Eminescu astăzi. Receptarea textelor poetice din manuscrise

Fiecare re-lectură integrală, la distanțe de cinci-zece ani, a poeziei lui Mihai Eminescu se reconfirmă ca sursă unor energii estetice revigorante și ca spațiu esențial de formare culturală și literară a cititorului în creștere. Opera lui Eminescu rămâne la fel de ofertantă și pentru generația nativilor digitali, care au ocazia să-și contureze o viziune amplă asupra perioadelor istoriei literaturii române studiind în școală nu doar texte antologice ale autorilor clasici și moderniști, ci și scrieri postmoderniste. A reveni periodic, în procesul de studiu al literaturii române, la poezia eminesciană, ca modalitate de deschidere a textului către alte texte, de receptare a dialogului dintre vocile unor poeți din diverse epoci, de reînnoire (prin interconectare ideatică) a prismelor de interpretare, este un criteriu al excelenței în didactica disciplinei.

Pe lângă textele eminesciene exponențiale, arhicunoscute, incluse în curriculumul național și studiate începând din ciclul primar până la absolvirea liceului, atestăm, în manuscrisele poetului (Mihai Eminescu, Opere, vol. 1, Editura Gunivas, 2001, compartimentul Din manuscrise, p. 201-654), poezii care pot fi valorificate practic la orele de limba și literatura română, a căror receptare ar înlesni cultivarea tânărului cititor în orizontul unor perspective non-finite asupra creației lui Eminescu, făcându-l să descopere – dincolo de mitul acestei personalități creatoare, de rigiditatea canonică a exegezelor – o poezie vie, percutantă, deschisă actualității.

Nu este o noutate că textele poetice sunt mediatori activi ai procesului de instruire, servind ca material demonstrației didactice în predarea fenomenelor, proceselor și noțiunilor literare. O adevărată lecție de prozodie, în acest sens, poate deveni lectura și analiza poemului Ecó, eterogen sub aspect compozițional, având – în partea inițială și în cea finală – o versificație asimetrică, o schemă ritmică și o sintaxă poetică deosebite de cele clasice, prin care obișnuim a defini lirica lui Eminescu. O bijuterie prozodică este și textul Numai poetul, în care ritmul și rima se asociază într-un complex eufonic apropiat poeziei neomoderniste. În aceeași lumină pot fi citite textele Lebăda, Ce s-alegea de noi..., În ochii tăi citisem..., Stelele-n cer ș.a., în care poetul experimentează felurite structuri ritmice, moduri de versificare, tipuri de rime, ieșind din tiparele metricii clasice.

O viziune neașteptată asupra universului citadin descoperim în poezia Privesc orașul-furnicar, care reflectă fluxul interminabil de oameni, zgomote, mișcări, agitația, graba, forfota, superficialitatea gândirii și trăirilor, motivând – prin punctul de vedere al eului poetic – îndemnul indirect, adresat cititorului, de a-și schimba poziția în lume, de a părăsi gloata, de a-și autodepăși condiția, înălțându-se, intelectual și spiritual, la nivelul de la care lumea se vede astfel. În aceeași cheie se va lectura și poezia Patria vieții e numai prezentul, conținutul (de o actualitate frapantă al) căreia ne despovărează de greutatea unui trecut pe care, deși l-am trăit, nu-l putem accepta; ne absolvă de teroarea necunoscutului, a impredictibilului din viitor, ne protejează de capcanele unor orgolii deșarte, provenite din iluzia unicității și a măreției noastre, anulate prin ideea finală precum că tot ce e specific uman/personal este în același timp general valabil, așa cum în picătura de ploaie se oglindește întregul univers.

Un motiv de exaltare estetică, în imaginarul eminescian, este farmecul lumii vegetale în sclipirile ei nocturne. Poezia Luna iese dintre codri... ar completa gama textelor pe tema relației omului cu natura, prin senzația de firesc pe care o produce, de prospețime, de contact senzorial nemijlocit al cititorului cu lumea reprezentată. Imaginile succedă într-un ritm cinematic, hipnotizant. Poetul animează vegetația și plasează personajul uman, drept admirator tainic, în mijlocul freamătelor de viață nocturnă: „...numai norii/ Lin se-mbină, se dezbină/ Ca fâșii de gaz albastru, Ca și aburi cu lumină.// Lin pin iarbă scotocește/ Apa-n prund și-n pietricele./ Florile surâd în taină, / Oare ce-or surâde ele? (...)// Înfășat în întuneric,/ Eu nu văd, nu aud șoapte./ Ah, mă simt atât de singur!/ Este noapte, noapte, noapte!” (p. 383-384). Luxurianța și dinamismul lumii vegetale nu fac decât să accentueze starea de încremenire a omului în singurătatea lui absolută. În continuitatea temei singurătății, poezia Pierdut în suferința... este o splendidă replică a creației despre condiția omului de geniu.

Între textele din manuscrise găsim poeme ale orchestrației naturii ca mediu potențiator al tensiunilor erosului, dar și poeme ce îmbogățesc galeria de portrete lirice feminine cu exemplare incomparabile, care demonstrează versul eminescian, în magnifica lui simplitate, limpezindu-și necontenit esențele (O dată te văzusem, Venin și farmec... ș.a.). În extinderea receptării poeziei Dorința, textul De-ar fi mijloace... reflectă intensitatea aspirațiilor erotice într-o formulă ingenuă, autentică. Interesantă ar fi, tot la etapa de extindere, analiza comparativă a versiunilor finale ale textelor eminesciene celebre cu versiunile lor de lucru, identificate în manuscrise, cercetând aspectele care fac din fiecare text final cea mai bună variantă.

Amintind o poezie cunoscută, cu titlul În zadar în colbul școlii..., s-ar cuveni să conchidem că literatura și – prin excelență – poezia îi formează tânărului cititor gustul estetic, îi antrenează voința în actul căutării/revelării de sensuri, îi dezvoltă gândirea critică, discernământul, capacitatea de a extrage esențele valorice din structuri absconse („Cauți urma frumuseții/ și îndemnurile vieții”), îi transmite fascinația față de forța creatoare a omului și tentația perfecțiunii („Și cu slovele lor strâmbe/ Ai vrea lumea să se schimbe”), dar toate acestea sunt zadarnice dacă cititorul, captat în lumea textelor, rămâne impasibil la pulsațiile propriei realități, or rostul artei nu este doar să propună alternative estetice, ci și să limpezească prismele de percepție/trăire a poeziei existenței. Abordată aici și acum, de pe pozițiile și prin experiența cititorului de azi, poezia secolelor trecute își poate atinge noi dimensiuni valorice.

E nevoie, așadar, de a se crea la orele de limbă și literatură română contexte psihoafective favorabile pentru o apropiere personală a cititorului tânăr de poezia eminesciană, pentru o receptare firească, netrucată, lipsită de constrângeri. În practicile de lectură și interpretare a poeziei din manuscrise, elevul va descoperi în Eminescu spiritul inovator, neconformist, căruia nu-i sunt străine jocul, (auto)ironia, intertextul, hibridizarea, experimentul ș.a., neobositul căutător al noilor formule estetice, care a testat potențele fonologice, morfosintactice, semantice ale limbii române, depășind, în numele marii creații, propriile matrici ale rigorii.

Eminescu today. Understanding the poems from manuscripts

Keywords: Eminescu; poetry; manuscripts; reception; perspective; didactic

The way in which the young reader approaches Eminescian poetry (and his relationship with poetry, in general) is determined by the contexts in which the student is asked for emotional, cognitive, aesthetic reactions inherent in reading poetic texts, how his reading experience is cultivated in school. The article proposes a group of poetic texts from the manuscripts of Mihai Eminescu for didactic use, the reception of which in school, even as an extension of the study of recognized texts, would condition an updated perspective on his creation, connected to individual reality.