O carte utilă și necesară

Volumul Nume și imagini: semiotica verbalului pictural își propune o temă mai puțin abordată, și anume onomastica în pictură. Avem în față o cercetare amplă de 360 de pagini, desfășurată pe parcursul a cinci capitole, alcătuite, la rândul lor, dintr-un număr suficient de subcapitole, precedate de o introducere și încheiate cu o impresionantă bibliografie, un documentar alcătuit din site-uri, surse artistice, anexe, dar și de rezumate în limbile engleză și franceză.

Autoarea Anamaria-Paula Mădăras își întemeiază considerentele pornind de la argumentul că „pe plan național, lipsa unei cercetări onomastice extinse într-un domeniu precum pictura constituie motivul care ne-a determinat să abordăm această temă și să o interpretăm inter- și transdisciplinar” (p. 15).

În primul capitol, intitulat Onomastica. Aspecte teoretice, după punctarea semnificației numelui ca o marcă de identificare în societate, autoarea stabilește o definiție și o clasificare a onomasticii și a raportului acesteia cu alte științe. Vehiculând cu flexibilitate un bogat conținut de informații, ea analizează nu doar actul de a numi, ci și definiția numelui propriu din punct de vedere gramatical, semantic, pragmatic și semiotic. Dimensiunea teoretică a termenilor de analiză lingvistică este susținută, în raportul dintre sens-referință-referent de personalități în domeniu, cu dimensiunea practică și trimiterile enunțate în exemplificări din arta picturii. De asemenea, sunt aduse în prim-planul cercetării principalele teorii ale numelui propriu, oprindu-se la cele mai importante: teoria numelor proprii fără sens (Mill), teoriile descriptiviste (Frege, Russell), potrivit cărora numele propriu este o descriere deghizată, teoria referinței directe (Kripke, Soames), teoria predicatului de denominație (Kleiber), teoria cognitivistă (Jonasson), teoria lexico-gramaticală (Van Langendonck), respectiv teoria pragmatică a lui Coates.

Analizele comparative cu numele proprii ale unor creații artistice din domeniul picturii relevă cunoștințele autoarei atât în domeniul artelor vizuale, operând în discurs cu elementele specifice limbajului plastic asimilat în anii de studii la Arte plastice – Pictură (licență, precum și în anii de studii masterale din același domeniu), cât și în domeniul filologic. Nume de referință din arta picturii evidențiază caracterul interdisciplinar al cercetării: Édouard Manet, Pierre Puvis de Chavannes, James Whistler, Pablo Picasso, Vincent van Gogh, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian etc. Într-o primă concluzie, „atribuind un nume unui tablou, artistul realizează un act de vorbire care implică mai mulți participanți, nominatorul și destinatarul” (p. 61).

În cel de-al doilea capitol, Decriptarea numelor în pictură, Anamaria-Paula Mădăras aduce prețioase informații utile domeniului picturii, remarcând opera de artă ca fiind un punct de legătură ce unește rațiunea și sensibilitatea, citându-l aici pe Hegel, care susține trei determinații: „opera de artă este un produs al activității omenești”, „omul este beneficiarul ei”, aceasta are „scop în sine”. Extinzând aria de cercetare, autoarea opinează că arta poate fi privită atât sincronic, cât și diacronic, oprindu-se la pictură, ca domeniu de analiză, și la artist, ca producător al operei de artă. Subcapitolele Viața și opera artiștilor și Reprezentări onomastice ale femeii în pictură propun ca reper de analiză faptul că viața artiștilor se confundă cu însăși opera lor. Abundă reperele aplicative din pictura românească în structura lingvistică a numelor de tablouri, la subcategoria numelor de femei; aici se poate identifica o componentă generică în titluri denominative precum: Cap de țărancă (N. Grigorescu), Femeie scriind (Th. Aman), Nud (G. Tattarescu), Portret de bătrână (Anton Chladeck) și o componentă specifică având o funcție diferențiatoare: Leda, Salomea (Gustave Moreau), Maria Maiorescu (Constantin Lecca).

Relevant este că, din punct de vedere onomastic, numele sunt formate din: prenume (± determinanți), ± determinanți + prenume + nume, antroponim/nume + funcție/poziție socială + toponim, etnonime
(± determinanți), teonime, hagionime (± determinanți), iar incursiunile exemplificatoare în Istoria artei măresc dimensiunea științifică a cercetării. La fel de incitante ca informație, dar și demne de a fi reținute ca deosebit de necesare în procesul de receptare, cunoaștere și înțelegere a picturii, este menționat atât impactul călătoriilor în denominația tablourilor, cât și pseudonimele artiștilor (lista acestora este impresionantă), continuând cu nume de curente artistice – care sunt ca un lanț unde fiecare verigă este legată de cealaltă. Propunerea autoarei de a împărți curentele/tehnicile/stilurile artistice în două mari categorii adaugă un plus de valoare cercetării, și anume: isme – cele care au sufixul -ism în componență, clasicism, neoclasicism, romantism etc. și cele care au în compoziția lor termenul art: op-art, pop-art, art-deco, art nouveau etc.; bipartiția este întregită de termenul artă, care poate îngloba tendințe, grupări, perioade: artă abstractă, renascentistă, gotică, naivă etc. Stimulată de tematica doctorală, Anamaria-Paula Mădăras extinde o analiză a principalelor curente artistice din perioada renascentistă până în perioada contemporană, oferind exemple de nume de tablouri în strânsă legătură cu trăsăturile specifice fiecărei perioade.

În capitolul al III-lea, Titlul operei de artă – nume în spațiu public, metodele de analiză în aprofundarea temei oferă autoarei o continuitate unitară în definirea studiului titlului operei de artă, reprezentat ca un act conștient prin care un artist dă nume tabloului său, numirea fiind în „relație cu două tipuri de câmpuri: contextual (tot ce ține de momentul în care este creat tabloul, precum și de sentimentele și experiențele artistului) și semantic (alegerea titlului în funcție de reprezentarea obiectului/situației)”. Provocarea lansată de întrebarea „Care este rolul titlului?” dezvoltă de la sine alte sensuri ale acesteia: de a atrage atenția asupra picturii, de a elucida, de a impresiona, de a șoca sau imaginea poate rămâne suficientă sieși. Din nou, coerența autoarei, prin care sunt ilustrate exemplele de numire, începând cu desenele rupestre, structurile și reprezentările liniare din America de Sud, Evul Mediu, relevând un adevăr (acceptat în cea mai mare parte de pictori): „Când analizăm un tablou, vom avea în vedere ce desemnează titlul (tema) sau ceea ce este pictat și în ce mod (rema), pentru că limbajul verbal nu acoperă limbajul formelor în totalitatea sa” (p. 99). O perspectivă clară, bine documentată, se leagă în mod firesc de titlul tabloului ales de artist, în contextul cultural al epocii și al spațiului, al mediului pe care îl frecventează. În funcție de locul în care opera de artă este expusă, se delimitează spațiile convenționale (muzeul, colonia artistică, galeria de artă, spațiul privat) de cele neconvenționale (strada, spațiul natural, spațiul virtual, o bibliotecă, o instituție publică).

Anamaria-Paula Mădăras elaborează o atentă cercetare despre dimensiunea tematică a titlurilor, care este foarte vastă, indiferent de proveniența sursei de inspirație (titluri generice, titluri „tehnice”, titluri numerice, tablouri „fără titlu”, titluri istorice, titluri mitologice, titluri religioase) analizate prin studii de caz, asupra unor creații picturale. Explicațiile acoperă perioade și spații ample din pictura românească și cea universală. Autoarea insistă asupra conceptului de relație emițător-receptor, unde structura verbală cuprinde titlul tabloului, iar cea nonverbală, o componentă iconică. Titlul pictural și imaginea reprezentată constituie cele două înfățișări duble ale semnului, un ilustrativ exemplu, reprezentat într-o schemă de lectură, este Cristul galben de Paul Gauguin.

Capitolul al IV-lea, Semiotica verbalului pictural, aduce o contribuție importantă, demnă de a fi luată în considerare, rod al unei documentații ample de specialitate, în care autoarea relevă impactul emoțional produs de un subiect anume, în mintea creatorului, și explicat pe coordonatele semn-sens-referință-referent. Raportându-se la pictură, semnul poate fi tabloul, armonia cromatică, gesturile și tușele de culoare, titlul creației artistice, iar sensul poate fi înțeles semiotic, demonstrând legătura indirectă dintre semnul verbal și imaginea picturală care este de tip inferențial, având ca rezultat o interpretare.

În sprijinul demonstrației sale, în a releva raportul dintre denominația tabloului și imaginea picturală, autoarea aduce în atenția noastră reproduceri după: R. Magritte, J. Pollock, P. Picasso, S. Dalí, V. Kandinsky, M. Duchamp, Șt. Luchian, care însoțesc cercetarea teoretică, precum și rezultatele a două chestionare – ca metodă de investigație, din perspectiva interdisciplinară a cercetării pe onomastică, sociolingvistică și psiholingvistică.

Autoarea extinde cercetarea teoretică, făcând vizibile cunoștințele din domeniul picturii, în subcapitolul Receptarea componentei verbale, prin utilizarea scrierii în opera de artă, inserarea titlului în tablou, inserarea unui text, semnătura ca nume și analiza semnăturii. O selecție de imagini vin să susțină și să ilustreze conținutul științific al cercetării, prin nume de referință ale picturii și creațiile acestora, adăugând, pe lângă cei anterior enunțați, pe M. Chagall, Giorgio de Chirico, P. Gauguin, J. Miró, P. Mondrian, E. Manet etc., evidențiind că opera de artă este constituită dintr-un semn iconic, imaginea picturală, respectiv din semne lingvistice, titlul și scrierea.

În ultimul capitol, Concluzii și considerații finale, Anamaria-Paula Mădăras punctează elementele de referință ale cercetării într-o reiterare succintă, dar pragmatică, a conținutului cercetării.

În concluzie, apreciem fluxul și calitatea informațiilor, dar mai ales capacitatea de analiză și sinteză care dau valoare cărții. Autoarea și-a asumat o sarcină dificilă, de pionierat, în contextul preocupărilor de acest gen din țara noastră, constatând că este deosebit de utilă și necesară nu doar domeniului Filologie, ci și domeniului Arte vizuale.

A useful and necessary book

Keywords: onomastic; linguistic; psycholinguistic; sociolinguistic; semiotic; pragmatic; title of paintings.

The book aims at becoming a model of analysis in regards to names in painting, as well as the semiotic relationship that is established between the proprial denomination of the painting and the pictorial image. The author tries to make an interpretation of paintings through the prism of the theories regarding the proper name; to carry out a typology of titles; to examine the artists’ pseudonyms; the analyze the signature as name, the etymology of the names of artistic movements, as well as the insertion of the title and texts in the interior of the painting.