Bogăția și complexitatea lumii universitare (II)

Universități germane. În centrul Berlinului se află Muzeul German de Istorie care expune documente din epoca romană până în zilele noastre. Când vizitatorii ajung în 1949, o pot lua spre stânga (unde sunt întâmpinați de un Trabant, „mașina socialistă”, pentru a intra în Republica Democrată Germană) sau spre dreapta (unde sunt întâmpinați de un Volkswagen, pentru a o lua prin Republica Federală). În 1990, expoziția se reunește...

Ca și traiectoria țării, cea a universităților germane nu este liniară. Unele dintre ele nici nu se mai află pe teritoriul german, de exemplu, Universitatea din Königsberg (unde Kant a predat și a fost rector), Universitatea din Praga (înființată de către Carol al IV-lea, în 1348, cu binecuvântare papală) sau Universitatea din Viena (1365), fondată de Rudolf al IV-lea. Schisma din 1378¹ a dus la înființarea universităților din Heidelberg (1386), Köln (1388), Erfurt (1392). Biserica a pătruns în universități (pe care le administra episcopul regional, acestea fiind, în principiu, supuse împăratului). După înființarea altor universități (Greifswald, 1456 și Freiburg, 1457), acestea s-au „obișnuit” să obțină „privilegii” și de la împărat, și de la papă. Înainte de Reformă, în teritoriile de limbă germană existau cincisprezece universități. Până în 1700, acest număr s-a dublat, dar ele erau mici², niciuna nu domina peisajul academic³ – prin raportare la Bologna, fondată în 1088, Salamanca (1164), Oxford (1167), Cambridge (1209) etc.

Universitățile germane din secolul al XVIII-lea pregăteau tineri pentru medicină și drept, ofițeri pentru armată și preoți. Familiile aristocrate își trimiteau copiii la „școli de cavaleri” (unde învățau „milităria” și „manierele de la curte”), iar meșteșugarii și negustorii își trimiteau copiii să învețe o meserie.

Comportamentul studenților (stări de ebrietate, imoralitate, dueluri…) a afectat adesea reputația universităților. Reformatorul educațional, Joachim Heinrich Campe, scria: „Fac universitățile mai mult bine decât rău? Răspunsul e nu: cei mai buni tineri sunt, dacă nu distruși complet, sălbăticiți în universitățile de unde se întorc slăbiți la trup și suflet, pierduți pentru ei înșiși și pentru lume”... Universitățile erau instituții de provincie, locuri de învățare prin memorare, cu profesori (îndatorați bisericii și suveranului) care recitau texte antice. Numeroși intelectuali germani de frunte și-au construit reputația în afara universității (de pildă, Gottfried Wilhelm Leibniz, care considera universitățile „mânăstiri ce difuzează fantezii sterile” și care l-a convins pe electorul de Brandenburg să înființeze o Societät der Wissenschaften – devenită apoi Academia Prusacă de Științe, nu o altă universitate...).

Au existat și încercări de reformare a universităților germane (datorită nevoilor practice ale statului, cu o birocrație în creștere). De pildă, Universitatea din Halle (fondată în 1694) avea facultăți de teologie și drept, dar personalități iluministe, precum Christian Thomasius, au căutat s-o transforme în „paradis de reflecție și exprimare potrivite statului modern”, cu prelegeri din cele mai diverse domenii ținute în limba germană (nu numai în latină), cu un curriculum care prevedea pregătirea necesară pentru serviciul public. Dar Universitatea din Göttingen (fondată în 1737) a prefigurat apariția universității moderne de cercetare⁴, așa cum Universitatea din Jena a atins apogeul sub Karl August, patronul lui Goethe (când i-a avut acolo pe Fichte, Hegel, Schelling, Schlegel, Schiller...).

La începutul secolului al XIX-lea, ministrul prusac responsabil de învățământul superior propunea schimbarea totală a universității ca instituție. Profesoratul reînnoit a stabilit noi standarde de predare și cercetare. Erau în mod oficial trei grade de bază⁵, iar profesorii cu drepturi depline erau stăpâni în domeniul lor de competență (rectorul conducea nominal universitatea, o reprezenta pe plan extern).

Finanțarea generoasă a contribuit la transformarea universităților de cercetare, care au devenit modele globale în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Dacă exista vreo nemulțumire față de limitele lor, creștea numărul organizațiilor externe de cercetare⁶.

După cum scria Daniel Fallon (într-un studiu despre universitățile germane), reinventarea de la începutul secolului al XIX-lea a fost poate cel mai remarcabil fapt privind universitatea germană. O jumătate de secol mai târziu, primul președinte al Universității din Michigan, Henry Philip Tappan, avea să spună: „Sistemul de instrucție publică adoptat de statul Michigan este copiat după cel prusac, recunoscut a fi cel mai bun din lume”, iar președintele Universității Clark (pe atunci instituție importantă în domeniul ingineriei și științelor aplicate) spunea: „Universitatea germană este astăzi cel mai liber loc de pe pământ... Nicăieri pasiunea de a trece granița cunoașterii umane nu e atât de generală”. După două războaie mondiale, fostul președinte al Harvardului și fostul ambasador american în Germania de Vest, James B. Conant, spunea că „universitatea germană a fost cea mai bună din lume în secolul al XIX-lea”.

Dacă în multe clasamente ulterioare nicio universitate germană nu intra în primele douăzeci (și doar câteva erau în primele o sută), faptul a determinat căutarea unor „strategii ale excelenței”: reactivarea cercetării, recrutarea cercetătorilor internaționali de top, eficientizarea sistemelor de diplome învechite (pentru a fi mai accesibile studenților internaționali).

Dar cel mai bun mod de a înțelege „creșterea, decăderea și renașterea” învățământului superior german, spune Kirby, este urmărirea traiectoriei a două universități din Berlin: Universitatea Humboldt și Universitatea Liberă.

Universitatea Humboldt. Clădirea principală a universității a fost cândva casa fratelui cel mic al lui Frederic cel Mare, vizavi de palatul Hohenzollernilor (construit prin secolul al XV-lea, aruncat în aer de comuniști la mijlocul secolului al XX-lea și reconstruit în secolul al XXI-lea). La intrarea în clădirea principală, un foaier de marmură roșie are o scară ce duce spre un citat faimos al unui absolvent nu mai puțin faimos al universității, Karl Marx: „Filosofii au interpretat lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba⁷”. La etaj, sunt portretele marilor laureați ai universității (printre care: Fritz Haber, Theodor Mommsen, Robert Koch, Otto Hahn, Max Planck, Albert Einstein...).

Universitatea din Berlin a fost un model de inovare în cercetare, predare și conducere. În 2021 era împovărată de istoria sa: apărută ca universitate de stat, pervertită de național-socialism și antisemitism, căzută în mâinile unei mici burghezii mascate ca marxiste, cu ambiții afectate de mari tulburări politice și de restricții ale libertății academice (în timpul comandaturii sovietice).

După ce Napoleon a învins Prusia pe câmpul de luptă, armatele franceze, intrate prin Poarta Brandenburg, au ocupat Berlinul. O delegație care l-a vizitat pe Frederick Wilhelm al III-lea i-a cerut să deschidă o instituție de învățământ superior la Berlin, fiindcă „statul trebuia să înlocuiască prin forță intelectuală ceea ce a pierdut prin forță fizică”...

Decizia de a înființa universitatea a fost impulsionată de numirea, în 1810, a lui Wilhelm von Humboldt ca director al Secției pentru Afaceri Ecleziastice și Educație din cadrul Ministerului de Interne. Om de litere (prieten cu Friedrich Schiller), filosof, lingvist, filolog, diplomat și reformator al educației, el a propus remodelarea școlilor primare, înființarea unui nou tip de școală secundară și înființarea Universității din Berlin. Ideea că universitatea poate servi și întări statul nu era nouă, dar Universitatea din Berlin a fost în tandem cu transformarea statului german modern⁸. Universitatea, spunea Humboldt, poate servi statul și societatea dacă se centrează pe cultivarea individuală, pe capacitatea de a se dezvolta liber. Concepția lui era legată de „mișcarea pentru educația națională”, condusă de Johann Gottlieb Fichte. Humboldt voia o școală elementară care să formeze abilități de bază, gimnazii care să învețe tinerii ce să învețe și cum să învețe pentru a ajunge la independență intelectuală, iar facultățile să dea studenților instrucție și educație din clasici, istorie, matematici, științe. Universitatea trebuia să fie o comunitate de profesori și studenți „devotați științei”, devotați cercetării științifice la cel mai înalt nivel. În acest scop, Humboldt a formulat câteva principii de bază: unitatea predării și cercetării (responsabilitatea profesorilor de a produce și disemina cercetări proprii), introducerea studenților în metodologia cercetării, protecția libertății academice (Lehrfreiheit, libertatea de a preda, și Lernfreiheit, libertatea de a învăța), independența financiară a universității (care să aibă propria dotare, să fie o instituție distanțată de guvern), studenții să înceapă cu studiul artelor și științelor, să urmărească evoluția cunoașterii și să continue cu discipline de specialitate.

Universitatea din Berlin și-a deschis porțile în 1810, cu 53 dintre cei mai mari savanți ai Germaniei care predau celor 256 de studenți. Johann Gottlieb Fichte a devenit rector în 1811 și spunea în discursul inaugural: „în nicio universitate din lume libertatea academică nu este mai sigură și mai fermă ca aici” (el a intrat însă în dezacord cu studenții interesați să învețe cât mai repede o meserie⁹)…

Universitatea a crescut, a prosperat, a integrat instituții și infrastructuri existente deja. Aceasta are potențialul de a „inocula germanilor spiritul grec” și de a „umaniza statul” printr-o birocrație bine pregătită, spunea Humboldt. Klemens von Metternich (care a dominat politica central-europeană între 1815-1848) a urmărit restrângerea discursului academic liberal (în fiecare universitate urma să fie plasat un „curator”), restricționarea organizațiilor studențești, cenzurarea ziarelor și periodicelor… Dar, chiar în epoci de represiune, de restricții, majoritatea reformelor humboldtiene au durat, iar modelul s-a răspândit. Ludwig Feuerbach avea să scrie că Universitatea a devenit un templu al muncii (fapt care i-a atras în ea pe Schleiermacher, Hegel, Schopenhauer, Schelling…). A fi profesor la Berlin însemna un mare prestigiu social și cultural. La Universitatea Humboldt, câteva inovații au fost esențiale: „facultățile adjuncte” (unde au crescut mulți „profesori în așteptare”, la îndemâna universității, din ce în ce mai mulți cu doctorat), profesionalizarea carierei universitare (profesorii au devenit oficiali de stat și, treptat, au format o elită care, ca grup, a concurat cu succes chiar în alegerile politice)¹⁰. Deși a rămas conservatoare din multe puncte de vedere, Universitatea din Berlin a acceptat ca și femeile să fie invitate la universitate (în 1899, Elsa Neumann a obținut aprobarea Ministerului Educației și a devenit prima femeie cu studii doctorale în fizică).

Clasa conducătoare a națiunii germane s-a format în sălile de curs, unde învățau științe politice, drept și administrație publică. Între 1870-1914, Germania și-a consolidat puterea pe scena mondială prin tehnologie și învățământ. Întreprinderile germane și armata cereau cunoștințe și rezultate științifice aplicabile, iar accentul pus de către universități pe științe și tehnologie a făcut din acestea motoarele puterii industriale și militare. Împăratul Wilhelm al II-lea prevedea că „noul secol va fi determinat de știință și tehnologie”. Universitățile, centre ale cercetării științifice, au primit sprijin de la stat, pe măsura originalității și descoperirilor lor. Până la sfârșitul Primului Război Mondial, o treime din premiile Nobel au fost acordate cercetătorilor germani, dintre care jumătate au fost acordate unor cercetători de la Universitatea Humboldt.

Când Althoff a avut putere decizională (conducând Departamentul universitar al Ministerului Prusac al Educației), a mobilizat fonduri mari pentru învățământul superior, în special pentru Universitatea din Berlin (el a jucat și rolul-cheie în aducerea acolo a unor personalități precum Adolf von Harnack, Max Planck, Walther Nernst, Paul Ehrlich, Robert Koch, Ferdinand von Richthofen ș.a.). Berlinul devenea o „mecca” pentru oamenii de știință (punctul culminant al carierei unui profesor universitar era să fie „chemat” în Berlinul care oferea prestigiu și o însemnată compensație bănească¹¹). Se estimează că 9 000 de americani au studiat în universitățile germane în secolul al XIX-lea¹².

Reputația Universității din Berlin a fost în tandem cu cea a Germaniei. Centenarul din 1910 a marcat un punct culminant și de bifurcație în istoria universității (discursurile de atunci conțineau metafore precum: „primul teren de paradă intelectuală al Germaniei”, „fortăreața intelectuală pentru protecția patriei”, „adevăratul arsenal al armelor științifice”...).

Studenții și profesorii universității au reacționat la izbucnirea războiului din 1914 (departamentele de chimie și fizică fiind imediat mobilizate pentru a sprijini armata germană¹³). Până la sfârșitul Primului Război Mondial, 57 de membri ai personalului și 997 de studenți au fost uciși...

Regimul nazist instaurat în 1933 a avut efect și asupra studenților Universității Humboldt (care au ars cărți pe străzi, alături de profesori, de membri ai SA, SS…, au răspândit pamflete, afișe în care se cerea „epurarea elementelor non-naționale” din universități). „Legea pentru restabilirea funcției publice” din 1933 a dus la expulzarea evreilor... Universitatea din Berlin a abandonat mult din tradițiile de predare și cercetare afectate fiind de dogma „sânge, sol, rasă”. Mulți intelectuali germani au îmbrățișat național-socialismul și ideologia aferentă acestuia (mai mult de o treime dintre cadrele didactice din Berlin s-au alăturat Partidului Nazist)¹⁴.

Politicile naziste și răspândirea antisemitismului au dus și la o migrație intelectuală considerabilă în Marea Britanie și SUA (circa 280 de universitari, dar statisticile variază…). Pe măsură ce Berlinul a devenit ținta bombardamentelor aliate, universitatea și-a restrâns funcționarea până în octombrie 1944, când și-a încetat definitiv activitatea.

În 1945, Universitatea Humboldt era în ruine. Majoritatea clădirilor erau distruse. Berlinul a fost împărțit între aliați, iar universitatea a ajuns în sectorul sovietic. Sovieticii au decis redeschiderea și „denazificarea” acesteia (aproape 85% dintre profesorii rămași au fost demiși pe motivul colaborării cu național-socialismul). A urmat reorganizarea în conformitate cu politicile sovietice (de a forma muncitori socialiști, credincioși ideologiei socialiste). Partidul Unității Socialiste (SED), partid de guvernământ în Republica Democrată Germană, a acceptat să facă o universitate de elită socialistă. Studenții trebuiau să urmeze cursuri obligatorii de marxism-leninism, materialism istoric și socialism științific, iar vara trebuiau „să facă practică” (adică stagii de muncă). Conducerea universității a fost „remodelată”, partidul având ultimul cuvânt de spus în toate deciziile esențiale¹⁵.

În vara anului 1961, Zidul Berlinului întrerupea contactul studenților și profesorilor din Berlinul de Est cu Vestul. Serviciul securității de stat („Stasi”) a format un departament special pentru supravegherea universității din Berlinul de Est (iar aceasta a creat un program de licență în „criminalistică” pentru intrarea în Stasi; nu au lipsit colaboratorii studenți și profesori, alături de alți cetățeni ai RDG, între 1950-1989)...

Profesorii și administrația Universității Humboldt au rămas loiali liniei partidului până la căderea Zidului Berlinului în 1989. Aceasta avea bune relații cu instituții de învățământ superior din Uniunea Sovietică, din țări socialiste ale Europei, Africii, Asiei și Americii de Sud.

Reunificarea pașnică a celor două Germanii a însemnat un punct de cotitură pentru Universitatea Humboldt.

În câțiva ani, a fost restructurată și reorganizată. „Fără ideologie, am vrut să ne reînnoim… am inițiat noi programe de studiu… am ales noi comisii… am ales un președinte nou...”, spunea noul rector. „Profesorii marxiști” au trebuit să-și depună din nou candidatura pe posturile pentru care concurau cu colegii din Occident. Au fost reevaluate și redefinite curriculumul, programele, iar departamentele au fost comasate, regrupate. Au apărut tensiuni și în rândul personalului care s-a trezit evaluat, nu reangajat automat. După epurările din 1933 și cele din 1945-1946, au venit cele din 1989... Din 2 755 de angajați în 1989, doar 16% au rămas până în 1997…

Universitatea Humboldt a început o etapă de competiție și colaborare cu Universitatea Liberă din Berlinul de Vest. A fost implementată legislația universitară asemănătoare cu cea a Germaniei de Vest.

Provocările au fost mari pentru Humboldt, având în vedere moștenirea trecutului. Valorile diferite au încurcat președinții, profesorii, personalul și studenții care au intrat adesea în dispute. Uneori, luarea deciziilor devenea aproape imposibilă. Vicepreședintele pentru cercetare spunea: „odată ce se ia o decizie în Senatul Academic, atunci afacerea este încheiată”, dar președintele avea un punct de vedere diferit: „în Universitatea Humboldt, toată lumea ia parte la decizii, dar un număr foarte mic de membri au și responsabilitatea”. În plus, prestigioși membri ai facultăților, de regulă, nu mai căutau posturi în conducere ca să „nu-și murdărească mâinile...” Recrutarea, invitarea savanților internaționali nu era ușoară din cauza constrângerilor bugetare¹⁶, dar nici invitația ca profesor nu mai era chiar ceea ce fusese cândva…

Cu cei 35 980 de studenți înscriși, Universitatea Humboldt este una dintre cele mai mari universități germane în anul universitar 2019-2020 (circa 60% dintre studenți provin din mediul local, universitatea având caracterul unei universități regionale de stat). A fost însă dificilă echilibrarea „masificării” cu „excelența”. Politicile de admitere neselectivă au fost menținute de Senatul Berlinului, care determina numărul anual de studenți (rectorul Markschies descria astfel problema: „M-am adresat primarului Berlinului: dă-ne libertatea de a ne selecta studenții și, de asemenea, numărul studenților. A râs de mine, spunând: niciodată, niciodată în viața mea…”

Pe vremea RDG, Universitatea își trimitea studenții mai ales la Moscova și în „țări surori socialiste”. Acele legături s-au „atrofiat” după căderea Zidului. Studenții internaționali erau, în primul rând, europeni; studenții asiatici reprezentau 14%, iar cei din America de Nord, Centrală și de Sud circa 28%. Dacă limba rusă era limbă internațională în universitate în vremea RDG, în 2020, Universitatea Humboldt oferea 33 de programe de licență în limba engleză… În contextul Procesului Bologna, Universitatea Humboldt a luat o serie de măsuri menite să reformeze structura universității în conformitate cu liniile directoare ale Uniunii Europene: să dea diplome acceptate la nivel internațional¹⁷, să îmbunătățească calitatea cursurilor¹⁸, să sporească mobilitatea studenților.

La începutul noului mileniu, pe plan intern, universitățile germane se confruntau cu concurența crescândă a institutelor de cercetare nonuniversitare (Societatea Max Planck, Asociația Leibniz, Asociația Helmholtz a Centrelor de Cercetare Germane)¹⁹, dar și cu „exodul creierelor” (numeroși cercetători au plecat din Germania, în principal în SUA, între care laureați ai Premiului Nobel).

Inițiativa națională a excelenței (Exzellenzinitiative), demarată în 2005, a fost o încercare de a orienta învățământul superior german într-o nouă direcție. Bugetul pentru învățământul superior a crescut. Guvernele federale și statul german au lansat inițiativa pentru a ajuta câteva universități să se alăture universităților de elită mondială, cu obiectivul de a face cercetarea mai atractivă, mai competitivă la nivel internațional, de a concentra atenția pe realizările remarcabile ale universităților, ale comunității științifice germane. Prima rundă de finanțare a Inițiativei s-a desfășurat între 2006-2011²⁰. Universitatea Humboldt a intrat cu teamă și în a doua rundă, dar a reușit să pătrundă în cercul universităților de elită grație inclouviv parteneriatului cu Universitatea Liberă și cu institutele Max Planck. Și în a treia rundă de finanțare, în „Alianța Universitară din Berlin” (cu Universitatea Liberă, Charité și Universitatea Tehnică), Humboldt a avut o strategie de succes. De altfel, potrivit unui studiu al Comisiei Internaționale de Experți privind Inițiativa Excelenței, strategia „a reușit o schimbare structurală în universitățile germane” („excelența” fiind măsurată, mai ales, prin cercetare). La jubileul bicentenar (din 2010), Universitatea Humboldt reflecta asupra trecutului și prognoza viitorul, asupra unei traiectorii profund împletită cu cea a Berlinului (a trăit în cinci regimuri politice: Regatul Prusiei, Imperiul German, Republica Weimar, Germania nazistă și Republica Democrată Germană), pentru a se regăsi acum în Germania reunificată.

Universitatea liberă din Berlin. În 1963, la doi ani de la ridicarea Zidului Berlinului, John F. Kennedy a fost în Berlinul de Vest. Sutelor de mii de oameni veniți să-l vadă el le spunea: „Toți oamenii liberi sunt cetățeni ai Berlinului și, prin urmare, omul liber se mândrește cu cuvintele Ich bin ein Berliner”. S-a adresat și zecilor de mii de profesori și studenți adunați în campusul Freie Universität. Orice universitate este liberă..., dar nu neapărat la Berlin... Universitatea Liberă nu e interesată doar să scoată avocați sau contabili calificați, ci şi cetățeni dispuși să-și folosească toate energiile pentru promovarea unei societăți libere... Cărturarul, intelectualul, profesorul au o datorie mai înaltă decât alții, pentru că societatea îi antrenează să gândească pentru a face, pentru a contribui la construirea viitorului în termenii adevărului, dreptății, libertății…

Pe coridorul unde se află biroul președintelui sunt imagini și documente ale vizitei lui Kennedy. Nu departe se află clădirea principală a universității (de două sute de mii de metri pătrați, învelită în sticlă, scăldată în lumină, simbolizând libertatea, deschiderea și transparența), finanțată de Fundația Ford, pentru a rivaliza cu cea a Universității din Berlinul de Est. Universitatea Liberă a devenit o primus inter pares, un exemplu de „excelență” în Republica Federală, dar nici traiectoria acesteia n-a fost simplă...

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bombardamentele aliate au transformat centrul orașului în mormane de moloz. Berlinul a fost împărțit în patru sectoare. Cartierul în care se afla majoritatea ministerelor și cea mai mare parte a clădirilor universitare a trecut sub controlul URSS (restul Berlinului a fost ocupat de Franța, Marea Britanie și SUA). Universitatea din Berlin nu a fost subordonată Comandaturii Aliate (organismul oficial de conducere al întregului oraș), ci sovieticilor²¹. Cu 90% din clădiri distruse, cu o mare parte din personal emigrat, expulzat, executat, Universitatea din Berlin a fost redeschisă în 1946. Sovieticii au impus denazificarea, cu scopul de a elimina vechea elită și de a „forma o generație capabilă să instaureze definitiv comunismul”. În „universitatea socialistă”, educația a fost dominată de tema luptei de clasă. Cursurile obligatorii cuprindeau filosofia marxist-leninistă și economia politică a lui Stalin, pentru a „proletariza” universitatea și a schimba structura socială a țării. Profesorii și studenții trebuiau să demonstreze că au fost victime ale fascismului sau că s-au distanțat ideologic de regimul nazist (cea mai sigură modalitate de a face acest lucru era să se înscrie în Partidul Unității Socialiste). A fost redusă libertatea academică, iar protestele studenților înclinați spre democrație au fost reprimate rapid (tribunalul sovietic care găsea „vinovați de activități fasciste ascunse” dădea pedepse cu închisoarea între 10 și 25 de ani)²²...

Cu toate acestea, mulți studenți disidenți declarau că libertatea, drepturile omului sunt valori inestimabile și vor lupta fără încetare împotriva oricui încearcă să le încalce... Era ilegal (în temeiul politicii de ocupație) să critici autoritățile sovietice, dar membrii disidenți ai studenților au organizat o mare demonstrație în aprilie 1948, în sectorul britanic din Berlinul de Vest, și au venit cu ideea de a înființa o nouă universitate în care să poată studia liberi. Un jurnalist american care a scris despre acea demonstrație s-a oferit să-i pună în legătură cu autoritățile americane. Generalul Lucius D. Clay, Înaltul Comisar American pentru Germania, ca și președintele Universității din Indiana, Herman Wells, consilier cultural al Guvernului Militar Aliat, au explorat posibilitatea înființării unei noi universități. Un comitet format din profesori, studenți și politicieni a făcut planul acesteia, străduindu-se să arate că „proiectul va fi (și ar trebui să fie) fundamental german în inițierea și dezvoltarea sa, iar participarea SUA să fie limitată la sprijinul moral și material al ideii germane demne”. Politologul germano-american Carl J. Friedrich (care și-a luat concediu de la Harvard pentru a fi consilierul lui Clay) a concluzionat că o nouă universitate ar putea fi deschisă în toamna lui 1948.

Noua universitate, se spunea, trebuia să păstreze tradițiile onorabile, dar să aibă curajul de a merge în direcții noi, deoarece fiecare generație are dreptul de a-și găsi propria cale… Înscrierea la o nouă universitate a fost ușoară. Până în octombrie s-au adunat 5 500 de cereri. Dacă Universitatea din Berlin a fost fondată de rege, Universitatea Liberă, fondată de studenți, a încredințat acestora un grad mare de influență. Carta universității prevedea că Universitatea Liberă este „o comunitate de savanți, profesori și studenți”. Fiindcă era nevoie de un conducător, FU (Freie Universität) a căutat un „notabil”, o figură eminentă (care nu era ușor de găsit atunci, în Berlinul de după război...). A fost convins octogenarul Friedrich Meinecke, considerat principalul istoric german în viață. El a preluat postul cu condiția să aibă alături un prorector care să se ocupe de administrare. Inaugurarea FU a avut loc pe 4 decembrie 1948. Vremea rea ​​și rece l-a ținut pe rectorul Meinecke la pat, transportul restricționat a limitat participarea rectorilor și a liderilor academici din alte universități, dar ceremonia desfășurată într-o sală publică disponibilă la acea dată a fost una de neuitat. Vorbind de acasă (la postul de radio al sectorului american), Meinecke spunea: „Aud cu bucurie vocea tinerilor și salut apelul lor pentru o nouă universitate care se naște direct din cerințele pasionale ale celor sever testați, iar cel mai bătrân le ia mâna întinsă”. Meinecke a făcut apel la concurență, nu la conflict, între cele două universități din Berlin, încheind cu: „Fie să vină ziua când ne vom putea reuni”...

Dar Universitatea Liberă a fost înființată în apogeul „blocadei Berlinului” (efortul sovieticilor de a face de netrăit viața celor din Berlinul de Vest…). Sovieticii au blocat accesul pe șosele, pe calea ferată și canale către sectoarele de vest. În aceste condiții, forțele aeriene americane și britanice s-au angajat într-un efort imens pentru aprovizionarea părții de vest a orașului, printr-un „pod aerian” (270 000 de zboruri către Berlinul de Vest timp de 11 luni…). Universitatea Liberă avea nevoie de clădiri, mobilier, cărți. Orașul Berlin îi putea oferi sprijin moral și legal, dar mai puțin financiar. În aceste condiții, FU a devenit rapid un simbol al prieteniei germano-americane. Puterea americană a subvenționat universitatea de la înființare, sprijinul crescând semnificativ pe măsură ce Berlinul devenea un câmp de luptă central în Războiul Rece. Universitatea a fost concepută cu un campus de tip american, fapt care o deosebea de alte universități germane²³. Numărul studenților înscriși a crescut rapid la 6 000 în 1954, 12 000 în 1960, 15 000 în 1968). Profesori erau și dintre cei nemulțumiți de universitățile est-germane. Cu sprijin din partea Bonnului, Berlinului și Statelor Unite, bugetul a crescut între 1958-1968. Programele pentru învățământul general au împrumutat din experiența americană (de la Harvard), Funk-Universität (universitatea radio) a început să transmită cursuri de bază pentru cetățenii Berlinului (la care s-au adăugat cursurile serale), FU devenind recunoscută pe scară largă ca o universitate „inovantă” (deși mulți se opuneau inovației prea rapide și vizau o „restaurare” a excelenței academice din perioada prenazistă...).

Berlinul de Vest a devenit un centru cultural și educațional din ce în ce mai atrăgător. Studenții alegeau FU și pentru că orașul era o alternativă „cool”, contraculturală.

Vizita lui Kennedy în 1963 a fost un punct culminant al sentimentului proamerican. Asasinarea lui în același an și atenția captată de războiul din Vietnam au părut să afecteze acest sentiment al studenților FU (care au protestat împotriva proliferarii armelor atomice, împotriva reînarmării Germaniei). Mai mult, studenții de stânga și-au organizat propriile grupuri care participau la demonstrațiile antiamericane²⁴. O universitate fondată ca reacție la extremismul de stânga se afla acum în centrul unor mișcări politice radicale care se răspândeau pe tot globul. FU a fost intens politizată. Senatul Academic și Rectoratul au fost ocupate periodic de către studenții protestatari. Noua Lege a Universității din 1969 a dat dreptul instituționalizarii grupurilor de studenți radicali (ulterior, când numita lege o fost apreciată ca o mare greșeală, studenții maoiști au vrut să arunce președintele pe fereastră…).

Universitatea Liberă era pe punctul de a se prăbuși la începutul anilor 1970, oficialii Berlinului deplângând incapacitatea universității de a se autoguverna. Dar… cheltuielile guvernamentale pentru educație au crescut, curricula a fost modificată pentru a pregăti studenții pentru piața muncii. Numărul studenților FU a crescut și, la fel ca multe alte universități din Germania, aceasta a devenit o „universitate de masă”. Studenții „zăboveau” mult în facultăți, din cauza scutirii de serviciul militar și a faptului că limitele de timp până la terminarea unui nivel de studiu au fost rareori respectate. Universitatea îi accepta fiindcă bugetul era determinat în mare măsură de numărul studenților (iar acest număr a crescut până în 1989…).

Odată cu căderea Zidului Berlinului și reunificarea Germaniei, Berlinul urma să fie din nou capitală. Rațiunea inițială de a fi a Universității Libere ar fi încetat să mai existe. De altfel, FU coopera, încă înainte de 1989, cu Universitatea Humboldt (care făcea eforturi de democratizare). Reunificarea Germaniei a fost costisitoare și nu exista bugetul necesar universităților. Fondurile care subvenționaseră Berlinul de Vest în timpul Războiului Rece aveau să fie întrerupte. FU și Humboldt au supraviețuit, alături de Universitatea Tehnică, prin puterea inerției, a rezistenței birocratice, fără o viziune a unei universități unite... Speranța era că va fi stimulată astfel o concurență intercolegială sănătoasă.

În secolul al XXI-lea, Universitatea Liberă trebuia să se reconceapă. Cu toate problemele sale, până în 2017, Times Higher Education o clasa printre primele cinci universități germane de cercetare și printre primele douăzeci din lume în domeniul științelor umaniste. Răspândită în trei campusuri din Berlin, universitatea avea, în 2020, unsprezece unități academice, trei institute internaționale, oferea 180 de programe de licență și master, precum și 50 de programe de studii doctorale. Cum a făcut?

O parte a răspunsului se află la nivelul conducerii acesteia, spune Kirby. Universitatea Liberă este condusă de un președinte cu un mandat de patru ani. Acesta și vicepreședintele executiv sunt aleși cu votul majorității din Senatul Academic extins (care include încă 36 de membri). Ei au o mare influență în alegerea echipei. Contează funcțiile, dar și oamenii care le dețin. FU este recunoscută pentru continuitatea și calitatea conducerii. Savantul Johann Wilhelm Gerlach a condus universitatea între 1991 şi 1999, rezistând încercării de fuziune cu Universitatea Humboldt. Dieter Lenzen, expert în sociologia și filosofia educației, a fost ales în conducerea FU în 2003, după ce a predat la Stanford, Columbia și Tokyo. Savantul Peter-André Alt a condus FU între 2010 şi 2018 (când aceasta a avut un mare succes în rundele a doua și a treia ale competiției excelenței). Lui i-a succedat matematicianul de renume international Günter M. Ziegler, doctor MIT, care a fondat Școala de Matematică din Berlin.

Pe locul doi, după președinte (în privința rolului în FU), este cancelarul, care se ocupă de buget, dar are și multe alte responsabilități. Senatul numește cancelarul pentru un mandat de zece ani. Un „cancelar de fier” al FU a fost Peter Lange. El a venit la FU în 1976, ca student, a lucrat în cercetare, a fost director general al Senatului Academic, șef al biroului prezidențial timp de un deceniu, apoi cancelar în ultimii cincisprezece ani. De-a lungul mandatului, Lange a fost cel mai puternic, dar și cel mai puțin vizibil lider al universității²⁶. El a făcut „aproape totul”, ocupându-se de bugete, personal, controale, planificări cu departamentele academice, de coordonarea proceselor centralizate şi descentralizate, de construcția și dezvoltarea campusului, de energie și IT, de angajarea profesorilor titulari, de finanțările de la terți, de (re)amenajări, de librării etc. ... pentru că „știa ce trebuie făcut”. Când Lange s-a pensionat, spunea: „Sunt mândru că am reușit să construim una dintre cele mai moderne și mai eficiente administrații universitare din Germania”.

O altă parte a răspunsului se află în finanțare. Senatul Berlinului a oferit principala sursă de venit pentru universitate (cu condiția respectării anumitor indicatori de performanță, inclusiv a numărului de studenți acceptați, a diversității facultăților și internaționalizării). Guvernul federal i-a oferit finanțare suplimentară prin Pactul pentru învățământul superior din 2020. În ultimii ani, FU s-a concentrat pe strângerea de „fonduri de la terți” (alte secțiuni ale bugetului federal și fonduri de la Uniunea Europeană), pentru care a trebuit să concureze, să le lege de proiecte de cercetare. FU a strâns bani și de la donatori privați și din industrie. Aceste fonduri au făcut universitatea competitivă la nivel național și vizibilă la nivel internațional. Capacitatea de a atrage finanțare a făcut din FU o universitate antreprenorială și managerială. Profesorii titulari au în continuare sarcina de a-și ține cursurile, dar și de a gestiona proiecte de cercetare importante.

Succesul oricărei universități depinde, desigur, de facultăți. FU a avut un corp de profesori care au făcut cercetări de nivel mondial. Din 1948, cinci laureați ai premiului Nobel au predat la FU. Aici au fost și 17 câștigători ai Premiului Leibniz (cel mai înalt premiu din Germania), șapte câștigători ai premiului de cercetare Max Planck, 15 membri ai Academiei Naționale de Științe Germane Leopoldina (una dintre cele mai vechi asociații în domeniile științe naturale și medicină). Dincolo de profesorii titulari, a crescut procentul celor cu cariere permanente pe lângă FU (cu promisiunea titularizării lor). Dacă unii au plecat, cauza a fost adesea salariul (mai mic în comparație cu cel din Statele Unite)²⁷.

De la înființare, FU a fost recunoscută pentru profilul său internațional. Fondată cu sprijin american, primele parteneriate ale FU au fost cu universități americane, iar ulterior cu universități din întreaga lume²⁸. Desigur că FU s-a centrat pe parteneriate strategice²⁹ și pe înființarea de birouri de legătură pe tot globul³⁰. Conform Serviciului German de Schimb Academic (DAAD), în 2016, FU a primit cea mai mare finanțare dintre toate universitățile germane pentru proiecte internaționale, fiind cea mai populară destinație din Germania pentru studenții internaționali³¹. A fost și este o destinație apreciată și de către cercetătorii internaționali (între 2014-2018, 265 au avut sejururi mai lungi de o lună). În 2019, Comisia Europeană a lansat Inițiativa Universităților Europene pentru a consolida parteneriatele strategice și a crește competitivitatea internațională a lor. Această inițiativă a inclus FU în Alianța Universității Europa, numită colocvial „Universitatea Viitorului” (centrată pe teme interdisciplinare, pe știința datelor, inteligența artificială și moștenirea culturală, pentru a stimula inovația socială și internaționalizarea).

Referendumul din 2016 pentru Brexit a însemnat un șoc pentru studenții și cercetătorii care au trebuit să-și imagineze un viitor cu mobilitate mai redusă. FU a profitat, fiind printre cele mai căutate locuri de studiu și cercetare, cu programe oferite în limba engleză.

Universitatea Liberă este astăzi un „laborator” în căutarea VERITAS, IUSTITIA, LIBERTAS, pregătită să facă față provocărilor actuale și viitoare...

Note:

¹ „Schisma apuseană” (1378-1417) a fost o ruptură temporară în cadrul Bisericii Romano-Catolice, o cauză fiind aceea că doi candidați pretindeau tronul papal în același timp…

² Unele universități aveau în jur de 1 000 de studenți, dar cele mici puteau avea 80-100 studenți.

³ La începutul secolului al XV-lea, Erfurt și Köln erau printre cele mai mari și mai cunoscute. Un secol mai târziu, au devenit proeminente universitățile din Leipzig și Ingolstadt. Umanismul și Reforma au adus vizibilitate universităților din Wittenberg, Leipzig, Helmstedt, Frankfurt, Jena, iar în timpul Războiului de 30 de ani, tinerii studioși s-au îndreptat spre Königsberg, Rostock și Köln.

⁴ Când, în 1789, ministrul prusac raporta regelui Frederic William al II-lea starea universităților germane, el scria despre Göttingen: „Nicăieri altundeva nu am găsit atâta dragoste a profesorilor pentru universitatea lor. Ei susțin că universitatea lor este cea mai bună din Germania. Parcă toți sunt îmbătați de mândrie pentru meritele universității – parțial reale, parțial presupuse, parțial imaginate…”.

⁵ Ordinarius (profesor cu drepturi depline), care deținea o catedră (Lehrstuhl); Extraordinarius (sau Außerordentlicher Professor), profesor asociat (cu speranța de a fi „chemat” la universitates); Privatdozent, care nu era oficial membru al facultății, nu era funcționar public.

⁶ Împăratul William al II-lea a înființat societățile științifice pe care astăzi le știm ca Institutele Max Planck, motoare de cercetare, conectate pe anumite linii și cu universitățile germane.

⁷ Regimul comunist a ordonat instalarea celei de-a unsprezecea teze a lui Marx despre Feuerbach, în 1953, când universitatea era într-o mare schimbare. Astăzi, scările care duc spre citatul lui Marx sunt împodobite cu o atenționare satirică: „Vorsicht Stufe”, Atenție la fiecare pas pe care-l faceți...

⁸ Finanțele și administrația au fost raționalizate și profesionalizate treptat. Municipalitățile au avut putere de autoguvernare și au creat un interes larg pentru afacerile publice. Armata a fost refăcută, iobăgia a fost abolită, evreii au scăpat de o gamă largă de legi discriminatorii, iar educația a fost complet reformată.

⁹ Fichte a fost martor la o controversă cu privire la comportamentul studenților: un student evreu provocat la duel de un student creștin (membru al unei fraternități studențești naționaliste) a refuzat și a suferit umilire publică (lovire cu biciul…) . Fichte s-a hotărât să facă un caz din astfel de comportament, dar încercarea lui a fost împiedicată de Senatul universitar. În schimb, cazul a fost „judecat” de o „curte de onoare” studențească și încheiat cu o pedeapsă severă pentru... victimă. Ca urmare, Fichte a hotărât să demisioneze…

¹⁰ Astfel, Adunarea Națională de la Frankfurt, primul organism reprezentativ liber ales pentru toată Germania, care aspira să unifice democratic statele germane, a devenit cunoscută drept „parlamentul profesorilor”.

¹¹ Profesorii erau plătiți bine (salariile medii la Berlin, în 1905-1906, erau cu 30% mai mari decât salariile profesorilor universitari din alte părți ale Prusiei).

¹² Modelându-se după Universitatea din Berlin, Universitatea Johns Hopkins din SUA a fost înființată cu 53 de profesori care au studiat la universități germane.

¹³ În 1915, o unitate specială, condusă de chimistul Fritz Haber (câștigătorul Premiului Nobel pentru chimie în 1918), a lucrat la folosirea clorului și a altor gaze otrăvitoare în armată. Max Weber a reacționat dur: „Libertatea științei există și în Germania în limitele acceptabilității ecleziastice și politice; în afara acestor limite nu există...”.

¹⁴ Un exemplu de implicare a universității în național-socialism a fost Konrad Meyer, profesor de agricultură, numit de Heinrich Himmler planificator șef al „Generalplan Ost” al SS (un „plan de relocare” a Poloniei ocupate, în timpul expulzării, înrobirii, exterminării a sute de mii de polonezi).

¹⁵ Heinrich Fink, primul președinte al universității după reunificare, amintea: „Președintele nu a decis niciodată nimic fără partid; ordinele veneau de sus”.

¹⁶ În Germania, profesorii sunt funcționari publici, iar salariile lor sunt fixate de stat, nu de către universități, și nu sunt majorate în funcție de vechime.

¹⁷ Printre cele mai dezbătute măsuri de reformă a fost introducerea unui sistem de diplome comparabile, cu programe de licență de trei ani și masterat de doi ani, care a fost o abatere de la sistemul de licență de cinci ani din Germania.

¹⁸ „Competențele-cheie” pentru învățarea pe tot parcursul vieții recomandate de Parlamentul European în 2006 includ: învățarea limbilor străine, tehnologiile informației și comunicațiilor, matematică, știință și tehnologie.

¹⁹ Mulți oameni de știință de nivel înalt au descoperit că institutele independente sunt mai atractive în comparație cu universitățile, fiindcă… nu au predare și primesc mai mulți bani.

²⁰ Competiția pentru finanțare era deschisă pentru „școlile universitare” (sprijinirea tinerilor cercetători absolvenți), pentru „clustere de excelență” (pentru a promova proiecte de colaborare ale universităților cu alte instituții științifice – cum ar fi institutele Max Planck), pentru „strategiile instituționale” (pentru a oferi universităților de cercetare promițătoare finanțare suplimentară pe bază instituțională). În prima linie de finanțare, inițiativa a creat peste cincizeci de școli postuniversitare pentru programe de doctorat mai integrate și grupuri de cercetare îmbunătățite. Grupurile de excelență au promovat cooperarea interdisciplinară în diferite domenii.

²¹ Berlinul a fost guvernat inițial de un Consiliu de Control Aliat format din reprezentanți ai celor patru puteri, cu o conducere prin rotație lunară. Pe măsură ce relațiile Est-Vest s-au deteriorat, sovieticii s-au retras din consiliu și au guvernat singuri sectorul.

²² Studentul la medicină supraviețuise încarcerării în Buchenwald, sub naziști, după care s-a trezit într-un lagăr de la Sachsenhausen, sub comuniști. A fost eliberat din lagăr în 1956...

²³ La începutul secolului al XX-lea, Dahlem fusese ales de autoritățile germane pentru a deveni „orașul științei”. Aici au fost multe instituții: arhivele statului, muzeele etc. KaiserWilhelm-Gesellschaft (KWG), precursoarea Societății Max Planck, a fost fondată în 1911, ca „Oxfordul german” unde, laureații Nobel Albert Einstein, Werner Heisenberg și Max Planck și-au făcut, și-au câștigat renumele.

²⁴ În 1967, studentul FU Benno Ohnesorg a fost împușcat de poliția din Berlin în timp ce protesta împotriva vizitei șahului Iranului (atunci, aliat american). Indignarea a fost universală: 15 000 de persoane au participat la slujbele din campusul FU pentru Ohnesorg, iar moartea sa a fost urmată de demonstrații de masă în Germania de Vest, a radicalizat mișcarea studențească, a dus la demisia șefului poliției și a primarului Berlinului de Vest.

²⁵ La Paris, în mai 1968, au început demonstrațiile studențești care au dus la o grevă generală ce a doborât guvernul francez. În Statele Unite, scindările produse din cauza războiului din Vietnam au tulburat campusurile studențești. În China, revoluția culturală maoistă a perturbat și a închis universitățile (în timp ce „maoismul” își găsea adepți printre occidentalii de stânga). La Berlin, universitatea care a beneficiat de ajutor american a ajuns în centrul politicii antiamericane...

²⁶ O publicație studențească scria în 2011 că „la FU conduce un om invizibil”, o „fantomă”, „unul dintre cei mai influenți” oameni „pe care aproape nimeni din campus nu-l cunoaște”…

²⁷ Salariul de bază mediu pentru profesorii titulari la FU, în 2017, a fost de 107 000 de dolari. Pentru profesorul cu cel mai înalt rang (W3), salariul mediu (inclusiv bonusurile) a fost de 144 000 dolari, în 2018.

²⁸ În 2017, FU avea peste 100 de parteneriate bilaterale și peste 330 de parteneriate universitare în cadrul rețelei programului Erasmus.

²⁹ Cu Universitatea Ebraică din Ierusalim, Universitatea Beijing și Universitatea din Sankt Petersburg (în 2011-2012); în 2014, cu Universitatea Columbia, în 2016, cu Universitatea Berkeley; în 2017, cu Universitatea din Zurich. Parteneriatul cu Universitatea din Beijing a dus la înființarea primului Institut Confucius din Germania (care formează profesori de limba chineză, găzduiește conferințe, ateliere etc.).

³⁰ La New York, Bruxelles, Cairo, Moscova, New Delhi, Beijing, Sao Paulo etc., cu accent specific pe regiune.

³¹ În 2016, 20% dintre studenții FU erau din țări străine (procentul era mai mare pentru doctoranzi, 34%).

The richness and complexity of the university world (II)

Keywords: William C. Kirby; book „Empires of Ideas: Creating the Modern University from Germany to America to China”; Harvard University; world of universities; classification system

The author of the article presents a recently published book on the history and sociology of education: William C. Kirby, Empires of Ideas: Creating the Modern University from Germany to America to China, Harvard University Press Cambridge, Massachusetts & London, 2022. The eminent academic relied on interviews with several hundred leaders of German, American and Chinese higher education institutions, and that he knew them from personal experience. After presenting various ways of looking at the university and appreciating the world-class university, Kirby makes a historical foray into the worlds of German, American and Chinese universities to draw out some conclusions, lessons and insights.

In this second part of the article is presented the trajectory of German universities, the Humboldt University and the Free University, based on historical and daily data regarding their development in society, regarding teachers and students, management, financing, internationalization, trajectories closely intertwined with those of Berlin and Germany.