Cantemir. Adevăratul exil și trepte ale înțelegerii de sine (III)

Revin la una dintre scrierile timpurii ale lui Cantemir, Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte (1700). Întrucât își propune să discute unele chestiuni importante pentru acel timp (privind, bunăoară, „calea adevăratei cunoașteri”, viziunea creștină a creației, timpul și veșnicia, soarta omului și rânduiala celor existente), Cantemir caută în prealabil să înțeleagă puterile și slăbiciunile minții sale. Își dă seama că acest lucru nu e posibil fără anumite repere de încredere, întrucât, sub diferite chipuri, omul duce cu sine faptul căderii, al îndepărtării de cele originare. Cu alte cuvinte, trăiește o formă sau alta de exil. Este ceea ce aflăm îndeosebi în acele locuri ale scrierii în care se vede asemeni unui pictor ce caută să picteze un chip de nepictat ca atare. Astfel se explică, din câte cred, opțiunea pentru o narațiune prevalent confesivă, ce face loc dialogului personal și unui scenariu al inițierii de sine.

Cât privește condiția exilului, aceasta îi apare sesizabilă sub câteva forme. Inițial, ca exil trăit într-un alt spațiu istoric, știut fiind că tânărul Cantemir a fost nevoit să părăsească de câteva ori Moldova și să trăiască la Constantinopol, în „robia [captivitas] la Bosfor, cu nimic mai puțin îndepărtată ori mai slabă decât cea din Egipt”. Această formă de exil va fi însoțită și parțial absorbită de altele două. Mai întâi, de cea adusă prin învățăturile primite de timpuriu, care îl fac să se vadă asemeni unui străin („un Latium exilat în Scythia”) (9). Apoi, de cea trăită atunci când crede că ar putea să exprime el însuși adevărul originar („icoana științei preasfinte”). Fiecare dintre acestea îi vorbesc, într-o manieră sau alta, despre adevăratul exil, cel pe care-l descoperă evenimentul biblic al căderii: „Adam e alungat din paradis, e alungat în surghiunul (exilium) trudei și necazurilor...” (183). Întrucât marchează esențial destinul omului, acest fapt îi spune că, dacă dorește să înțeleagă starea celor existente și propria stare, urmează a le pune în relație cu cele date originar și a le vedea în lumina lor. Bunăoară, dacă vrea să recunoască ceva nobil în ființa umană sau, eventual, slăbiciunile sale mari, trebuie să aibă ca reper imaginea originară a omului și, deopotrivă, distanțarea lui de aceasta.

Mă opresc în continuare la cea de-a treia formă de exil, trăită de narator chiar atunci când crede că ar putea exprima el însuși adevărul originar. Faptul se petrece imediat după ce constată că acele cunoștințe adunate din fel și fel de cărți sau prin lecțiile școlii nu-i oferă deloc repere sigure. Deși cu o anumită valoare, ele nu mai fac vizibil întregul de care țin și unitatea acestuia, dimpotrivă, sunt antrenate într-o mișcare la nesfârșit centrifugă, fiecare știință ajungând să pretindă prin ea însăși adevărul ca atare. Însă Cantemir observă și altceva, mai relevant încă. Anume, unele reprezentări din cultura savantă a epocii, cu destule ciudățenii și slăbiciuni, și-au făcut loc în chiar felul său de a gândi, aducându-l astfel în captivitatea anumitor deprinderi ale minții. Prin urmare, se simte asemeni unui om rătăcit, amenințat în sine de profunde fracturi și indecizii.

După îndelungi îndoieli, crede totuși că ar putea să înfățișeze el însuși adevărul, să zugrăvească icoana de nezugrăvit a adevărului sacru. Și, cu destulă cutezanță, începe o asemenea lucrare. „În felul acesta, azvârlit din absurd în și mai absurd, chiar dacă în pictură nu sunt în stare să trasez nici măcar o jumătate de linie, mă apuc să practic pictura, fără nicio precauție și cu toate forțele, și mi se pare că văd chipul adevărului, care niciodată nu se arătase nicăieri, chiar așa de nezugrăvit cum este – ba chiar nu încetez, cu o uriașă cutezanță, să-l zugrăvesc ca pe unul de nezugrăvit” (11). Tânărul învățăcel se vede, așadar, asemeni pictorului aflat în fața unui chip de nepictat, întrucât niciodată nu se arătase ca atare omului. Este realmente minunată această alegorie, printre cele mai frumoase din întreaga literatură filosofică pe care o cunosc. Va fi reluată, cu detalii sau răsturnări de situație demne de un adevărat scriitor, în cartea întâi, cap. 3-7, 13-17, cartea a doua, cap. 1-2, cartea a patra, cap. 1. Ar putea să rețină atenția omului de astăzi, care, cum vedem uneori, e atras de anumite experimente de limită, precum cel al artei fără obiect. Sau, mai recent, cel al situării reale într-o lume pur virtuală.

La un moment dat, tânărul își dă seama că a urmat o cale nepotrivită, întrucât a încercat să cugete „ca o creatură, despre necreat, ca o clipă, despre veșnicie, ca nimic, despre ființă, ca un muritor, despre ce este nemuritor și, ca să spun mai îndrăzneț, ca un mort, despre viață” (23). Îi apare atunci în față un prieten credincios, căruia îi împărtășește criza profundă prin care trece. Acesta îl ascultă cu răbdare și îi vorbește apoi despre nevoia unui exercițiu mai atent al minții, cu o orientare diferită a privirii. După plecarea enigmaticului prieten, se decide să așeze din nou pe hârtie urmele „acelei amărăciuni aproape de nespus” pe care o adunase în suflet (31). Scrisul său ia însă o formă cu totul ciudată: amărăciunea din suflet, prelinsă în cerneala condeiului, lasă urme negre pe tăblița neagră din față. Așadar, „negreală peste negru”, linii negre pe un fond negru. Înțelege atunci lipsa de sens ce pândește în continuare propria încercare. „Amestecând întunecimile nimicniciei și noaptea științei umane, ce culoare e de așteptat să producă ele? Nu cumva neagră? Și, iarăși, odată amestecate negreala nenorocitei științe senzoriale cu otrava învechită a limbii mele și așternute pe o tăbliță cu totul neagră, ce fel de chip e de crezut că se poate picta?” (33). Faptul ca atare era totuși de așteptat, căci, cum va spune, știința noii epoci, prevalent „senzorială” și „demonstrativă”, nu poate fi luminată „pe dată de știința sacră, încât e nevoie de stăruință neîncetată” (35). Și de noi încercări, cu o altă înțelegere de sine și cu o nouă raportare la chipul adevărului divin.

Revin puțin la imaginea ciudată despre care vorbește aici Cantemir: „negreală peste negru”, linii negre pe un fond negru. Este realmente impresionantă, dacă ne gândim că, peste două secole, unii pictori bine cunoscuți, Vasili Kandinsky sau Cazimir Malevici, vor căuta să exprime noul adevăr al artei în forma pură a non-reprezentării. De pildă, în imaginea acelui „pătrat negru pe fond alb” (pânza cu acest titlu, din 1915, va fi numită de Malevici o „icoană neînrămată” a timpului). Mai târziu, noile experimente vor încerca să elimine orice diferență dintre obiect și fond, însuși obiectul în cele din urmă. De pildă, tabloul monocrom, pentru Yves Klein sau Brice Marden. Un pas mai departe pare să-l facă pictorul care caută însăși absența culorii și a imaginii, atingând paradoxul acelui de neimaginat „punct negru pe fond negru”. Așadar, o nouă încercare ce lasă a se vedea, parcă, acele semne negre pe o tăbliță neagră („negreală peste negru”), cum neașteptat se exprimă Cantemir.

În urma mai multor încercări, tânărul învățăcel simte că este la capătul puterilor, în felul cuiva rătăcit pe mare. Se petrece însă atunci ceva mirabil. I se arată pe neașteptate un bătrân înțelept („atât de bătrân în zile încât ghiceam că este însuși părintele timpului”), care i se adresează cu o nesfârșită bunătate și îl numește „fiu”. Caută de la bun început să-i redea încrederea necesară spre a-și continua lucrarea („De ce, fiule, această stare a lucrurilor te-a făcut să tremuri până într-atât? Ai încredere, speră și crede!”) (53) Ar fi putut, desigur, să-l oprească din dificila lui încercare, ca să nu-și mai irosească atâtea energii în zadar, însă nu face așa ceva. Îl lasă mai întâi să vadă singur cât de schimbătoare sunt „întâmplările și faptele supuse timpului”, spre a înțelege că nu orice poate fi socotit real. Proba realității o aduce, indirect, timpul însuși, trecerea secolelor peste cele înfăptuite ori suportate de oameni, iar viziunea care i se îngăduie tânărului este teribilă. „Atunci eu, ridicându-mi privirea /.../, pe dată am văzut că toate fuseseră schimbate într-o altă stare. Acolo unde mai înainte fuseseră corăbii cu corăbieri, acum era un câmp cu oșteni, iar unde fuseseră munți înspăimântători și povârnișuri abrupte, se vedeau acum transformate într-o genune înfricoșătoare și foarte adâncă. Tot așa, cei pe care îi priveam mai înainte chemați la război și pustiire, mai apoi erau adunați la petreceri și ospețe, unii chiar se sărutau, îmbrățișându-se ca niște frați, iar alții, aruncându-și uneltele menite să rănească și potolindu-și neînțelegerile, se îndeletniceau acum cu sacrificiile, sărbătorile și ceremoniile sacre. În cele din urmă, vaierele acelea furtunoase și strigătele se transformau încântător în versuri bine rânduite și în cântece cu sunet plăcut” (53). În același timp, tânărul e îndemnat să-și întoarcă privirea către sine, ca să-și recunoască singur boala prin care trece, primejdioasă tocmai pentru că e ascunsă. Va mărturisi atunci că s-a simțit atras dintotdeauna de științe, dorind să descrie cam tot ce a putut fi cunoscut, încrezător în puterile minții sale și ale științei învățate. A dorit chiar să lase deoparte arta mai veche, știința altora de până atunci, spre a-și putea semna lucrarea chiar cu numele lui. Însă avea să constate că noua încercare l-a adus pe o cale fără ieșire.

Înțelesul bolii de care suferă i-l descoperă bătrânul însuși, spunându-i că omul noii epoci nu se deosebește în toate privințele de cel vechi. Ca și acela de înaintea sa, e atras enorm de propria glorie, prins astfel în confruntări violente cu sine și cu ceilalți. Spre deosebire însă de omul altor timpuri, cel recent se refugiază în științele noi („senzoriale” și „demonstrative”), care îi apar deodată impecabile (63-64). Tocmai aceasta ar fi boala sa, „boala științei profane”, credința exclusivă în puterea simțurilor și în rațiunea care le însoțește. Tânărul a voit să picteze un chip mai presus de cel omenesc, însă cu privirea orientată doar către sine și către cele omenești, care pot fi reprezentate sensibil și logic. S-a lăsat stăpânit de evidențele lumii date și de noua artă a reprezentării. A căutat să înțeleagă reușita și eșecul în zugrăvirea adevărului doar prin raportare la propriile puteri și la noua metodă, departe de acele repere spirituale ce durează peste timp. Iar boala de care suferă este noua lui formă de exil.

Înțelegem de aici ce anume îl îngrijorează pe Cantemir, sau, mai bine spus, pe acela care se destăinuie în această narațiune. Așa cum îi apare atunci, fenomenul cunoașterii, de la nivelul celor fizice până la cel metafizic, tinde să se îndepărteze cu totul de știința revelată. În acest fel, tinde să-și piardă unitatea firească și buna orientare. Iar termenii discuției – neputință și boală, rană, diagnostic și vindecare – îl lasă a înțelege că știința căutată are în definitiv un sens eliberator. Dincolo de nevoia bunei cunoașteri a stărilor de lucruri, ea descoperă calea edificării de sine a omului.

Prin urmare, încercarea de a zugrăvi adevărul de nezugrăvit răspunde dorinței de a înțelege lucrurile în lumina Celui care este calea, adevărul și viața. Cantemir anunță în acest loc o idee la care va reveni în dese rânduri, anume că icoana adevărului propriu („sacru”) lasă a se vedea ceva de nevăzut ca atare. Chipul adevărului urmează a fi zugrăvit, paradoxal, „ca unul de nezugrăvit (ut indepingibilem depingere)”. În fond, urmează a fi pictată tocmai icoana unei prezențe inefabile, ceea ce învățăcelul nu va înțelege decât după un lung șir de încercări și căderi. Inițierea se petrece anevoios, văzându-se mereu în fața unor praguri de netrecut sau a unor goluri din sine și, de fiecare dată, îndemnat să se ridice, să reia lucrarea și să o ducă la capăt. Află între timp că puterile omului, câtă vreme se văd singure și suficiente în ele însele, nu reușesc să se apropie de adevărul originar. Simțurile și rațiunea – doar din ele și prin ele însele – nu pot zugrăvi ceva de nezugrăvit „ca de nezugrăvit”. Nu consimte nici la ideea dublului adevăr, exersată deja în epocă de unii savanți și chiar de anumiți teologi.

Însă cum anume va căuta să-și ducă lucrarea la bun sfârșit? Care va fi pentru sine, ca simplu om, calea unei bune cunoașteri a celor existente și a propriei vieți?

Note:

¹ Dimitrie Cantemir, Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago / Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte, traducere de Ioana Costa, ediție critică de Florentina Nicolae, studiu introductiv de Ștefan Afloroaei, București, Editura Academiei Române, 2017, p. 7. În continuare, referințele la această scriere vor fi făcute în text, indicând pagina între paranteze.

² În continuare, voi relua, într-o formă abreviată și parțial refăcută, ceea ce am adus în atenție în paginile introductive la Dimitrie Cantemir, Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago / Icoana de nezugrăvit a științei preasfinte, ed. cit., îndeosebi în secțiunea II, 1 („Alegoria pictorului aflat în fața unui chip de nezugrăvit”).

³ Acest pasaj ne lasă a înțelege câteva posibilități în ceea ce privește dorința de a „zugrăvi adevărul ca atare”. Le voi formula urmând pașii unei vechi tetraleme: (1) adevărul poate fi zugrăvit – ca unul de zugrăvit (depingibilis, pentru privirea naivă, de pildă; situația e amintită de Cantemir la p. 22 și socotită o povară strivitoare și fără ieșire); (2) nu poate fi zugrăvit – fiind pur și simplu de nezugrăvit (simpliciter indepingibilis, pentru privirea radical agnostică); (3) poate fi zugrăvit – ca unul de nezugrăvit (ut indepingibilem depingere, un paradox pe care îl asumă privirea contemplativă); (4) nu poate fi zugrăvit – ca unul de zugrăvit (depingibilis, într-o perspectivă mai curând sceptică sau relativistă). Cantemir se va opri în cele din urmă la cea de-a treia variantă, a cărei antinomie o asumă deplin. Cum singur spune, a dedica o icoană înseși icoanei de nezugrăvit reprezintă „o contradicție nu doar în vorbe, ci chiar în înțeles (non tam verbo, quam sensu)” (38-39). Este vorba de un paradox ce răspunde celui absolut al Întrupării: Cuvântul care S-a făcut trup este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut” (Coloseni 1, 15). Cei care, mai târziu, vor respinge argumentele iconoclaștilor, vor înțelege că, grație evenimentului Întrupării, chipul sfânt poate fi zugrăvit ca unul tainic, nevăzut. Ideea revine și în epoca noastră. De exemplu, în paginile unui cunoscut fenomenolog, pentru care icoana, înainte de toate Hristos ca icoană a Tatălui, oferă „o imagine vizibilă a invizibilului ca invizibil” (Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului, traducere de Mihai Neamțu, Sibiu, Deisis, 2000, p. 94).

Cantemir. True exile and the steps of self-understanding (III)

Keywords: Cantemir; self-understanding; exile and the true exile; steps and passages of self-understanding.

Somewhat unexpected for today’s reader, Cantemir frequently returns in Sacro-sanctae Scientiae Indepingibilis Imago to the motif of self-knowledge. More precisely, of good self-understanding. Since he aims to clarify some not quite ordinary matters, he seeks above all to review his own inner condition. He does it in the guise of a narrator who confesses at length, sometimes with dramatic accents. He then sees himself far from “the living face of the truth”, as if in a terrible exile. It also presupposes a good guide: a friend sensitive to one’s self-doubts and to the path sought, someone who has followed a certain way of knowledge, or, ultimately, the very One who is “the way, the truth, and the life”.