“Cimitirul oamenilor de zăpadă” (Fragment)

Bătrâna nu era pe prispă. Când l-a strigat Pavel la poartă, badea Arhip a ieșit dintr-un sărăieș, ținând în mână un toporaș și o așchie de lemn.

– Iaca fac o pană. Să pun o pană la sapă, că umblă din coadă și am să o pierd prin buruieni. Sapa asta e de la tata. Vezi cum a ajuns lumea? Avem sapă, dar nu avem pământ. Cât pământ o avut taică-meu! Cât pământ…

– Câți ani aveai, bade Arhip, când te-au arestat?

– Păi, nu ți-am spus. Eram la școală. Că de la lecții ne-au luat.

– Și totuși, pentru ce?

– M-am gândit mult la întrebarea asta, Pavele. O tot auzeam între tâmplele mele și răscoleam, răscoleam, dar nu puteam să găsesc răspunsul. Tot ce făceam noi și tot despre ce vorbeam era mai mult un joc de-a omul matur. Căutam fel de fel de nereguli și de nedreptăți, vorbeam între noi despre toate astea, căutam oamenii vinovați și eram ferm convinși că dacă oamenii s-ar putea schimba și… Era un joc, așa credeam noi. Numai că jocul de-a războiul se termină de obicei cu război. Abia acolo, în închisoare, am înțeles că dacă pur și simplu schimbi niște oameni, nu schimbi nimic. Că țara a încăput pe mâna unor făcături care nu au nici trecut, nici Dumnezeu. Închisoarea este cea care a făcut din mine un adevărat dușman al lor. Ei mă băteau, mă țineau flămând, mă torturau ca să mă schimbe, ca să gândesc altfel, dar, de fapt, mă transformau într-un incurabil dușman al lor.

– I-ai spus asta lui Simionel?

– Nu, nu i-am spus. Nu am mai vorbit niciodată cu el. Mă întorceam odată, demult, cu căruța de la spital. Încă era spitalul cel vechi lângă pădure. L-am ajuns din urmă. Am înțeles că e el încă de departe. Avea mersul împrăștiat ca și cum nu l-ar fi ascultat picioarele. M-am gândit, m-am gândit dacă să-l iau sau să nu-l iau în căruță. L-am luat. A urcat și nu a scos niciun cuvânt până aproape de casă. Doar când a coborât am auzit ceva. Nu știu nici până azi ce a spus. Nu știu.

Dar a fost tare demult maică-sa la mine. O cunoșteam încă de când eram copil. Desigur că nu am recunoscut-o, dar mi-a spus ea că e mama lui Simionel. Parcă aș fi văzut-o pe maică-mea. Cred că nu mai avea carne pe ea. Era numai sufletul. Am stat tot aici, pe prispă. Ținea poalele pestelcii prinse într-o mână și m-am tot chinuit să ghicesc ce ascunde acolo.

– Știu, s-ar fi cuvenit să vină băietul, nu eu. Dar am venit, că-i al meu. Am aflat de la oameni că nu a fost bun cu nimeni în viața lui. Nu știu cu ce am greșit în fața lui Dumnezeu. Eu l-am născut cu inimă în el, ca toate mamele, da vezi cum a fost.

– Da eu mă mai gândeam și așa, țacă Chira. Că lumea asta, de când e ea, a avut parte și de oameni buni, și de oameni răi. Nu a fost niciodată să fie numai oameni buni și nu a fost niciodată să fie numai oameni răi. S-a întâmplat ca oamenii răi să aibă părinți buni și s-a întâmplat ca oamenii buni să aibă părinți răi. Mă gândeam că răul nu poate exista fără bine și binele nu poate exista fără rău. A fost întotdeauna cineva bătut și a fost întotdeauna cineva care a bătut. De când se scurge timpul ista și de când e pământul sub picioarele omului nu a fost nici măcar o clipă, o singură clipă să fie doar binele sau să fie doar răul.

– Poate o fi, nu zic. Poate o fi. Dar de ce el să fie omul acela rău? Și de ce să vă împartă în bun și în rău anume pe voi? Nu știu.

– Am venit să te rog, dacă, nu știu... Dacă nu poți să-l ierți pe el, dacă nu poți să-l ierți pe băiet, iartă-mă măcar pe mine. Că are să mă ieie Dumnezeu mâine-poimâine și unde mă duc eu, băiete, unde mă duc eu?

Parcă vorbeam cu mama.

– E caldă vara asta, măi feciorașule, e tare caldă. Adă-mi o cană de apă, dacă nu ți-e greu.

– Am mers în căsoaie să aduc o cană cu apă. Țineam căldarea la rece cât era vara de lungă.

Când am revenit în curte, țaca Chira nu mai era. A lăsat pe prispă o grămăjoară de mere pornite să se îngălbenească de la care mirosea a copilărie. Merele din pestelcă. Iar eu chiar crezusem că i-i sete de apă.

A trăit mult țaca Chira. Locuia într-o căsoaie aproape lipită de casa în care stătea Simionel. A tăcut aproape toată viața ei, pentru că în curtea casei nu se auzea vorbă. Mâncau pe rând. Îi lăsa mâncarea pe masă, îi spăla hainele și aprindea duminica o candelă care scotea din umbră fața sfântului Nicolae cu cele două degete lipite unul de altul și cu ochii lui de care nu, nu aveai cum să te-ascunzi. La Paște îi lăsa pe masă câteva ouă roșii lângă o bucată de cozonac. Tot în lumina candelei și tot în privirile sfântului Nicolae cu cele două degete lipite unul de altul ca să urmeze semnul crucii.

Când a murit țaca Chira, au înmormântat-o rudele și vecinii. Da, era și Simionel prin curte, dar mai mult părea să fie un străin venit să dea și el o mână de ajutor. S-a mirat satul când a văzut prinse de cruce, de prapuri și în pomurile scoase pe prispă bucăți de pânză albă. Obiceiul cerea să legi în nod o cămașă sau o altă haină, dar rudele au dat peste suluri de pânză nou-nouță. Nu înțelegea nimeni pentru ce a adunat țaca Chira atâta pânză. Albă toată, de parcă nu ar fi fost și alte culori acolo de unde le-a cumpărat ea. Nu a văzut-o nimeni niciodată să poarte pe ea haină albă.

Puțină lume a fost la înmormântare. Rudele, vecinii și poate niște săraci veniți să se căpătuiască cu un colac și poate cu Dumnezeu știe ce altceva. Țaca Chira era îmbrăcată într-o bluză vișinie cu nasturi mari, purta broboadă neagră cu trandafiri cu colțurile făcute nod sub bărbie, iar la capătul sicriului un pic iești de sub giulgi, se vedeau pantofii ei noi. Oameni mergeau încet în urma sicriului. Pânzele albe erau scuturate de vânt. Ca o ninsoare. Ultima.

„De ce culoare e moartea, domnule doctor?” „Albă, a zis el. De fapt, creierul omului e roz. Capilarele care îl străbat îi dau această culoare. Un roz fin, foarte frumos. Când murim, creierul se înălbește. Albă”. Și noi, care credeam că moartea e de culoare neagră! Noi, care ne jucam cu cuvintele și care amânam și amânam o-nserare și o cădere a nopții și o margine a zilei pe care-o trăiam înfricoșați de-un iminent apus al soarelui! Albă. Are ceva albul acesta al zăpezilor cu creierul nostru sau e un altfel de alb? Câte feluri de alb pot să existe? Probabil doar unul.

Simionel mergea la un pas de sicriu. Slab și înalt. Cu capul dezgolit, cu tâmplele albe, albe. Albe ca pânzele prinse nod de lemnul galben-verzui al crucii.

Ziua lucra la o țesătorie. Cu câteva războaie mecanice într-o hală cu geamuri frânte de gratii și o boiangerie. Aerul acru al vopselei e și acum în plămânii lui. Țeseau pânză albă. Doar pânză albă, dar nu a știut niciodată la ce o foloseau. Educatorul mergea printre războaie supărat și înjurând mereu pe cineva. Avea cu el o vargă de oțel. Nu era trup acolo să nu fi purtat tatuată cu sânge urma ei. O lipea de umărul tău și îți striga să te uiți la ei. În ochii lui să te uiți. „Mărgineanule, vezi pânza asta, mă?! Vezi cum e ea, băiatule? Așa ai să fii tu, ticăloșenie. Alb, curat, fără o pată de murdărie pe tine. Adică nu pe hoitul tău am în vedere. În creierul tău, zic. Ai înțeles?”

– Dacă nu veneau la putere comuniștii, ar fi fost la fel de crud Simionel, bade Arhip?

– Mă gândeam la asta. De multe ori mă gândeam: cine lovește în mine – Simionel sau?… Și cum ar fi fost el, dacă nu erau ei? Nu poți să dai vina doar pe Simionel, Pavele. Atâta și atâta lume-a murit. Cine e vinovat? Simionel? I-a fost frică, cred. De moarte și de chin. Iar ca să scape, a omorât el. Și a chinuit el pe alții. Pe mine, pe… Frica i-a împins pe unii să-și ucidă părinții, să uite de Dumnezeu.

– Da, dar Dumnezeu îi putea slava și pe ei.

– Îi putea, cum să nu-i poată salva. Numai că… Numai că ei nu l-au așteptat.

Mă uit cum le ia viața pe toate de la început. Copiii iștia care au fost duși azi la miliție. Le pare și lor cum ne părea nouă, o joacă. Dar joaca asta…

– Ei nu mai sunt copii, bade Arhip. Fierbe sângele-n inima lor.

– Au crezut că dacă au să mă bată pe mine, pe altcineva, dacă au să omoare câteva mii de oameni, gata, s-a terminat. Nu, nu se termină așa. Izvorul, dacă e pornit să iasă din pământ, dintre pietre, gata, nu-l mai astupi. Când eram copil, auzeam povestindu-se prin sat că acolo, spre vârful dealului, a dat cineva peste un izvor. Puternic, că fierbea pământul în jurul lui. S-au speriat oamenii că vine apă și le îneacă casele și grădinile. Și au sărit cu toții să facă ceva. Se spune că au cărat în deal toată vița de vie adunată primăvara prin vii, au cărat pământ, dar apa nu se oprea de curs.

Și a spus cineva să aducă cu toții lâna pe care o au pe acasă. Au adunat toată lâna din sat și au băgat-o în gura izvorului. S-a oprit. Oamenii au răsuflat ușurați și s-au împrăștiat care și de unde-a venit. Numai că peste puțin timp, pe toată coasta dealului a ieșit apa prin beciuri, prin grădini și prin case. Au început a se rupe pereții. S-au desfundat drumurile. Cu timpul au plecat toți de pe coasta dealului. Izvorul cel mare s-a rupt în zeci de izvoare mai mici și curge, și curge. Nu-l oprești, Pavele. Cum să-l oprești? Când eram mici hoinăream toată ziua pe dealuri. Ne opream lângă un mal de lut și scobeam cu bățul acolo unde ieșea firul de apă. Să dăm de izvor. Dar numai până când cădea peste noi frica aceea de izvorul cel mare. Că acuși-acuși o să arunce lâna de pe el și o să pornească la vale. „Dar dacă îneacă satul?!”

Badea Arhip împungea cu bastonul în lutul prispei, ca și cum aștepta să iasă apă în curte, chiar dacă avea casa departe de dealul copilăriei sale și nu a pus nimeni niciodată lână în bătătura lui.

– Mi-a spus cineva, un om cu care ne cunoaștem de când eram mici, că a fost la înmormântarea lui Simionel. Nu pe el s-a dus să-l vadă. Pe oameni. Oamenii care au mers în urma sicriului. Acolo, l-a cimitir, a vorbit tot felul de lume. De la partid, de la Consiliu. Au vorbit, au vorbit. Apoi au tot așteptat să mai iasă cineva din mulțime și să spună ceva despre defunct, dar nu a ieșit nimeni. Și au tăcut, au tăcut. Până s-a auzit de undeva, din mulțime „Dumnezeu să-l ierte!”. S-a auzit deslușit asta. Oamenii au prins a se uita unul la altul, au tot căutat cine a spus, dar nu au putut vedea pe nimeni. Era vocea Chirei. Da, da. Vocea Chirei. Numai că de unde să se ieie Chira la înmormântarea lui Simionel, dacă ea murise mulți, mulți ani în urmă? Nu înțelegea nimeni. E drept că Chira fusese înmormântată departe de poarta cimitirului. Era un desiș de liliac greu de trecut, dar au tăiat drum prin el și au făcut loc pentru o grămăjoară de lut. Aici, unde e mormântul lui Simionel, nu crește liliac. E parcă în alt cimitir. E drum larg între pietre și e departe de grămăjoara de lut. Departe, dar cât de bine s-a auzit „Dumnezeu să-l ierte!”…

“Cemetery of the Snowmen” (Fragment)

Keywords: graveyard; educator; cloth; white; forgiveness; apples; lilac

It’s about two schoolmates who life throws in different directions. One ends up in prison accused of subversive actions, another is a torturer in the same prison. The time for forgiving evils has come and no one understands how to forgive, if one forgives and who forgives in the end.