Dimitrie Cantemir despre Mitropolitul Dosoftei al Moldovei

În operele sale Dimitrie Cantemir (1673-1723) a inclus interesante biografii, portrete, istorioare și informații prin care încearcă să cuprindă vieți și întâmplări derulate fie până în timpurile sale, fie cu mulți ani sau chiar secole în urmă. În această privință vom menționa doar în treacăt că marelui învățat român i-au reușit interesante creionări privind viața și activitatea lui Ștefan cel Mare în Descrierea Moldovei, alți domni și boieri români în Istoria Ieroglifică. O serie de alte asemenea schițe le-a inclus în Istoria Imperiului Otoman, de astă dată fiind vorba de sultani și demnitari otomani, apoi numeroase personalități europene, intre care și unele românești.

Asemenea pagini interesante cărturarul nostru le-a inserat cu iscusință în altă scriere, fiind vorba de astă dată de Viața lui Constantin Cantemir, unde, în paralel cu activitatea propriu-zisă a tatălui său Constantin-vodă Cantemir (1685-1693), înscrie informații nu rareori necunoscute despre alte personalități marcante din sec. al XVII-lea, între care și despre eruditul Mitropolit al Moldovei Dosoftei (1624- 1693).

În consecință, în cele ce urmează vom prezenta două personalități din Moldova care au trăit în același zbuciumat sec. al XVII-lea, fiind vorba de mitropolitul Dosoftei, pe de o parte, și Constantin-vodă Cantemir, pe de altă parte. Coincidența e atât de mare, încât cei doi s-au născut în 1624 și s-au stins din viață în același an – 1693, încât ne propunem să scoatem în evidență cele arătate de Dimitrie Cantemir în unele dintre tratatele sale despre învățatul Mitropolit Dosoftei al Moldovei (1671-1674; 1675-1686) și, mai ales, vom urmări evenimentele care s-au derulat atât înainte, cât și în timpul domniei lui Constantin Cantemir (1685-1693). Or cele două mari personalități, Dosoftei și Constantin Cantemir, primul fiind ancorat în activitatea cultural-ecleziastică, iar celălalt în cea militară și politică, în parcursul lor pe arena istorică s-au intersectat, producând anumite efecte, fie pozitive, fie contradictorii, care și-au lăsat amprenta în istoria Moldovei.

Deși au fost elaborate mai multe studii dedicate celor două figuri ale modernității timpurii românești, ne-am propus să examinăm aspectul enunțat în titlul studiului nostru, fiindcă cele văzute, auzite și trăite pe atunci de tânărul fiu de principe moldovean, Dimitrie Cantemir, dar așternute pe hârtie mai târziu, au rămas oarecum neobservate de cercetători. Cu atât mai mult, că prin aceste informații învățatul principe exprimă un alt punct de vedere, în raport cu opiniile altor istorici cu privire la cauzele retragerii Mitropolitului Dosoftei împreună cu regele Ian Sobieski în Polonia, în toamna anului 1686.

Prima dintre cele două figuri – Mitropolitul Dosoftei, numele laic Dimitrie Barilă (Bărilă, Borâlă) și Constantin Cantemir, viitorul domn al Țării Moldovei, deși au fost contemporani, activitățile lor s-au derulat mai mult timp în paralel: cel dintâi, din neam de mazili din părțile Sucevei, a parcurs o îndelungată perioadă în mediu ecleziastic, fiind instruit în spiritul credinței ortodoxe, atât în Moldova, la Colegiul lui Vasile-vodă Lupu din Iași, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Lvov;  cel de al doilea – de obârșie țărănească din satul Silișteni, ținutul Fălciu, fără a parcurge cea mai elementară instruire prin carte, s-a călit și s-a format în atmosfera aspră a ciocnirilor cu tătarii din Bugeac și Crimeea, pentru ca de la vârsta de 19 ani să urmeze o îndelungată experiență de mercenar în oastea polonă (1643-1660). Atât Dosoftei, cât și Constantin Cantemir s-au întors mai târziu în Moldova, unde fiecare și-a urmat destinul. Dacă Dosoftei a parcurs calea de la călugăr în Mănăstirea Probota, apoi cea de episcop de Huși (1658-1660) și de Roman (1660-1671), până la înalta treaptă de mitropolit (1671-1674; 1675 - oct. 1686)¹; atunci Constantin Cantemir din 1660 a activat ca ceauș spătăresc în anturajul lui Gheorghe și Grigore Ghica, domni ai Țării Românești, iar în 1664 se întoarce în Moldova, unde Eustratie-vodă Dabija îi încredințează vornicia de Bârlad, pe care o deține până în 1669, urmează dregătoriile de mare armaș, mare căpitan al Codrului Tigheciului (1672-1673), serdar de Orhei (1673-1675; 1678-1679, 1684), mare medelnicer (1682), clucer în Țara Românească (1684-1685), ajungând, în cele din urmă, domn al Țării Moldovei (15 iunie 1685 - martie 1693)².

Nu știm când Dosoftei și Cantemir s-au cunoscut, dar aceasta a putut să se întâmple pe când cel dintâi era episcop la Huși, or ținutul Fălciului și cel al Tigheciului și Bârladului făceau parte din această eparhie. Cu mai multă certitudine se poate afirma că cei doi s-au intersectat pe cărările vieții pe când Dosoftei ajunge Mitropolit, iar Cantemir ocupa tot mai multe dregătorii nu numai pe la ținuturi, dar și pe lângă Curtea domnească din Iași. Se știe că, de regulă, pe la marile praznice împărătești, Sfânta Liturghie era oficiată de întâistătători, în cazul nostru de Mitropolitul Dosoftei în Biserica Domnească din Iași, la care participa domnul țării și întreg Sfatul domnesc. Se prea poate că acea „Biblie” slavonească, pe care o citea adolescentul Dimitrie Cantemir „până la al doisprezecelea ceas³” și-i „tălmăcea Sfânta Scriptură din graiul slavonesc în cel al țării”⁴ tatălui său (posibil cea editată la Ostrog (1581), sau la Moscova (1663), care erau unicele până atunci ediții slavonești ale „Bibliei”), ajunsese în familia Cantemireștilor prin intermediul lui Dosoftei, care avea o pasiune deosebită față de Sfânta Scriptură. Or pe atunci înaltul ierarh moldovean, împreună cu Mitrofan, episcopul de Huși, pregăteau pentru tipar „Biblia” în limba română⁵.

Precum arată învățatul principe în opera sa Viața lui Constantin Cantemir, tatăl său, aflându-se în într-o slujbă domnească la începutul verii 1685 în Țara Românească, a fost chemat, împreună cu un grup de boieri, la seraschierul de Silistra, aflat pe atunci la Isaccea, unde înaltul demnitar turc i-a pus pe umeri „… îndată caftanul de domnie (‘togu’)...” și „... l-a orânduit domn pe Cantemir, în anul 1685, luna iunie 15. Apoi, dându-se de știre la Poartă, i-au fost trimise lui Cantemir întărirea domniei și însemnele domniei, tuiul, sangeacul și cuca”⁶. Trebuie să subliniem că, spre deosebire de alți domni ai Moldovei de până la el, cărora, de regulă, li se punea pe umeri caftanul de domnie la Constantinopol, unde erau miruiți de Patriarhul din partea locului, Constantin Cantemir, fără a mai trece prin capitala otomană, sosește direct la Iași la 5 iulie 1685.

Dimitrie Cantemir, martor ocular la înscăunarea tatălui său, sub impresia celor văzute și auzite, înșiruie mai târziu în amintirile sale despre acest ceremonial într-un capitol aparte al Descrierea Moldovei, arătând că „la o milă de Iași, îi ies în cale «Caimacanii», sau «Locțiitorii», ... laolaltă cu ceilalți Boieri, oștenii, cetățeni ... și, aproape de Catedrala cu hramul Sfântului Nicolae, coboară de pe cal. În pridvorul bisericii, Mitropolitul [în cazul nostru, Dosoftei – n.n.], cu restul clerului, i se închină Principelui, cum vine, și îl duc înăuntru, în sfântul lăcaș, unde se desfășoară aceleași ceremonii bisericești”⁷. Aici, de fapt, s-a derulat întregul ceremonial de înscăunare al domnilor Moldovei, pe care Dimitrie Cantemir îl prezintă într-un capitol aparte din Descrierea Moldovei, conform vechilor datini: „... noul Principe, stând în picioare cu capul descoperit, ... obișnuia să răspundă în foarte puține cuvinte ... că el, cu toate că nu se recunoștea pe măsura poverii de a purta domnia, nu putea totuși să nu se supună poruncii ... și voinței întregii Țări, și că, de aceea, ia asupra sa vrednicia încredințată și are să-și cârmuiască supușii cu toată dreptatea, evlavia și milostivirea.

La acestea, întreaga adunare se ridica pe dată și-l însoțea, cu mare alai, pe noul Principe, la Catedrală, dinaintea lui mergând Mitropolitul, laolaltă cu clerul. În pragul sfântului lăcaș, precedat de două făclii, îi ieșea înainte Mitropolitul, cădelnițându-l cu tămâie, cum intra, și dându-i Sfânta Cruce și cartea Sfintei Evanghelii ca să le sărute, după sărutarea cărora era lăsat să intre în biserică. Apoi, Principele trebuia să-și plece genunchii la altar, în fața ușilor care se numesc «Împărătești», și să-și pună capul pe marginea sfântului altar, unde Mitropolitul, punându-i asupra capului omoforul, rostea cu glas tare rugăciunile citite, după datină, la încoronarea Împăraților Ortodocși și-i ungea fruntea cu sfântul mir.

După împlinirea acestor rituri, Principele se ridica și săruta cu evlavie atât sfânta masă a altarului, cât și icoanele sfințite. Când se întorcea de acolo, Mitropolitul îi punea pe frunte, în mijlocul bisericii, ... [cuca – n.n.], și tot el, câtă vreme Psalții cântau «Vrednic este», îl ridica pe Principe de după brațul drept, iar Marele Postelnic de după cel stâng, urcându-l în scaunul înălțat, cu trei trepte, care se află către peretele din dreapta al bisericii. În același timp, băteau tunurile orânduite jur-împrejurul orașului, iar muzicanții dau însemnătate zilei celei de sărbătoare prin armonia instrumentelor lor.

Odată făcută, după acestea... Principele era împodobit, chiar în pronaosul bisericii, cu caftanul domniei...

Odată împlinite acestea, Principele se urca iarăși călare și, făcându-i alai atât Mitropolitul, cât și tot Divanul, se întorcea la Curte, iar acolo, intrând prin Marele Divan, urca el însuși în scaunul domnesc, solemnitate în care poalele veșmântului obișnuiau să i le țină, din dreapta, «Hatmanul»..., din stânga, Postelnicul cel Mare. După Principe, urmau Mitropolitul și cu tot Divanul, odată aceștia așezați în jilțurile lor, Mitropolitul se apropia, cel dintâi, de Principele așezat în scaun, îi săruta mâinile și-i ura, printr-o scurtă cuvântare, ca toate să-i fie bune și cu spor, oferindu-i rugăciunile sale, iar, în schimb, se ruga de Principe pentru ocrotirea sa și a Clerului. Apoi, întors către popor, le hărăzea tuturora binecuvântarea sa și le dădea îndemn de credință față de Domnul lor. După Mitropolit urmau Episcopii Moldovei și ceilalți clerici... împreună cu ceilalți boieri la închinarea și sărutarea mânii și a veșmântului domnesc” ⁸. Or această ceremonie de miruire și înscăunare era condusă chiar de mitropolitul Dosoftei.

După înscăunare Constantin vodă s-a ocupat de treburile sale în diriguirea țării, iar Dosoftei mitropolitul și-a continuat activitatea sa atât bisericească, cât și cea culturală, ca traducător, tipograf și versificator, începută cu ani în urmă. Ion Neculce îl caracterizează pe „acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui, și era neam de mazil; preînvățat, multe limbii știe: elinește, latinește, slovenește și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În toată țara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela”⁹.

Descriind activitatea lui Constantin vodă până și în timpul domniei, Dimitrie Cantemir încearcă să realizeze un portret cât mai favorabil al tatălui său, caracterizându-l drept o mare personalitate politică și istorică, un bun oștean și viteaz apărător al țării, dregător și diplomat iscusit, cunoscător de limbă polonă și turcă, un mare domn al Moldovei și un grijuliu părinte. În privința manifestării lui Constantin Cantemir în domnie, fiul său îl arată că ar fi om îngăduitor, domn care nu ia decizii pripite și „deprins să pună mereu blândețea milostivă înaintea dreptei răzbunări”¹⁰. Vodă fiind un om evlavios, având o atitudine binevoitoare față de Biserică și cler, fiind ctitor și făcând mai multe danii și scutiri de dări pe la lăcașele sfinte, ne face să credem că între cei doi înalți demnitari, la începutul domniei lui Constantin-vodă, se stabiliseră raporturi dintre cele mai bune.

Toate acestea s-au întrerupt odată cu invazia lui Jan Sobieski, regele Poloniei în Moldova, care ajunge cu oaste la Iași la 6 august 1686, drept pretext fiind eliberarea țării de sub stăpânirea păgână, fapt despre care era înștiințat Cantemir vodă, căruia îi cerea să se alăture forțelor polone. Domnul Moldovei, deși dorea din toată inima ca țara lui să fie eliberată, ceea ce arată cu multă convingere fiul său în lucrarea Viața lui Constantin Cantemir, nu avea încredere că polonii sunt în stare să țină piept forțelor inamice ale turcilor și tătarilor din Bugeac și Crimeea¹¹. De aceea, principele moldovean cu o seamă de boieri s-a retras din Iași spre Fălciu, apoi la tătarii din Bugeac, alăturându-se forțelor otomane, pe când Dosoftei Mitropolitul a rămas în scaunul său din Iași, cum de fapt i se cuvenea unui ierarh – să fie „cu turma sa”. Întrucât campania lui Sobieski în scurtă vreme s-a împotmolit, precum arată cronicarul Ion Neculce, căci „au mărsu în gios pe Prut pân’la Pagul. Și de Pagul n-au putut merge mai înainte, că i-au eșit turcimea și cu tătărimea înainte. Și s-au întorsu înapoi...”¹². În drum spre Polonia, în septembrie 1686 trupele poloneze s-au oprit din nou în Iași, unde „... au luat craiul și pe Dosofteiu mitropolitul din Iași cu toate hainele de odoarăle Mitropoliii. Ș-au luat și moșteile lui Sfetei Ion Novei de la Sucevi ...și le-u dus acele moștii împreună cu Dosoftei mitropolitul în Țara Leșască, la un târgu a craiului Sobețichii, anume Jolfa [Zolkiew, azi Nesterov, Ucraina – n.n.]”¹³.

Despre cele întâmplate în capitala Moldovei aflăm și de la Nicolae Costin, care susținea că Dosoftei a avut inițiativa de a se retrage împreună cu regele polon: ,,... s-au sculat Dosoftei mitropolitul și au închinat moaștele Sfântului mucenic Ioan Novi la craiul Sobiețki”¹⁴. Această din urmă opinie consună cu o însemnare ulterioară cu privire la aceleași evenimente: ,,... cu bunăvoia sa [Mitropolitul], nerobit de nimine și cu știrea craiului s-au cerut să meargă la sprijineala Țării Leșești... până se va face pace”¹⁵.

În istoriografia contemporană s-a cristalizat părerea precum că „aceeași neclintită speranță în izbânda popoarelor creștine asuprite în lupta împotriva agarenilor a întâmpinat Dosoftei campania din 1686 în Moldova a regelui Jan Sobieski. Precum am arătat, expediția a eșuat și mitropolitul care, spre deosebire de domnul Constantin Cantemir trecuse fățiș de partea polonilor, întâmpinând cu onoruri pe Sobieski la Iași la 16 august 1686, este nevoit să se retragă și el odată cu oștirile regelui, ce părăsesc la 15 septembrie capitala Moldovei, incendiată. La plecare, Dosoftei lua cu sine, poate din ordinul regelui polon, moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, precum și tezaurul și arhiva Mitropoliei – 396 de documente, unele purtând însemnările cărturarului care, în împrejurări tulburi prin care trecea țara, încerca să le adăpostească”¹⁶, luându-le cu el în Polonia. Conform altei opinii, „Dosoftei este nevoit să-l urmeze pe Sobieski, pentru a salva tezaurul și arhivele Mitropoliei...”, și că la Stryj și Zolkiew unde i s-a oferit găzduire, mitropolitului moldovean se bucura de autoritate deplină arhierească”¹⁷. Însă din cauza că în august 1686 l-a întâmpinat la Iași cu onoruri pe regele Jan Sobieski, ierarhul nostru a avut mai curând în Polonia „statut de refugiat politic”¹⁸.

În aceeași chestiune, o părere cu totul aparte a exprimat-o principele Dimitrie Cantemir, expusă mai târziu în câteva lucrări ale sale. Astfel, în Vita Constantini Cantemyrii arăta precum că regele polon cu oastea sa în retragere a „trecut râul [Prut] și luând-o pe la Iași, fie că a poruncit să se facă, fie că nu i-a oprit pe cei care făptuiau un lucru nici regesc, nici creștinesc: căci a dat pârjolului întregul oraș și a ars de tot mânăstirile¹⁹. Leșii au prădat și sfintele odoare, într-aceea [Sobieski] a luat cu sine și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu mare [număr] de pietre scumpe și de alte odoare de argint și de aur, și le-a poruncit să-l ducă prins cu ei pe însuși mitropolitul [Dosoftei], care îl mustra în față [pe rege] pentru fapta cea nelegiuită a oștenilor și se ruga de milostivire”²⁰. Aceeași părere Dimitrie Cantemir o expune pe scurt și în Descrierea Moldovei: „... Moaștele făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan cel Nou [care sub tirania tătarilor a suferit martiriul la Cetatea Albă în 1330 – n.n.], laolaltă cu tot tezaurul Principilor și cu odoarele lor, le-a luat din Moldova Ioan Sobiesky, Regele Poloniei, în anul <1686> cu toate că se lăuda că se luptă pentru Biserică și pentru Hristos...”,²¹ din care mai reiese că regele în retragere a jefuit nu numai bunurile Mitropoliei, dar și cele ale Curții domnești, informație pe care nu o întâlnim în scrierile cronicarilor din epocă. Revenind la aceeași problemă, de astă dată în altă lucrare a învățatului principe, Istoria Imperiului Otoman, unde arăta că: „Regele a încercat, mai apoi, să scape el însuși de această infamie și să i-o atribuie oastei [sale] înfometate, care i-ar fi prădat pe Moldoveni nu numai fără știrea sa, ci și împotriva poruncii sale, și a vrut să-l convingă de aceasta pe Principele [Constantin Cantemir], printr-o scrisoare; dar celelalte nefapte pe care le-a comis în Moldova, ca și luarea în captivitate a Mitropolitului [Dosoftei], care nu vroia să-i predea moaștele Sfântului Ioan de la Suczava, au arătat îndeajuns că oastea Polonilor a fost îmboldită la înfăpturiea prădăciunilor și a celorlalte nelegiuiri, dacă nu de porunca, sau cu îngăduința Regelui [Jan Sobieski], sigur că urmându-i pilda”²². Astfel, în mod repetat Dimitrie Cantemir a susținut cu toată convingerea în lucrările sale că Mitropolitul Dosoftei a fost luat cu forța de regele polon în retragere din Moldova, împreună cu Moaștele Sfântului Ioan cel Nou, cu toate bunurile de valoare ale Mitropoliei și ale Curții domnești.

Principele învățat mai arăta în Viața lui Constantin Cantemir că, „Auzind domnul [Constantin Cantemir – n.n.] acestea [adică de cele întâmplate la Iași în lipsa lui – n.n.], este cuprins de cea mai mare strângere de inimă, trimite [către rege – n.n.] câteva scrisori de rugăminte spre a le fi înapoiate măcar lucrurile bisericești, dar în zadar, regele dezvinovățindu-se că nu avea știre de această faptă și că nici nu putea să-i găsească, într-o asemenea învălmășeală, pe jefuitori (când el însuși îl ducea în carele sale pe Sfânt și odoarele lui), dar că, odată ajuns în Polonia, va cerceta și va face dreptate – ceea ce n-a făcut nicicând”. Constantin vodă a încercat să-l ajungă din urmă pe rege și convoiul său, în care era și Dosoftei cu întregul tezaur al Mitropoliei, dar nu a reușit: „Domnul, când a văzut că nu dobândește nimic prin scrisori, urmărește cu ai săi și cu câteva cete de tătari tabăra regelui până la râul Siret... ”²³.

Au ajuns mai târziu asemenea mesaje și la Dosoftei Mitropolitul, care aștepta îngăduința regelui să se repatrieze. Constantin vodă mai spera că Dosoftei cu toate averile Mitropoliei va reveni în curând la Iași, ținându-i doi ani vacant scaunul arhieresc²⁴. Până la urmă însă, pierzând orice speranță de a-l readuce pe Dosoftei în țară, precum arată Ion Neculce, „Cantemir-Vodă să mâniese pe cel mitropolit și-i făcusă afurisănie de la patriarhii”²⁵. Ultimii ani de viață ai lui Dosoftei sunt umbriți de numeroase suferințe: grija pentru tezaur, somațiile repetate ale lui Constantin Cantemir de a reveni în patrie și imposibilitatea de a le da ascultare, anatema Patriarhului Constantinopolului (după sinodul convocat la Iași în 1688 Dosoftei este excomunicat și depus din treaptă)²⁶. Prin 1688 mitropolitul mai rămânea în așteptarea autorizației de a pleca înapoi în Moldova, dar, probabil neputând părăsi tezaurul pe care polonii îl considerau pradă de război, a fost silit să rămână la cetatea Stryi, lângă Zolkiew, unde pe 13 decembrie 1693 a murit la câteva luni după Constantin Cantemir.

Astfel, din cele arătate ajungem la concluzia, că spre deosebire de opiniile care s-au cristalizat de-a lungul vremii, și, de fapt, predomină până în prezent, Dosoftei ar fi fost acela care a insistat să meargă împreună cu regele în Polonia, de unde nădăjduia să revină când se va așeza pacea. Dimitrie Cantemir în lucrările sale arată că înaltul prelat moldovean, deși s-a împotrivit, a fost silit să se alăture regelui, care l-a încartiruit, dar, de fapt, a fost ținut în captivitate până la sfârșitul vieții, încât atât tezaurul Mitropoliei Moldovei, cât și moaștele au rămas pentru multă vreme în Polonia. Mai mult, cele arătate de principele Dimitrie despre împrejurările în care Dosoftei mitropolitul a fost nevoit să-l urmeze pe Jan Sobieski sunt în disonanță totală cu cele întreprinse de tatăl său, pe când era în Scaunul domnesc, ajungând până a-i face afurisenie de la patriarh.

Deși ulterior au fost făcute demersuri de către alți domni moldoveni, doar în 1783 au fost reîntoarse la Suceava moaștele Sfântului Ioan și o mică parte a tezaurului, prin strădania episcopului de Cernăuți Dositei Herescu, prin demersul său către împăratul de la Viena, în mâinile căruia trecuse Galiția cu localitățile de exil ale lui Dosoftei.

Din cele prezentate, un aspect rămâne totuși neelucidat, și anume: din care surse s-a inspirat Dimitrie Cantemir descriind aceste episoade controversate din epopeea lui Dosoftei, or, pe când se derulau aceste evenimente, el nu avea decât 12-13 ani și, cu siguranță, nu a fost martor ocular la cele întâmplate la Iași în toamna 1686.

Precum arăta Ion Neculce, Dosoftei era considerat Sfânt încă din timpul vieții, dar excomunicat și depus din treaptă în 1688. În 2005, luându-se în considerare toate cele înfăptuite de-a lungul vieții sale, Mitropolitul Dosoftei a fost trecut de Biserica Ortodoxă Română în rândul sfinților.

Note:

¹ Rodica Șuiu, Dosoftei, Mitropolitul. În: Dicționarul literaturii române. De la origini până la 1900, București, 1979, p. 296-302.

² Rezachevici Constantin, Constantin Cantemir (1627-1693). O viață neobișnuită – de la Silișteni la scaunul Moldovei. În: Dinastia Cantemireștilor, sec. XVII-XVIII. Coord. Andrei Eșanu, Chișinău, 2008, p. 47-92.

³ Aici Dimitrie Cantemir recurge la sistemul european de măsurare a timpului, fiind atunci ora 24.

⁴ Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, Cognomento Senis, Moldaviae Principis, cuvânt înainte de Virgil Cândea, studiu introd. de Andrei Pippidi, traducere de Dan Sluşanschi. În: Idem, Opere complete, vol. VI, partea I, București, Ed. Academiei Române, 1996, p. 178-179.

⁵ Andrei Eșanu, Valentina Eșanu, Episcopul Mitrofan și Biblia de la București, 1688. În: Idem, Lumina cărții la români (secolele XIV-XIX). Studii, surse și materiale, București-Brăila, Ed. Academiei Române; Muzeul Brăilei „Carol I, Ed. Istros, 2018, p. 205-219.

⁶ Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, Cognomento Senis, Moldaviae Principis, cuvânt înainte de Virgil Cândea, studiu introd. de Andrei Pippidi, traducere de Dan Sluşanschi. În: Idem, Opere complete, vol. VI, partea I, București, Ed. Academiei Române, 1996, p. 115, fila 46.

⁷ Dimitrie Cantemir, Opere. Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei, Ed. de Andrei și Valentina Eșanu, trad. de Dan Slușanschi, Chișinău, 2019, p. 173. Despre învestirea domnilor moldoveni la Constantinopol și la Iași, vezi Ibidem, p. 172-183, fila A59-A83.

⁸ Ibidem, p. 173-175, fila A61-A63.

⁹ Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte. Ed. de Gabriel Ștrempel, București, 1982, p.313.

¹⁰ Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, Cognomento Senis, Moldaviae Principis, cuvânt înainte de Virgil Cândea, studiu introd. de Andrei Pippidi, traducere de Dan Sluşanschi, în Idem, Opere complete, vol. VI, partea I, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1996, p. 161, fila 96.

¹¹ Paul Cernovodeanu, Vremea Cantemireștilor. În: Istoria Românilor, vol. V, București, 2012, p. 296.

¹² Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte. Ed. de Gabriel Ștrempel, București, 1982, p. 311.

¹³ Ibidem, p. 312-313.

¹⁴ Nicolae Costin, Letopisețul Țerei Moldovei de la Stefanu sin Vasile-vodă (1662-1711). În: Cronicile României sau Letopisețele Moldabiei și Valahiei, a doua ed. de Mihail Kogalniceanu, tom II, București, 1872, p. 36.

¹⁵ Theodor Codrescu, Uricariul, II, Iasi, 1852 p. 242.

¹⁶ Rodica Șuiu, Dosoftei. Mitropolitul (1624-1693). În: Dicționarul literaturii române. De la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979, p. 297.

¹⁷ Nicole Fuștei, Opera Mitropolitului Dosoftei în contextul culturii spirituale Sud-Est și Est europene (a doua jumătate a sec. al XVII-lea), Chișinău, CEP USM, 2008, p. 37.

¹⁸ Rodica Șuiu, Dosoftei. Mitropolitul (1624-1693). În: Dicționarul literaturii române. De la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979, p. 297.

¹⁹ Trei Ierarhi, Mitropolia, Golia ș.a.

²⁰ Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, Cognomento Senis, Moldaviae Principis, cuvânt înainte de Virgil Cândea, studiu introd. de Andrei Pippidi, traducere de Dan Sluşanschi. În: Idem, Opere complete, vol. VI, partea I, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1996, p. 145, vezi și nota 190. Un precedent pledează în același sens: în 1674, Dosoftei însoțise pe Stefan Petriceicu în refugiu în Polonia, iar la întoarcere fusese închis un an (1675).

²¹ Dimitrie Cantemir, Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei. Studiul introductiv, note și iconografie de Andrei și Valentina Eșanu. Traducere în limba latină de Dan Slușanschi, Chișinău, Editura Știința, 2019, p. 107, fila A21; Ștefan S. Gorovei, Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou. Noi puncte de vedere. În: Închinare lui Petre Ș. Năsturel la 80 de ani, ed. I. Cândea, P. Cernovodeanu, Gh. Lazăr, Brăila, 2003, p. 555-572.

²² Dimitrie Cantemir, Opere. Istoria Creșterilor și a Descreșterilor Curții Othmanice sau Aliothmanice. Trad. de Dan Slușanschi, Chișinău, 2019, p. 695-696.

²³ Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, Cognomento Senis, Moldaviae Principis, cuvânt înainte de Virgil Cândea, studiu introd. de Andrei Pippidi, traducere de Dan Sluşanschi. În: Idem, Opere complete, vol. VI, partea I, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1996, p. 145.

²⁴ Scaunul mitropolitan a fost ocupat de Sava (II), episcop de Roman în prima jum. a anului 1689 (Istoria românilor, vol. V, București, 2012, p. 1045).

²⁵ Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte. Ed. de Gabriel Ștrempel, București, 1982, p. 314.

²⁶ Rodica Șuiu, Dosoftei Mitropolitul (1624-1693). În: Dicționarul literaturii române. De la origini până la 1900, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979, p. 297.

Ediții recente semnate și coordonate de Andrei și Valentina Eșanu:

Lumina cărții la români (secolele XIV–XIX). Studii, surse și materiale, București–Brăila, 2018, 657 p.; Mănăstirea Căpriana cu schitul Condrița (secolul al XV-lea - începutul secolului al XXI-lea). Studii, documente și materiale. Coord.: A. Eșanu și Gh. Postică, Chișinău, Cartdidact, 2019, 636 p.; Cantemir Dimitrie. Opere. Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei. Chișinău, Știința, 2019, 392 p.; Cantemiriana. Noi contribuții, Chișinău, Lexon-Prim, 2021, 268 p.; Retrospecții istorice româno-ruse. Studii, Chișinău, Ed. Lexon Prim, 2021, 180 p.; Chișinăul de altădată: 1436-1812. Studiu monografic, corpus de documente și alte materiale, Chișinău, Ed. Prut Internațional, 2021, 616 p.; Pomelnicul Mănăstirii Voroneț. Monument de istorie și cultură. Chișinău, Biblioteca Științifică (Institut) „Andrei Lupan”, 2023, 195 p. 

Dimitrie Cantemir on the Metropolitan Dosoftei of Moldavia

Keywords: Constantin Cantemir; Jan Sobieski; Metropolitan treasury; Cantemirian works; the relics of Saint John the New of Suceava; the Polish intervention of 1686

In the following study Dimitrie Cantemir about the Metropolitan Dosoftei of Moldavia, it is shown that the erudite prince met the Metropolitan Dosoftei (1624-1693) when he was a teenager and when his father, Constantin Cantemir (1624-1693) was the ruler of the Moldavian Principality (1685-1693), leading to the fact that these three important personalities had interesting intersections in their activities both during the times of peace and war after the entry of the Polish king Jan Sobieski with his army into Moldova. Some of these resonant moments in history are reflected by Dimitrie Cantemir through the lens of his own impressions, as well as of Constantin vodă Cantemir’s relationships and attitude towards Dosoftei’s actions when the Polish army entered Iași in 1686. These circumstances led the high Moldavian prelate to leave the metropolitan seat and to retreat to Poland together with the King Jan Sobieski, having the sole purpose of saving the treasury of the Metropolis. The scholar prince addressed, albeit tangentially, these aspects in his works Vita Constantini Cantemirii…, Descriptio Moldaviae and The History of the Ottoman Empire, in which he expressed a completely different opinion about the reasons that led the metropolitan to leave Moldova together with the Polish king and he disapproved of his father’s gesture towards the Moldavian hierarch, even if he had been pursuing the goal of returning Dosoftei to Moldova with the entire treasure and the relics of Saint John the New of Suceava. The nuances that are brought in the study can easily complement the atmosphere in which these events happened, filled with tension and dramatism.