Anexarea Bucovinei (1775)

După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), factorul extern, cel „rusesc”, devine, incontestabil, un vector permanent în toate problemele care vizau raporturile dintre Poarta Otomană și Principatele Române (Jarcuţchi, Mischevca 2015: 33). Aprecierea dată de diplomatul austriac Thugut, la 1775, cum că „La Turquie est déjà une province russe” vine să confirme această situație (Filitti 1901: 117-118). Iar Curtea de la Viena se simțea lezată nemijlocit de superioritatea Rusiei în Moldova și Țara Românească, în general, în zona sud-estului european, deoarece trebuie de avut în vedere că această prezență periclita realizarea obiectivelor politicii sale orientale, în care zona Bucovinei deținea o importantă poziție strategică (Ceaușu 1998: 37). Urmărind atent declinul Porții și ascensiunea Rusiei, Austria, Franța și Marea Britanie încep să vadă în Principate ultimele bastioane ale otomanilor spre nord și est, ceea ce a contribuit la internaționalizarea situației lor. Principatele devin obiecte ale numeroaselor proiecte de împărțire a Imperiului Otoman. După cum am remarcat, anul 1774, în urma războiului ruso-turc, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, aduce schimbări calitative în relațiile Principatelor Române cu Poarta. Conform negocierilor, care au știrbit esențial aservirea românilor de către Semilună, Rusia câștigă dreptul „de-a vorbi în favoarea lor” (Tcaci 1996: 16-18). Însă țarismul a profitat de acest angajament doar atunci când circumstanțele internaționale îi erau favorabile. Și a protestat mai mult formal, de ochii lumii, atunci când habsburgii au anexat Bucovina.

La 1771, când Austria ocupase partea de nord a Moldovei (Bucovina), Cabinetul vienez trimise în Principatele Române o comisie compusă din ofițeri ai Statului major pentru a studia și a evalua avantajele lor. Misiunea a conchis: „Aceste țări sunt de o mare utilitate strategică pentru apărarea imperiului dinspre răsărit… Moldavia are o importanță specială, căci ar pune în comunicație directă Galiția și Lodomeria cu Transilvania…, iar trupele formate în Principate ar putea servi, în timp de război, pentru a proteja manoperele oștirilor noastre. În privința negoțului, Moldo-Romania ar avea o importanță imensă”. Se evaluase că „cele două provincii pot hrăni pe îmbelșugare o oștire cât de mare; prin urmare, până să putem a ne face stăpâni pe aceste țări avute, comisiunea e de opiniune a strămuta hotarele, în timp de pace, fie prin învoire sau prin orice alt mijloc”. Iar în ceea ce privește „dispozițiile locuitorilor în privința Austriei (...), boierii sa tem să nu piardă dreptul absolut ce exercită asupra țăranilor..., însă temerea de ruși îi face a prefera stăpânirea Austriei.” Iar referitor la populația regiunii, „fiindcă locuitorii acestor provincii sunt supuși Porții, s-ar putea prețui fiece familie, una peste alta, la 50 florini, preț cu care și nobilii din Transilvania vând servii lor; prin urmare, toată populația română se poate evalua la 21 milioane și 500 mii florini” (Aricescu 1874: 16-17).

Ulterior, în Convențiile încheiate la Constantinopol între Curtea de la Viena și Poarta Otomană, cu privire la cedarea Bucovinei și delimitarea între Transilvania și teritoriul otoman (7 mai 1775, 12 mai 1776), se stipulase „recunoașterea granițelor Moldovei și Țării Românești așa cum sunt arătate pe harta întocmită de austrieci” (art. III, 1775) (Noradounghian 1897: 334-338)¹.

Astfel, la 1775, Imperiul Habsburgic s-a pricopsit cu teritoriul din nordul Moldovei – Bucovina, cu fosta cetate de scaun Suceava și orașele Cernăuți, Câmpulung, Baia, Siret. Conform articolului II al Convenției (în patru articole) de cesiune teritorială și demarcație, încheiate la Constantinopol între Austria și Turcia (26 aprilie /7 mai 1775), se stipula cedarea Bucovinei, stabilindu-se noile limite teritoriale. Reieșind din Convenția explicativă, semnată la Constantinopol la 1 (12) mai 1776, Austria renunța la cererea sa asupra teritoriului cuprins între Hotin și Rohatin. În schimb, habsburgii obțineau „partea din teritoriile Moldovei” situată între râurile Rachitna și Prut, cu cele 9 localități cuprinse în perimetrul său, delimitând granița între râul Suceava și Siret (Ionașcu 1975: 128-129). Convenția de la Palamutka (21 iunie /2 iulie 1776) a delimitat noile frontiere încheiate între Turcia și Austria (64 de sate și 10 cătune, cu o populație de 13 485 suflete fuseseră retrocedate Moldovei) (Popescu-Spinei 1941-1942: 159), stabilindu-se în mod detaliat granița dintre Moldova și Transilvania, fixând traseul acesteia.

Rusia susținuse Austria în raptul Bucovinei. Înțelegerea secretă dintre Ecaterina a II-a și Iosif al II-lea din luna mai 1781 stipula angajamentul Rusiei de a acorda Austriei ajutor militar sau financiar, făgăduind în același timp garantarea înțelegerilor din lunile mai 1775 și 1776 cu privire la cedarea Bucovinei (Ionașcu 1975: 130-131).

Acest rapt teritorial exprima un act tipic de injustiție al Marilor Puteri la adresa popoarelor, în urma căruia Moldova pierduse 278 de localități din ținuturile Suceava, Cernăuți și raiaua Hotin, cu o suprafață de 10 441 km² și o populație de 70 000 de oameni. Țara Moldovei „pierde vatra așezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Țara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump, și nu prin război – prin vânzare” (Eminescu 2008: 45).

În primii ani de stăpânire austriacă noul teritoriu anexat nu avea încă o denumire stabilită – fiind numit fie „der ehemalige Theil der Moldau” sau „moldawischer Distrikt”, „Bukowiner Distrikt”. În anul 1777, generalul guvernator Spleny a propus să i se dea numele de „generalatul Cernăuțan”, însă împărăteasa Maria Tereza hotărâse „că în privința numirii districtului să nu se facă nicio schimbare” și astfel a învins toponimul legat de pădurile de fagi, adică cel de Bucovina (Popescu-Spinei 1941-1942: 157).

Răpită, această parte a țării, considerată de înșiși austrieci „Cheia Moldovei” (Xenopol 1880: 148), a fost trecută până în 1786 sub administrație austriacă, iar din 1790 – inclusă în componența provinciei Galiția, ca o simplă circumscripție administrativă sub numele de „Comitatul Bucovina”.

Această răpire, de rând cu alte acțiuni agresive ale habsburgilor, a creat premise pentru o ulterioară colaborare militaro-diplomatică dintre cele două imperii – Rus și Austriac, colaborare devenită posibilă în rezultatul recunoașterii de către Viena a transformării Rusiei, în decursul secolului al XVIII-lea, într-o „mare putere militară” și decăderii definitive a Imperiului Otoman, care încetase de a mai fi un „vecin periculos” al imperiului. Elementul de bază al conceptului politicii externe a Casei de Habsburg a devenit, după cum s-a menționat în istoriografia contemporană, preîntâmpinarea dezintegrării Imperiului Otoman „fără participarea Austriei la acest proces”². Mihail Kogălniceanu a argumentat că, referitor la oneroasa tranzacționare a Țării de Sus a Moldovei între cele trei imperii – Habsburgic, Otoman și Rus: „Austria pururea a râvnit încorporarea Moldovei și a Valahiei. Când nu-i venea la mână a apuca tot, ea se mulțumea a lua și părți, și chiar și părticele… Părțile care mai cu deosebire ațâțau poftele Austriei erau acele localități care ar fi pus-o în stăpânirea Carpaților pe de amândouă fețele lor. Acestea erau în Valahia, Banatul Craiovei, în Moldova, ținuturile care se întindeau de la Ceremuș până la Milcov” (Kogălniceanu 1910: 6-7)³.

Documentele cercetate de Kogălniceanu în Arhiva secretă a Curții de la Viena sunt revelatoare (precum documentul din 3 iulie 1775): „Socoteala spezelor extraordinare secrete care s-au făcut de reprezentantul imperial austriac la Poartă, Thugut, cu ocazia semnării Convențiunii privitoare la cesiunea Bucovinei la 7 mai 1775”, din care reiese mituirea: Dragomanului Porții Costachi Moruzzi: După promisiunea dată = 10 000 piaștri. Fiindcă această sumă, spre mai mare păstrare a secretului, s-a numărat în 2 500 galbeni funduclii; s-au plătit de fiecare galben funducliu un agio de 5 parale = 312,20. Total = 10 312,20.

La Cancelaria Porții:

Lui Beilikei Effendi, 200 galbeni turcești ordinari, bucata a 3 piaștri 3 parale – 620.

Lui Amedji Effendi de asemenea – 620.

Secretarului Raschid Mehmed Effendi care a prescris Convențiunea, 100 de galbeni – 320.

Copii ale diferitelor hărți – 50.

Lui Tahir Aga, comisarul Porții la demarcațiune, 1 000 galbeni ordinari………3 100.

Total = 15 012,20. Care echivalau în monedă cesaro-regească 16 889 florini 31/2 kr” (Moisuc 2023).

Socoteala de mai sus nu cuprindea recompensa dată feldmareșalului rus Rumeanțev pentru sprijinul acordat Austriei în perfectarea acestei tranzacții și anume: 5 000 de galbeni și o tabacheră de aur încrustată cu briliante.

Din corespondența secretă habsburgică reieșea clar că Alexandru Ypsilanti, Domnul Valahiei, „era spionul Austriei; el dezvăluia, fără rușine, lui Thugut toate cugetările, toate faptele lui Grigore Ghica. Pe de altă parte, Constantin Moruzi, dragomanul Porții și rivalul lui Ghica la domnia Moldovei, și care nu putea ierta acestuia că fusese mai fericit decât el, jurându-i pentru aceasta o ură de moarte; Constantin Moruzi era brațul drept al lui Thugut. El nu numai că destăinuia Internunțiului austriac lucrările miniștrilor otomani, dar el era încă pe lângă aceștia sprijinitorul politicii și al cerințelor Curții din Viena. De aceea, la încheierea convenției din 7 mai 1775, el și fusese răsplătit cu zece mii de lei, promiși de mai înainte. Și, spre marea nenorocire a bietului domn, el era trădat de însuși agentul Țării la Constantinopol, de socrul său, Iacovachi Rizo” (Kogălniceanu 1910: 17-18).

Mihai Eminescu scria în „Curierul de Iași” (30 septembrie 1877): „La anul 1774 au intrat oștirile austriece, cu disprețul oricărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai vechie și mai frumoasă a țării noastre; la 1777 această răpire fără de seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voievod. Fărădelege nepomenită, uneltire mișelească, afacere dintre o muiere desfrânată și pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăția vecină, de-a pururea o durere pentru noi” (Eminescu 2008: 88-89).

Astfel, în contextul acelui partaj mutilator de la 1775, memoria populară a reținut și moartea tragică a principelui Grigore al III-lea Alexandru Ghica, care a fost asasinat de turci în noaptea de 1/12 spre 2/13 octombrie 1777 (duminică spre luni, „la două ceasuri de noapte"). Voievod, al cărui trup ciuntit a fost îngropat în marea biserică domnească a Sf. Spiridon din Iași, sub piatra funerară cu următoarea inscripție:

„Odraslă a Ghiculeștilor

Lui Grigore-al Dacilor Domn vestit,

Cu evlavie’nvelit, din strămoși ca aceștia,

Ascunde-acest mormânt frumos trupu-i.

El a fost smuls de-o năprasnică moarte,

Iar acum în lăcașul ceresc locuiește” (Iorga 2012: 62).

Legendele populare au consemnat tragicul sfârșit al principelui rusofil Grigore al III-lea Ghiса, care a făcut subiectul a numeroase cântece, cum sunt cele consemnate de Mihail Kogălniceanu (Piru 1961: 475-477). Ultimele ceasuri din viață constituie subiectul primei piese de teatru scrisă în limba română (intitulată Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova, exprimată sub formă de tragedie și datând din anii 1777-1780). Această originală operă a fost descoperită la Oradea de către istoricul Nicolae Densușianu („Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa (sau Occisio Gregorii in Moldavia tragedice expressa”)⁴. Occisio Gregorii Vodae reprezintă cea dintâi creație care respectă într-o bună măsură liniile de structură ale unei piese teatrale, chiar dacă subiectul tragic (dramatic, în fapt) se încheagă anevoios, fiind fragmentat prin intercalarea de scene cu un umor discutabil (Vasiniuc 2020).

Prin porunca sultanului au fost sigilate și confiscate toate bunurile familiei Ghica, iar moșiile le-au fost vândute. Averea confiscată a domnului executat alcătuia în bani lichizi o sumă foarte mare – în total, în echivalent de argint, 91 551 de guruși (atunci când tributul țării la Poartă, pe un an, era de 150 000 de guruși) (Amăriuței 2017: 271-272).

Rușii au profitat și de această crimă odioasă pentru a face presiuni asupra Porții, deși nu au intervenit atunci când „un cuvânt rostit din partea Rusiei ar fi fost... destul pentru asigurarea integrității Moldovei, și Rusia, care avea interes de a rosti acest cuvânt și care, cel puțin indirect, se obligase a-l rosti, Rusia nu l-a rostit” (Eminescu 2008: 233). Fostul prizonier de război, trimis la St. Petersburg, una dintre figurile cele mai contradictorii ale unei epoci pline de contradicții și paradoxuri, zădarnic apelase în 1777 către ajutorul Rusiei și Prusiei⁵ – „nimeni din puternicii zilei nu-și asumă riscuri inutile pentru un principe ce nu mai aduce niciun folos” (Amăriuței 2017: 264, 345).

În secolul al XVIII-lea, Moldova a suferit foarte mult din cauza conflictului de interese dintre Rusia, Austria habsburgică și Poarta Otomană. Prima împărțire a Poloniei în 1772 între Austria, Rusia și Prusia a fost departe de a reconcilia interesele conflictuale ale acestor puteri europene și a arătat posibilitatea unor noi cuceriri teritoriale în detrimentul vecinilor mai slabi, chiar și pe timp de pace. Printre acestea s-a nimerit și acea parte din nordul Principatului Moldovei – „Țara de Sus”, care a fost capturată în vâltoarea evenimentelor politico-militare din cadrul și după Războiul ruso-turc din 1768-1774.

Denumirile politice „Bucovina” și „Basarabia”, atribuite așa-ziselor entități politico-teritoriale ale Moldovei, nu au ținut niciodată ca atare să semnifice anumite regiuni independente (cu atât mai puțin din punct de vedere etnic sau național), cu excepția unor simple delimitări geografice, ale sudului și nordului țării, în cadrul granițelor recunoscute ale statului medieval. Aceste enunțuri cartografice, urmate de situații deliberat confuze au apărut în urma anexării unor părți ale Principatului Moldovei, aflat sub suzeranitatea Otomană, de către Imperiul Habsburgic în 1775 și, respectiv, de către Imperiul Rus, în 1812; toponimele amintite sau extinderea lor arbitrară aparținând exclusiv acestor imperii, care tindeau să separe aceste teritorii de Moldova, cel puțin politico-diplomatic, botezându-le cu denumiri noi ale pământurilor anexate.

Note:

¹ Vezi și Hurmuzaki, Documente, Vol. VII, (1750-1818), București, 1876, p. 159, 277; Condica tratatelor şi a altor legăminte ale României, 1354-1937. Întocmită sub auspiciile Ministerului Afacerilor Străine de F. C. Nano. Vol. I, Bucureşti, 1938, p. 55.

² Краткая история Венгрии. С древнейших времён до наших дней, Москва, 1991, с. 149.

³ Cf.: Răpirea Bucovinei după documente autentice, Ediția a III-a , Introducere de Petre V. Haneș, București, 1942.

⁴ Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa. Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Lucian Drîmba, Cluj-Napoca, Dacia, 1983.

⁵ Scrisoarea din Iași, de la 22 august (3 septembrie) 1777, către Frederic al II-lea. A se vedea Iorga 1896: 132-133.

Referinţe bibliografice:

Amăriuței 2017 = Amăriuței M.-C., Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Cronica unui principe din secolul al XVIII-lea, Iași, 2017

Aricescu 1874 = Aricescu C. D., Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874

Ceaușu 1998 = Ceaușu M.-Şt., Bucovina Habsburgică. De la anexare la Congresul de la Viena. Iosefinism postiosefinism (1774-1815), Iaşi, 1998

Eminescu 2008 = Eminescu M., Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a, Chișinău, 2008

Filitti 1901 = Filitti J.-C., Rôle diplomatique des Phanariotes de 1700 à 1821. / Préface par Sidney-Vigneaux, Paris, 1901

Ionașcu 1975 = Ionaşcu I., Bărbulescu P., Gheorghe Gh., Tratatele internaţionale ale României. 1354-1920. Texte rezumate, adnotări, bibliografie, Bucureşti, 1975

Iorga 2012 = Iorga N., Istoria românilor în chipuri şi icoane. Introducere de A. Pippidi, Bucureşti, 2012

Jarcuţchi, Mischevca 2015 = Jarcuţchi I., Mischevca V., Pacea de la Bucureşti. (Din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16(28) mai 1812. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Chişinău, 2015

Kogălniceanu 1910 = Kogălniceanu M., Răpirea Bucovinei, Ediția a II-a (După cea din 1875), București, 1910

Moisuc 2023 = Moisuc Viorica, Bucovina – Spicuiri istorice (2), 7 Mai 2023, https://www.art-emis.ro/istorie/bucovina-spicuiri-istorice-2 (Text publicat inițial în revista „Minerva”, Journal of History and Philosophy, volume 4, Issue 1, February 2023, România de Mâine Foundation Publishing House, p. 15-42, cu titlul „Bucovina. Historical Highlight”

Noradounghian 1897 = Noradounghian G., Recueil d’Actes internationaux de l’Empire Ottoman. Tome I, 1300-1789, Paris, 1897

Piru 1961 = Piru Al., Literatura romînă veche, București, 1961

Popescu-Spinei 1941-1942 = Popescu-Spinei M., Harta Bucovinei din anul 1774. În: „Revista istorică română”. 1941-1942. Vol. XI-XII

Tcaci 1996 = Tcaci Vl., Tratatul de pace de la Kuciuk Kainargi şi importanța lui pentru Principatele Române. În: „Revista de istorie a Moldovei”, 1996, nr. 2, p. 16-28

Vasiniuc 2020 = Vasiniuc T., Despre paternitatea piesei Occisio Gregorii in Moldavia Vodae Tragedice Expressa. În: „Cercetări teatrale”, nr. 1, 2020, p. 16-29

Xenopol 1880 = Xenopol A.D., Războaiele dintre ruşi şi turci, Vol I, Iaşi, 1880

The Annexation of Bucovina (1775)

Keywords: Principality of Moldavia; Bucovina; Habsburg Empire; Prince Grigore Alexandru Ghica III; Constantinople

In 1775, the Habsburg Empire annexed the territory of northern Moldavia – Bucovina, with the former seat of Suceava and the cities of Cernăuți, Câmpulung, Baia, Siret. According to Article II of the Convention (in four articles) of territorial cession and demarcation, concluded in Constantinople between Austria and Turkey (April 26 / May 7, 1775), the cession of Bucovina was stipulated, establishing the new territorial limits. In the context of that mutilating partition from 1775, popular memory also remembered the tragic death of Prince Grigore Alexandru Ghica III, who was assassinated by the Turks on October 2, 1777. In the 18th century, Moldova suffered a lot due to the conflict of interests between Russia, Habsburg Austria and the Ottoman Empire. The first partition of Poland in 1772 between Austria-Russia-Prussia was far from reconciling the conflicting interests of these European powers and showed the possibility of new territorial conquests at the expense of weaker neighbors even in peacetime. Among them was that part in the north of the Principality of Moldavia – “Upper Country”, which was captured in the maelstrom of political-military events during and after the Russo-Turkish War of 1768-1774.

The political names “Bukovina” and “Bessarabia”, attributed to the so-called independent political-territorial entities of Moldova, never existed as such, except for simple geographical delimitations of the south or north of the country within its recognized borders (especially from a national point of view). These titles came about following the annexation of these parts of the principality under Ottoman suzerainty by the Habsburg Empire in 1775 and by the Russian Empire, respectively, in 1812; the mentioned names belong exclusively to these Empires, which wanted to separate these regions from Moldova – at least politico-diplomatically, with new names, of the annexed territories.