O „greșeală” poetică la Eminescu

Atunci când scrii, se întâmplă uneori ca formularea pe care o consideri „varianta finală” să nu fie neapărat cea mai bună în toate privințele. Constatarea este valabilă și pentru textele științifice, nu doar pentru cele literare. În acest sens, un filosof britanic, Robin George Collingwood, afirma următoarele: „Munca la o pictură sau la un manuscris încetează nu pentru că este terminată, ci pentru că termenul comenzii expiră sau pentru că tipograful vociferează, cerând manuscrisul, sau pentru că «m-am săturat să lucrez la chestia asta», sau «nu văd ce-aș putea să-i mai fac»” (Collingwood 1998: 32).

Îndeosebi poeții conștiincioși, excesiv de scrupuloși când vine vorba de expresia artei lor, se străduiesc să încredințeze tiparului o versiune care să-i mulțumească întru totul. Însă, deși textul ajunge, în cele din urmă, la o formă satisfăcătoare pentru ei, este posibil ca unele idei ori imagini să nu mai fie la fel de clar redate pentru cititor, așa cum apăreau în versiunile preliminare. Altfel spus, ceea ce este limpede pentru poet nu este întotdeauna la fel de limpede pentru cititor. Mai mult decât atât, se pot ivi situații (nefericite) în care versurile publicate conțin, cu voie sau fără voie, diverse împletiri de cuvinte care trec drept greșeli în ochii unora.

Firește că la poeții mai puțin valoroși (și, totodată, mai neglijenți) greșelile de acest soi sunt mai frecvente decât la cei cu adevărat importanți. A demonstrat-o (cu agerime și spirit critic) George Topîrceanu într-un text savuros, în proză, intitulat Curiozităţi poetice (apărut în „Viaţa românească”, din iulie 1922), care se deschide cu aceste cuvinte: „În opera multor poeţi mari şi mici, poţi găsi câteodată – dacă le cauţi – curioase scăpări din vedere, care contrazic violent ordinea naturală a lucrurilor [s.n., Cr.M.]”. Cândva, într-un articol științific, am examinat aproape toate exemplele alese și comentate de Topîrceanu, dându-i dreptate (vezi Munteanu 2019: 210-218). Am lăsat deoparte însă exemplul extras dintr-o cunoscută poezie eminesciană, Dorința, fiindcă simțeam că merită o discuție aparte. În timp, am căpătat convingerea că atunci când analizăm creația poetică a lui Mihai Eminescu, unde nimic nu-i așezat la întâmplare, trebuie să manifestăm ceva mai multă prudență în fața așa-ziselor „greșeli” (vezi, de pildă, Munteanu 2018: 119-120 și Munteanu 2022: 85-86). În aceste cazuri, se poate presupune („din principiu”) existența unei „structuri de adâncime” pentru ceea ce descoperim „la suprafață”. Să verificăm dacă o atare bănuială se confirmă și pentru exemplul eminescian pe care l-am omis într-o primă fază.

Mai întâi, îi voi da cuvântul lui Topîrceanu însuși, ca să ne prezinte observațiile sale: „Și credeți, poate, că în Eminescu nu există asemenea scăpări din vedere? Iată: «Fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braț încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci...». Încercați să vedeți în închipuire poziția exactă... Imposibil. Dacă ea își culcă fruntea pe brațul lui, atunci nu poate lăsa pradă gurii poetului decât... ceafa. Căci «ale sale buze dulci», în poziția descrisă, vin tocmai în partea opusă, la fel cu fruntea. Ca să-și «lase pradă ale sale» etc. ar fi trebuit: «Ceafa albă-n părul galben/ Pe-al meu braț încet s-o culci...». Corijată astfel, ce-i drept, strofa ar pierde ceva-ceva din eleganță, ar câștiga însă în exactitate” (Topîrceanu 2014: 471).

Ce va fi avut în minte Eminescu atunci când a scris strofa de mai sus? Vor fi fost și alte formulări intermediare care să fi contribuit la cristalizarea imaginii în cauză? Din Operele eminesciene editate cu acribie de D.P. Perpessicius putem afla unele răspunsuri, dacă vom cerceta variantele poeziei Dorința, așa cum s-au păstrat ele în manuscrise. În primul rând, vom constata că – în versiunile înregistrate – imaginea respectivă își distribuie elementele de interes pe un spațiu mai larg, ca și cum ar fi desfăcută în două părți.

(1) În ms. 2283, găsim scris așa: „Fața albă-n hain-albastră[,]/ Părul galben bine-ți șade[,]/ Pe-ai tăi umeri goi coboară/ Și în val de aur cade.”. Tot aici, în bruion, pentru cel dintâi vers al strofei, apare și varianta „Fața albă-n vălul negru...”. Ms. 2306 este ceva mai vag în privința chipului iubitei: „Tu treci albă-n vălul negru[,]/ Părul galbăn pe-umeri cade/ Pe-ale [tale] brațe goale/ Și pe spate-n valuri cade...” (Eminescu 1939: 389). Așadar, dintru început, poetul a avut în vedere fața albă, și nu fruntea albă.

(2) Apoi, tot așa, se observă că poetul s-a gândit inițial la capul iubitei, și nu la fruntea acesteia. În ms. 2262, descoperim consemnat astfel: „Vei da gurei mele pradă/ Ale tale buze dulci[,]/ Capul tău cel blond și tânăr/ Pe-a mea inim-ai să culci”. După cum se vede, și poziția corporală era întrucâtva diferită, de vreme ce capul cu pricina avea să se lase pe pieptul (inima) poetului, și nu pe braț. O imagine mai apropiată de cea din varianta publicată („definitivată”) se întâlnește în (deja menționatul) ms. 2283: „Capul tău cel blond și tânăr/ Pe-al [meu] braț încet să-l culci/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci” (Eminescu 1939: 390).

Nu mai este nicio îndoială: indiferent de plasare (pe piept sau pe braț), în „structura de adâncime” a imaginarului eminescian, capul iubitei stă așezat cu fața (și nu cu ceafa!) spre poet. Desigur, soluția finală la care a recurs Eminescu nu e cea mai potrivită, fiind susceptibilă să dea apă la moară eventualilor cârcotași și chiar și criticilor bine intenționați (cum trebuie socotit și Topîrceanu). Dacă Eminescu, în locul frunții, ar fi dat preferință feței, atunci pesemne că imaginea rezultată ar fi fost mai ușor de acceptat ori de trecut cu vederea. Fiind vorba de o dorință, de o proiecție imaginară (care, la rându-i, anunță un „vis ferice”), întregul tablou pare lipsit de concretețe. În acest context, însuși chipul iubitei (încadrat de părul blond) este dematerializat oarecum și se percepe ca o icoană, ca o figură considerată în plan, și nu în spațiu...

Bibliografie:

Collingwood 1998 = R.G. Collingwood, O autobiografie filosofică [1939], Traducere din limba engleză de Florin Lobonţ şi Claudiu Mesaroş, Editura Trei, [București], 1998

Eminescu 1939 = M. Eminescu, Opere, vol. I: Poezii tipărite în timpul vieții. Introducere, note și variante, anexe, Ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939

Munteanu 2018 = Cristinel Munteanu, Cârcoteli „literare” româneşti, în „Limba română” (Chişinău), nr. 3-4, 2018, p. 118-121

Munteanu 2019 = Cristinel Munteanu, Umor şi gândire critică la G. Topîrceanu, în Costantin Dram (coord.), Pentru o „cultură a râsului”. Forme ale comicului, Editura Vasiliana ’98, Iaşi, 2019, p. 197-221

Munteanu 2022 = Cristinel Munteanu, Mici observații pe marginea unor texte eminesciene, în „Limba română” (Chişinău), nr. 1-2, 2022, p. 84-87

Topîrceanu 2014 = G. Topîrceanu, Opere; vol. I: Poezii. Proză literară, Ediţie îngrijită, note, variante, comentarii, cronologie, aprecieri critice şi bibliografie de Al. Săndulescu, Introducere de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2014.

A poetic „mistake” in Eminescu

Keywords: M. Eminescu; G. Topîrceanu; critical thinking; poetic mistakes; previous versions

In this article, I aim at analyzing some of Mihai Eminescu’s verses, in order to comment on a so-called “mistake”, a kind of “poetical oddity”, as it was considered by another Romanian poet, George Topîrceanu. In my opinion, the respective example is not, actually, a real (or an ordinary) poetic mistake. While trying to defend Eminescu’s point of view, one should also read the existent variants of Eminescu’s poem Dorința (‘Desire’), since they reveal the “deep structure” of the vividly discussed image.