovenilor, pe care ar fi contat Snegur atunci când a încălcat sfatul îngerilor, privind în urmă către Sodoma și făcând legământ nou cu ea. Umila reconfirmare a vasalității nu l-a impresionat deloc pe țarul „democrat” de la răsărit și, la 2 martie 1992, în ziua când Republica Moldova devenea membră a ONU, Rusia, una dintre fondatoarele CSI, pornește cu război de foc împotriva ei fără să fie deranjată că atacă un stat al aceleiași comunități – un aliat, cum ar fi. Era primul act de agresiune rusă în epoca de după destrămarea de iure a imperiului sovietic, care trebuia înțeles ca un avertisment dat întregii comunități: de facto, lucrurile vor rămâne pe vechi, iar cei care vor face abuz de independența și suveranitatea slobozite de la centru vor fi aspru pedepsiți. Tot atunci a fost supus primei rodări și motivul de necombătut al războaielor de pedeapsă care vor surveni – apărarea drepturilor populației rusolingve – la edificarea căruia a lucrat cu totală dedicație nu doar propaganda sovietică, dar și nesăbuita ei politică economică.

***

Economia sovietică nu a fost construită pentru a satisface nevoile materiale ale oamenilor și ale societății, obiectiv pe care URSS l-a ratat. Economia sovietică a fost instrumentul principal de făurire a așa-numitului popor sovietic, altfel zis, de rusificare a popoarelor capturate de Rusia țaristă și sovietică pe parcursul istoriei. În forma obișnuit bombastică, care îl camufla, dezideratul a apărut astfel formulat în noua constituție a URSS din 1977, promovată la inițiativa PCUS. Făurirea, deci, a poporului sovietic – a marelui popor sovietic-erou, învingător în ultimul război mondial, explorator al cosmosului și deținător al temutelor arme nucleare ș.a.m.d. – devenea o sarcină de prim ordin pentru activitatea de mai departe a uriașei mașini de propagandă sovietică, dar și a economiei sovietice. Aplicată conform sarcinii, economia devenea o gigantică retortă de omogenizare, în baza etnică rusească, a celorlalte națiuni și popoare încorporate în URSS. Conținutul național al republicilor unionale trebuia diluat în așa măsură, încât în scurt timp să dispară însăși nevoia de a mai păstra denumirea inițială a națiunii titulare reprezentate. Imensul spațiu trebuia umplut de un popor, a cărui identitate decretată să transpară din identități istorice sortite dispariției. Din fericire pentru cei sortiți, anii ’80 care au urmat au fost ultimii pentru URSS, dar exemplari în ceea ce privește amploarea cu care a demarat realizarea programului de facere în ritmuri accelerate a poporului sovietic, alias de rusificare a periferiilor naționale. Exemplu pilot este RSS Moldovenească – o republică mică, locuită în cea mai mare parte de români (la sate) și cu tendințe clare de transformare identitară și lingvistică la orașe. În privința acestei republici, Gosplanul – instituția mastodont de planificare centralizată a economiei sovietice – a lucrat metodic, mărind la maximum pentru acest deceniu turațiile omogenizării (deznaționalizării). Și până la acel moment, mastodontul crease o situație de interdependența rigidă a întreprinderilor rezidente în zone foarte îndepărtate una de alta. Astfel, uzina de tractoare din Chișinău a depins de piesele furnizate de cel puțin 70 de întreprinderi situate în cele mai diferite regiuni ale țării sovietelor, iar combinatul se bumbac din Tiraspol putea să producă bobine de ață pentru industria textilă numai dacă i se aducea materia primă cultivată la mii de kilometri distanță, undeva în republicile din Asia Mijlocie. Acest lucru se întâmpla doar pentru faptul ca la Chișinău și Tiraspol să fie plămădită o clasă muncitoare locală întărită cu „specialiști” și proletari aduși de urgență din adâncurile Rusiei. La Chișinău, Tiraspol, Tighina și Bălți au fost înființate, în anii 1960-1970, întreprinderi ale marelui complex militar sovietic la care prioritatea angajării o aveau specialiștii formați în centrele de instruire unionale și în care limba de lucru și de comunicare era exclusiv rusa. Deja în anii 1970, sătenii/țăranii care veneau în Chișinău, Tighina, Bălți, Tiraspol erau șocați la impactul cu realitatea străină a acestor orașe moldovenești cu denumiri de parcă ar fi nimerit în orașe din străfundul Rusiei. Pentru anii 1980, programul cuprindea proiecte și mai îndrăznețe. În planul cincinal era prevăzută construcția în nord-estul Chișinăului a unei întreprinderi de asamblare a computerelor cu un contingent de peste 70 de mii de muncitori și ingineri aduși și, ca bonus, înființarea unei academii militare pe lângă Statul major al direcției strategice sud-vest a Armatei sovietice, deja funcțional în capitala republicii. Pentru computeriști și militari fusese măsurate terenurile adiacente destinate construcției de locuințe, așa cum s-a procedat în cazul asigurării cu spații locative a celor care au fost aduși să lucreze la giganticul combinat metalurgic din Râbnița, la marea fabrică de ciment din Rezina și în cazul altor proiecte dezvoltate în teritoriul micii republici. În octombrie 1984, nu departe de Chișinău, pe malul stâng al Nistrului, în apropierea satului Butor, avusese loc o grandioasă ceremonie de marcare a terenului pentru ridicarea unei stații atomoelectrice gigant – a doua ca mărime în Europa după cea din Zaporojie. Construcția a fost zădărnicită de catastrofa de la Cernobîl, dar amploarea plămădirii poporului sovietic în RSS Moldovenească în baza proiectelor economice dezvoltate de Gosplan la recomandarea CC al PCUS era susținută de implementări realizate în alte domenii și dezvoltate de organele locale pe contul reciclării identitare a populației autohtone a RSS Moldovenești. Edificator este în acest sens domeniul educațional care, conform statisticilor anului 1989, atesta în Chișinău (circa 750 de mii de locuitori) doar două grădinițe de copii și numai patru școli generale cu predare în limba maternă a populației titulare a RSS Moldovenești. Iar calculele estimative ale organelor locale prognozau bineînțeles o tendință în scădere a numărului acestor instituții în anii următori.

***

Să mai fi fost încă un deceniu la mijloc și partidul comunist local, harnic precum s-a manifestat întotdeauna, ar fi raportat CC-ului de la Centru încheierea procesului de omogenizare a populației și ar fi cerut recunoașterea întâietății în întrecerea socialistă unională în ceea ce privește afirmarea poporului sovietic în teritoriul dat lui în prelucrare. E de gândit cum ar fi arătat acest teritoriu astăzi, la 32 de ani depărtare de anul intrării în colaps a imperiului, dacă el ar fi rezistat cumva? Care ar fi fost consecințele dacă republicile ar fi ascultat sfaturile de dinainte de puci ale strategului președinte american George Bush Sr. și ar fi sprijinit în continuare centrul, numit de el tiranie îndepărtată, renunțând la opțiunea aleasă a dezvoltării lor suverane? Ar fi fost poporul sovietic – cel plămădit din jertfa de sânge a zeci de națiuni sacrificate și topit cu forța în matrița etnică rusă – unul pașnic, civilizat, bine intenționat în relația cu celelalte popoare ale omenirii? Ba bine că nu, iar la această concluzie negativă ne duce exemplul a ceea ce a devenit azi Federația Rusă, moștenitoarea de drept și de moravuri a acelei tiranii. Rusia nu s-a debarasat de ambiția imperială sovietică și nici nu s-a pocăit pentru ororile săvârșite. Ea nu a renunțat la dreptul medieval al primatului forței în raport cu alte state și popoare. A încropit Comunitatea Statelor Independente pe șantaj, iar orice opțiune a celorlalte state membre, motivată de interesele vitale ale popoarelor lor, a catalogat-o drept atentat la securitatea statului rus. În baza acestor țâfne a dus războaie împotriva Republicii Moldova, a Georgiei și a Ucrainei, a turnat vrajbă între Azerbaidjan și Armenia. A tratat cu superioritate republicile din Asia Mijlocie și le-a exploatat ca pe niște biete colonii. A folosit populația rusă transportată de statul sovietic în republici cu scopul diluării elementului național local și a facerii cu de-a sila a noului popor sovietic pe post de cal troian și de coloană a cincea, bună pentru a destabiliza statele respective și chiar pentru a dezlănțui războaie împotriva lor. Federația Rusă a arătat în cei peste treizeci de ani post-sovietici că nu pune niciun preț pe înțelegeri, acorduri, tratate și obligații internaționale ori bilaterale semnate cu state aparte. Dreptul forței în relații, lipsa de respect, aroganța și duplicitatea sunt practici cunoscute și trăite de toate statele care au legat parteneriate cu Federația Rusă.

***

Cunosc bine acest lucru mai cu seamă țările din Comunitatea Statelor Independente și, indubitabil, este firească reacția lor s-o abandoneze cât mai repede și să se depărteze de acest tărâm al răului, concentrat în ceea ce este astăzi statul rus al lui Putin. În lipsa altor variante, Statele din Asia Mijlocie caută protecția Chinei comuniste; Azerbaidjanul s-a dat de ceva vreme la adăpostul Turciei; Armenia și Georgia au făcut pact nou cu Rusia și suferă noi umilințe din partea ei; Ucraina și Republica Moldova caută protecția Uniunii Europene în condițiile războiului dezlănțuit de Rusia și par să beneficieze de sprijinul acesteia. Republicile baltice au avut parte de elite constituite din patrioți mult mai bine pregătiți și mai curajoși, reușind, prin promptitudinea lor, să adere fără întârziere la spațiul de securitate și prosperitate european. Au ieșit și ele de sub ruinele imperiului, dar au încetat demult să fie ca atare. A fost răsplata binemeritată pentru tăria de caracter de a nu întoarce privirea către Sodoma în timpul refugiului, pentru că au ales să îndure lipsurile, să sfideze amenințările Moscovei și să nu accepte umilințele altor treizeci de ani de tranziție închiși într-o Comunitate batjocorită de Rusia.

Suprapuse în acest punct al istoriei, experiențele fostelor republici sovietice – unele dintre ele încă ruine mișcătoare ale imperiului aflat în prea lungă agonie – arată în termeni exacți și categorii foarte precise, cât de scump costă ezitările, fricile, ignoranța, corupția și conformismul elitelor politice care se întâmplă să se afle în fruntea popoarelor la câte un moment crucial al destinului lor. Azi, drama acestor ruine continuă, ca și pelerinajul lor bântuit de incertitudini. Războiul din Ucraina le-a pus din nou în mișcare, iar unora dintre ele, între care și Republica Moldova, li se deschide din nou șansa desprinderii categorice de tărâmul căzut păcat de moarte al Rusiei sodomiste. Este al doilea mare imbold după prăbușirea din 1991 și ar fi o greșeală fatală ca elitele politice de azi să ignore și de această dată sfatul îngerilor călăuzitori. Ele trebuie să meargă curajoase înainte: să-și înfrângă fricile, să depășească ezitările, să denunțe șantajul și nu care cumva să privească înapoi.

August 2023